DESPRE CREIER ŞI PSIHIC
DESPRE CREIER ŞI PSIHIC
Creierul nostru este cea mai fascinantă creaţie din Univers, este cel care ne creează realitatea.
Medicina susţine teoria conform căreia creierul (în special cortexul) generează conştiinţa dar, de fapt, închis într-o cutie neagră (cutia noastră craniană), el este doar interfaţa dintre lumea exterioară şi noi – conştiinţa care suntem.
Nu cu ochii vedem, ci cu creierul, nu cu urechile auzim, ci tot cu creierul.
Cele cinci simţuri ale noastre sunt doar nişte „traductoare”, nu fac altceva decât transformă variaţiile de câmp (electromagnetic, acustic, de presiune etc.) în „curent electric” care ajunge la creier prin nervi. Aici, creierul le transformă pentru noi în imagini, culori, mirosuri, sunete, muzică, percepţii fizice, atingeri, emoţii...
De aceea, suntem ca un pitic închis într-o peşteră, perfect izolat de exterior, dar care are "cablu" şi "televizor". Nu ştim cum e afară, nu am ieşit niciodată din "peştera" noastră, ne uităm la ecranul televizorului şi credem că ceea ce vedem este realitatea exterioară.
Vedem toată ziua film după film, plângem la drame şi râdem la comedii, avem şi buletine de ştiri. Dar, de fapt, nu ştim cum este afară cu adevărat.
Şi, când "filmul" nu ne convine sau nu se înţelege bine ori "imaginea" sau "sunetul" au probleme, nu ştim dacă este de vină "televizorul", "cablul", traductorii sau chiar aşa este realitatea.
CERNOBÎL - 1986
O să mă întrebaţi ce are una cu alta. Are, chiar dacă au trecut mai bine de 26 de ani.
După 1993-94 au început să apară urmările, iar primii afectaţi au fost copiii care, în momentul dezastrului, aveau doar câţiva ani. Majoritatea problemelor erau neurologice, cu manifestări ciudate, „fără cap şi fără coadă” – cum zicea cineva.
Întâmplarea a făcut că unul dintre acei copii era băiatul unui prieten foarte bun, medic. Începuse să aibă dureri de cap şi momente de inconştienţă în care trebuia să se ţină de ceva să nu cadă din picioare. Aceste momente s-au mărit de la o lună la alta, când ne-am întâlnit pentru consultaţie stătuse cu o zi înainte mai bine de trei ore lângă gardul şcolii, fără să realizeze ce se întâmplă cu el.
A fost, cum se spune, o cursă contracronometru. Într-o perioadă de timp cât mai scurtă, a trebuit să încerc să „înţeleg” creierul şi găsesc răspunsuri la multe probleme:
în primul rând, ce se întâmplă: concluzia la care am ajuns a fost că zone întregi din creier, de pe scoarţă sau mai din profunzime, şi-au schimbat frecvenţa datorită prezenţei în structura lor (pe suprafaţa celulelor, mai rar în interiorul acestora) a unor elemente chimice străine, metale grele neutre sau radioactive – în cazul Cernobîlului, în majoritatea situaţiilor a fost (şi încă mai este, şi astăzi mai apar astfel de pacienţi) vorba de izotopi;
Celulele rezistă agresiunii chimice şi radioactive mulţi ani, uneori chiar zeci de ani, timp în care funcţiile scad lent şi apar leziuni – iniţial pe suprafaţa membranelor – care se extind şi duc, în final, la moartea lor. Abia atunci apar la RMN „zone punctiforme de scleroză”, moment în care, într-adevăr, nu prea mai ai ce să faci.
o modalitate de a determina exact zonele din creier lezate de toxine;
cum pot fi eliminate din acel loc şi apoi din corp după atâţia ani de la fixare;
cum se poate declanşa apoi procesul de regenerare a ţesutului cerebral (mai ales când toată lumea îţi spune că aşa ceva nu se poate, pentru că aşa scrie în cărţile de medicină; abia prin 2006 au anunţat câteva publicaţii americane că „se pare că, în anumite condiţii, celula nervoasă cerebrală se poate regenera” şi am primit câteva telefoane de la prieteni medici, ca să-mi spună că „s-ar putea să ai dreptate”; singura mea dovadă era că oamenii se vindecau);
la final, refacerea funcţiilor şi stabilizarea lor în timp.
Nu mai contează cât efort de înţelegere şi experimentare au însemnat atunci toate acestea. Important a fost că am reuşit în timp util şi au devenit pentru noi şi pacienţi unelte extraordinare în toate tipurile de afecţiuni cerebrale.
Din acest motiv, majoritatea pacienţilor noştri sunt cu probleme neurologice sau neuropsihice, pentru că ei îşi găsesc cel mai puţin alinarea prin tratamentele clasice.
MECANISMUL DE BAZĂ
Încet-încet am descoperit că nu poţi să ai cu adevărat:
- migrene,
- ameţeli sau pierderi de echilibru,
- insomnii,
- atacuri de panică,
- depresii,
- schizofrenie,
- autism,
- boala Little,
- stări de agitaţie,
- HTA oscilantă,
- scleroză laterală amiotrofică,
- sindromul de oboseală cronică,
- epilepsie,
- uneori aritmii cardiace,
- multe din cazurile de infertilitate
– şi lista e mult mai lungă – fără să existe leziuni într-un anumit teritoriu cerebral. Ştiu că literatura enumeră multe alte posibile cauze, şi se prea poate să fie şi aşa, dar nu am întâlnit noi până acum astfel de cazuri.
Dacă nu se fixează depozitele şi nu apar aceste leziuni, după orice simptomatologie acută manifestările diminuă şi dispar natural sau cu o minimă medicaţie.
Cum apar aceste depozite toxice? De ce rămân în unele locuri substanţe chimice care, de obicei, sunt eliminate în mod natural de bagajul enzimatic al organismului nostru?
Este nevoie de o ischemie cerebrală puternică sau, dacă este mai puţin puternică, persistentă în timp. Adică de un eveniment suficient de stresant în viaţa noastră. Pe primele locuri, într-o listă aproximativă, întâlnim pierderile celor apropiaţi, divorţurile, trădările şi frica de toate felurile.
Degeaba pe urmă uităm sau ne adaptăm, ajutaţi de trecerea timpului. Acele toxine, dacă nu au fost eliminate natural imediat după încetarea traumei – când încă organismul se află într-o stare „tranzitorie/oscilantă” (substanţele medicamentoase chelatoare folosite pentru eliminarea toxinelor sunt utile în intoxicările masive – ceea ce nu este cazul, cantităţile fiind infinitezimale în situaţiile descrise mai sus – şi în aceste perioade tranzitorii, apoi nu mai au nici ele efect), nu mai sunt recunoscute ca „non-self” şi vor rămâne în corp pentru totdeauna.
De fapt, am părerea că niciodată nu ne mai întoarcem cu adevărat la starea anterioară unui astfel de şoc şi rămânem definitiv, mai mult sau mai puţin, sub un stres remanent şi uşor exces de adrenalină. Corpul nostru fizic nu are „trecut, prezent şi viitor” – ca mintea noastră, ci numai un prezent continuu. Chiar dacă au trecut zece ani de la eveniment, pentru el, pentru celulele noastre, pare să se întâmple astăzi, iar şi iar, moment de moment.
Acest mecanism este la baza majorităţii bolilor cronice grave (vezi Despre bolile grave), pentru că în astfel de situaţii ischemia are loc, de fapt, în tot corpul, iar depozitele toxice se pot forma – şi se şi formează – oriunde în organism. Aşa cum spuneam şi la Despre Cancer, funcţie de tipul de substanţă şi reacţia particulară a ţesutului, în acel loc apar ulterior ulceraţii, scleroză sau tumori etc.
Aşa găsim şi explicaţia de ce bolile cronice nu se vindecă, nici în mod natural, nici prin medicamente. Indiferent de tratamentul medical şi de simptomatologie, cât timp substanţele toxice rămân în ţesutul respectiv acolo funcţia va scădea continuu şi boala se va agrava.
„Memoria celulară”
Am întâlnit la început şi situaţii în care aceste depozite toxice, după ce le-am făcut cu greu să se elimine, s-au refăcut după un timp mai lung sau mai scurt, de la câteva luni la câţiva ani – aici un rol îl are şi vârsta – şi simptomele au reapărut. Aşa am descoperit mecanismul superior de comandă, numit acum ştiinţific „memorie celulară”. Ştiinţa a fost obligată sa-l recunoască în urma constatărilor că, în urma transplantului unui organ, de multe ori s-a descoperit că odată cu organul s-au „transplantat” şi amintiri, moduri de a reacţiona, gusturi sau sentimente.
De fapt, nu e vorba de o memorie a celulei la propriu, ci de „povestea” (informaţia) şi energia traumei (emoţiile şi sentimentele) fixate/”ancorate” foarte stabil undeva în câmpurile pacientului. Această energie trebuie identificată şi eliminată, pentru ca să dispară cu adevărat cauza bolii, iar omul să rămână doar cu o amintire care nu mai „doare”. Abia atunci organismul iese de sub stres, se detensionează şi se activează sistemul imunitar (inhibat până atunci de „reacţia la stres”) şi urmează vindecarea.
De aceea există o etapă de tratament în care ne ocupăm de aceste aspecte, de obicei după ce se stabilizează starea de bine, în care folosim procedee deosebite de identificare şi eliminare a acestor „energii ale traumelor”, printre care cele mai eficiente sunt procesele de „iluminare” şi de „extracţie”.
Spre deosebire de psihoterapie – care încearcă doar să te ajute să te „adaptezi” la tensiunea permanentă a trecutului, fără să încerce să descarce şi energia asociată acestuia – există şi situaţii în care aceste procese de „iluminare” şi „extracţie” sunt auto-suficiente şi nu mai au nevoie să fie asociate cu alte forme de terapie.
Rezultatul?
Pentru că toate aceste procese nu pot fi evidenţiate prin metode medicale clasice, există situaţii în care unele simptome sunt interpretate eronat şi tratate fără succes.
Acum trei-patru ani evaluam o doamnă care venise cu ameţeli puternice (impropriu spus „venise”, pentru că deja avea nevoie de sprijin ca să se poată deplasa) şi dureri puternice de cap, diagnosticată cu câteva luni înainte cu „spondiloză cervicală” şi supusă unui tratament care nu avea nici un efect.
După ce am făcut evaluarea, i-am spus că, după părerea mea, problema e alta (chiar dacă era prezentă şi o spondiloză cervicală). De vină era cerebelul, scoarţa lui părea să fie intoxicată pe toată suprafaţa, până la 2-3 milimetri în profunzime, cu toxine „grele” din tabelul lui Mendeleev.
„Nu înţelegi – mi-a spus – că am fost la cei mai buni trei doctori în domeniu şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, că am spondiloză cervicală, că să mă obişnuiesc cu ameţelile şi durerile de cap şi cu ideea că voi lua toată viaţa aceste medicamente?”
Ba da, înţelesesem. Vi se pare cunoscută ideea?
După câteva zile simptomele deja se atenuaseră. După două luni de tratament toxinele se eliminaseră, cerebelul se vindecase şi este bine până în ziua de azi.
***
Nu vă spun câţi oameni au reuşit să scape astfel de depresii sau atacuri de panică. Memoria îmi scoate la suprafaţă o poveste mai gravă, a unei paciente diagnosticată cu schizofrenie, spitalizată şi cu aceeaşi etichetă pusă, că nu se va mai face bine şi nu va mai scăpa de medicaţie niciodată. A durat, într-adevăr mai mult tratamentul, aproape patru luni, dar a scăpat de toate. De vină fusese talamusul ei, afectat de un izotop.
Şi multe-multe astfel de cazuri, câteva le găsiţi şi în Arhiva medicală, de oameni care abia se mai puteau ţine pe picioare sau care nu mai ştiau precis pe unde sunt şi ce li se întâmplă.
Sperăm că viitorul va arăta altfel.
Să vă fie bine!
Creierul nostru este cea mai fascinantă creaţie din Univers, este cel care ne creează realitatea.
Medicina susţine teoria conform căreia creierul (în special cortexul) generează conştiinţa dar, de fapt, închis într-o cutie neagră (cutia noastră craniană), el este doar interfaţa dintre lumea exterioară şi noi – conştiinţa care suntem.
Nu cu ochii vedem, ci cu creierul, nu cu urechile auzim, ci tot cu creierul.
Cele cinci simţuri ale noastre sunt doar nişte „traductoare”, nu fac altceva decât transformă variaţiile de câmp (electromagnetic, acustic, de presiune etc.) în „curent electric” care ajunge la creier prin nervi. Aici, creierul le transformă pentru noi în imagini, culori, mirosuri, sunete, muzică, percepţii fizice, atingeri, emoţii...
De aceea, suntem ca un pitic închis într-o peşteră, perfect izolat de exterior, dar care are "cablu" şi "televizor". Nu ştim cum e afară, nu am ieşit niciodată din "peştera" noastră, ne uităm la ecranul televizorului şi credem că ceea ce vedem este realitatea exterioară.
Vedem toată ziua film după film, plângem la drame şi râdem la comedii, avem şi buletine de ştiri. Dar, de fapt, nu ştim cum este afară cu adevărat.
Şi, când "filmul" nu ne convine sau nu se înţelege bine ori "imaginea" sau "sunetul" au probleme, nu ştim dacă este de vină "televizorul", "cablul", traductorii sau chiar aşa este realitatea.
CERNOBÎL - 1986
O să mă întrebaţi ce are una cu alta. Are, chiar dacă au trecut mai bine de 26 de ani.
După 1993-94 au început să apară urmările, iar primii afectaţi au fost copiii care, în momentul dezastrului, aveau doar câţiva ani. Majoritatea problemelor erau neurologice, cu manifestări ciudate, „fără cap şi fără coadă” – cum zicea cineva.
Întâmplarea a făcut că unul dintre acei copii era băiatul unui prieten foarte bun, medic. Începuse să aibă dureri de cap şi momente de inconştienţă în care trebuia să se ţină de ceva să nu cadă din picioare. Aceste momente s-au mărit de la o lună la alta, când ne-am întâlnit pentru consultaţie stătuse cu o zi înainte mai bine de trei ore lângă gardul şcolii, fără să realizeze ce se întâmplă cu el.
A fost, cum se spune, o cursă contracronometru. Într-o perioadă de timp cât mai scurtă, a trebuit să încerc să „înţeleg” creierul şi găsesc răspunsuri la multe probleme:
în primul rând, ce se întâmplă: concluzia la care am ajuns a fost că zone întregi din creier, de pe scoarţă sau mai din profunzime, şi-au schimbat frecvenţa datorită prezenţei în structura lor (pe suprafaţa celulelor, mai rar în interiorul acestora) a unor elemente chimice străine, metale grele neutre sau radioactive – în cazul Cernobîlului, în majoritatea situaţiilor a fost (şi încă mai este, şi astăzi mai apar astfel de pacienţi) vorba de izotopi;
Celulele rezistă agresiunii chimice şi radioactive mulţi ani, uneori chiar zeci de ani, timp în care funcţiile scad lent şi apar leziuni – iniţial pe suprafaţa membranelor – care se extind şi duc, în final, la moartea lor. Abia atunci apar la RMN „zone punctiforme de scleroză”, moment în care, într-adevăr, nu prea mai ai ce să faci.
o modalitate de a determina exact zonele din creier lezate de toxine;
cum pot fi eliminate din acel loc şi apoi din corp după atâţia ani de la fixare;
cum se poate declanşa apoi procesul de regenerare a ţesutului cerebral (mai ales când toată lumea îţi spune că aşa ceva nu se poate, pentru că aşa scrie în cărţile de medicină; abia prin 2006 au anunţat câteva publicaţii americane că „se pare că, în anumite condiţii, celula nervoasă cerebrală se poate regenera” şi am primit câteva telefoane de la prieteni medici, ca să-mi spună că „s-ar putea să ai dreptate”; singura mea dovadă era că oamenii se vindecau);
la final, refacerea funcţiilor şi stabilizarea lor în timp.
Nu mai contează cât efort de înţelegere şi experimentare au însemnat atunci toate acestea. Important a fost că am reuşit în timp util şi au devenit pentru noi şi pacienţi unelte extraordinare în toate tipurile de afecţiuni cerebrale.
Din acest motiv, majoritatea pacienţilor noştri sunt cu probleme neurologice sau neuropsihice, pentru că ei îşi găsesc cel mai puţin alinarea prin tratamentele clasice.
MECANISMUL DE BAZĂ
Încet-încet am descoperit că nu poţi să ai cu adevărat:
- migrene,
- ameţeli sau pierderi de echilibru,
- insomnii,
- atacuri de panică,
- depresii,
- schizofrenie,
- autism,
- boala Little,
- stări de agitaţie,
- HTA oscilantă,
- scleroză laterală amiotrofică,
- sindromul de oboseală cronică,
- epilepsie,
- uneori aritmii cardiace,
- multe din cazurile de infertilitate
– şi lista e mult mai lungă – fără să existe leziuni într-un anumit teritoriu cerebral. Ştiu că literatura enumeră multe alte posibile cauze, şi se prea poate să fie şi aşa, dar nu am întâlnit noi până acum astfel de cazuri.
Dacă nu se fixează depozitele şi nu apar aceste leziuni, după orice simptomatologie acută manifestările diminuă şi dispar natural sau cu o minimă medicaţie.
Cum apar aceste depozite toxice? De ce rămân în unele locuri substanţe chimice care, de obicei, sunt eliminate în mod natural de bagajul enzimatic al organismului nostru?
Este nevoie de o ischemie cerebrală puternică sau, dacă este mai puţin puternică, persistentă în timp. Adică de un eveniment suficient de stresant în viaţa noastră. Pe primele locuri, într-o listă aproximativă, întâlnim pierderile celor apropiaţi, divorţurile, trădările şi frica de toate felurile.
Degeaba pe urmă uităm sau ne adaptăm, ajutaţi de trecerea timpului. Acele toxine, dacă nu au fost eliminate natural imediat după încetarea traumei – când încă organismul se află într-o stare „tranzitorie/oscilantă” (substanţele medicamentoase chelatoare folosite pentru eliminarea toxinelor sunt utile în intoxicările masive – ceea ce nu este cazul, cantităţile fiind infinitezimale în situaţiile descrise mai sus – şi în aceste perioade tranzitorii, apoi nu mai au nici ele efect), nu mai sunt recunoscute ca „non-self” şi vor rămâne în corp pentru totdeauna.
De fapt, am părerea că niciodată nu ne mai întoarcem cu adevărat la starea anterioară unui astfel de şoc şi rămânem definitiv, mai mult sau mai puţin, sub un stres remanent şi uşor exces de adrenalină. Corpul nostru fizic nu are „trecut, prezent şi viitor” – ca mintea noastră, ci numai un prezent continuu. Chiar dacă au trecut zece ani de la eveniment, pentru el, pentru celulele noastre, pare să se întâmple astăzi, iar şi iar, moment de moment.
Acest mecanism este la baza majorităţii bolilor cronice grave (vezi Despre bolile grave), pentru că în astfel de situaţii ischemia are loc, de fapt, în tot corpul, iar depozitele toxice se pot forma – şi se şi formează – oriunde în organism. Aşa cum spuneam şi la Despre Cancer, funcţie de tipul de substanţă şi reacţia particulară a ţesutului, în acel loc apar ulterior ulceraţii, scleroză sau tumori etc.
Aşa găsim şi explicaţia de ce bolile cronice nu se vindecă, nici în mod natural, nici prin medicamente. Indiferent de tratamentul medical şi de simptomatologie, cât timp substanţele toxice rămân în ţesutul respectiv acolo funcţia va scădea continuu şi boala se va agrava.
„Memoria celulară”
Am întâlnit la început şi situaţii în care aceste depozite toxice, după ce le-am făcut cu greu să se elimine, s-au refăcut după un timp mai lung sau mai scurt, de la câteva luni la câţiva ani – aici un rol îl are şi vârsta – şi simptomele au reapărut. Aşa am descoperit mecanismul superior de comandă, numit acum ştiinţific „memorie celulară”. Ştiinţa a fost obligată sa-l recunoască în urma constatărilor că, în urma transplantului unui organ, de multe ori s-a descoperit că odată cu organul s-au „transplantat” şi amintiri, moduri de a reacţiona, gusturi sau sentimente.
De fapt, nu e vorba de o memorie a celulei la propriu, ci de „povestea” (informaţia) şi energia traumei (emoţiile şi sentimentele) fixate/”ancorate” foarte stabil undeva în câmpurile pacientului. Această energie trebuie identificată şi eliminată, pentru ca să dispară cu adevărat cauza bolii, iar omul să rămână doar cu o amintire care nu mai „doare”. Abia atunci organismul iese de sub stres, se detensionează şi se activează sistemul imunitar (inhibat până atunci de „reacţia la stres”) şi urmează vindecarea.
De aceea există o etapă de tratament în care ne ocupăm de aceste aspecte, de obicei după ce se stabilizează starea de bine, în care folosim procedee deosebite de identificare şi eliminare a acestor „energii ale traumelor”, printre care cele mai eficiente sunt procesele de „iluminare” şi de „extracţie”.
Spre deosebire de psihoterapie – care încearcă doar să te ajute să te „adaptezi” la tensiunea permanentă a trecutului, fără să încerce să descarce şi energia asociată acestuia – există şi situaţii în care aceste procese de „iluminare” şi „extracţie” sunt auto-suficiente şi nu mai au nevoie să fie asociate cu alte forme de terapie.
Rezultatul?
Pentru că toate aceste procese nu pot fi evidenţiate prin metode medicale clasice, există situaţii în care unele simptome sunt interpretate eronat şi tratate fără succes.
Acum trei-patru ani evaluam o doamnă care venise cu ameţeli puternice (impropriu spus „venise”, pentru că deja avea nevoie de sprijin ca să se poată deplasa) şi dureri puternice de cap, diagnosticată cu câteva luni înainte cu „spondiloză cervicală” şi supusă unui tratament care nu avea nici un efect.
După ce am făcut evaluarea, i-am spus că, după părerea mea, problema e alta (chiar dacă era prezentă şi o spondiloză cervicală). De vină era cerebelul, scoarţa lui părea să fie intoxicată pe toată suprafaţa, până la 2-3 milimetri în profunzime, cu toxine „grele” din tabelul lui Mendeleev.
„Nu înţelegi – mi-a spus – că am fost la cei mai buni trei doctori în domeniu şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, că am spondiloză cervicală, că să mă obişnuiesc cu ameţelile şi durerile de cap şi cu ideea că voi lua toată viaţa aceste medicamente?”
Ba da, înţelesesem. Vi se pare cunoscută ideea?
După câteva zile simptomele deja se atenuaseră. După două luni de tratament toxinele se eliminaseră, cerebelul se vindecase şi este bine până în ziua de azi.
***
Nu vă spun câţi oameni au reuşit să scape astfel de depresii sau atacuri de panică. Memoria îmi scoate la suprafaţă o poveste mai gravă, a unei paciente diagnosticată cu schizofrenie, spitalizată şi cu aceeaşi etichetă pusă, că nu se va mai face bine şi nu va mai scăpa de medicaţie niciodată. A durat, într-adevăr mai mult tratamentul, aproape patru luni, dar a scăpat de toate. De vină fusese talamusul ei, afectat de un izotop.
Şi multe-multe astfel de cazuri, câteva le găsiţi şi în Arhiva medicală, de oameni care abia se mai puteau ţine pe picioare sau care nu mai ştiau precis pe unde sunt şi ce li se întâmplă.
Sperăm că viitorul va arăta altfel.
Să vă fie bine!