Sindromul Bloom

Sindromul Bloom, cunoscut de asemenea şi ca sindromul Bloom-Torre-Machacek, este o boală genetică caracterizată particular prin statura mică, zone de hiper- si hipopigmentare şi predispoziţie la cancer. Celulele unei persoane cu acest sindrom prezintă o instabilitate izbitoare la nivelul materialului genetic. Boala a fost descoperită şi descrisă pentru prima dată de dermatologul american David Bloom în 1954. [1][2][3]

Boala este încadrată în categoria sindroamelor progeroide. Acestea mimează procesul de îmbătrânire fiziologică, determinând persoana afectată să pară mult mai în vârstă decât în mod normal. Acest mecanism se datorează mutaţiilor genetice care afectează repararea ADN-ului. [4]

Date generale

Sindromul Bloom este datorat unei mutaţii la nivelul genei BLM, localizate pe cromozomul 15q, membră a familiei RecQ ADN- helicaza. ADN helicazele sunt enzime care desfac cele două catene ale unei molecule de ADN. Desfacerea este necesară pentru majoritatea proceselor ce implică ADN-ul, incluzând sinteza copiilor ADN, transcripţia ARN, reparaţia ADN, etc.

În perioada de viaţă a celulei, când aceasta se pregăteşte pentru diviziune - pentru a forma doua celule, cromozomii sunt duplicaţi astfel încât fiecare celulă nouă va primi un nou set întreg de cromozomi. Procesul de duplicare este denumit replicare ADN. Uneori, o eroare extrem de mică poate provoca defecte fatale. Proteina BLM este importantă în menţinerea stabilităţii ADN-ului în timpul procesului de replicare. Mutaţiile în gena BLM asociate cu sindromul Bloom inactivează funcţia ADN-helicazei pentru proteina BLM sau îi anulează expresia (proteina nu mai este creată). Astfel, creşterea numărului mare de mutaţii este determinat de inactivitatea acestei proteine.

Persoanele cu sindrom Bloom prezintă o creştere enormă a schimbului de evenimente între cromozomii omologi sau cromatidele surori (cele două molecule de ADN produse de procesul de replicare) şi există un număr ridicat în ruperi şi rearanjări în comparaţie cu persoanele sănătoase. [5][6]

Transmitere

Sindromul Bloom se moşteneşte în manieră autozomal recesivă. Ambii părinţi trebuie să prezinte câte o genă afectată (purtători, heterozigoţi) pentru ca un copil să fie afectat. Frecvenţa cea mai ridicată este întâlnită în rândul evreilor din estul Europei, fiind extrem de crescută: 1 caz la 100 de naşteri.

Dacă ambii părinţi sunt purtători, există 25% şanse ca viitorul copil să moştenească genele afectate şi să dezvolte sindromul Bloom. Sfatul genetic şi testarea genetică este recomandată familiilor care pot fi purtătoare a sindromului Bloom. Pentru familiile al căror status de purtător este necunoscută, testul prenatal este valabil folosind metode citogenetice sau moleculare. [7]

Semne şi simptome

• Statură mică (nanism - probleme de creştere intrauterină, lungimea medie: 44 cm iar la vârstă adultă: bărbaţi aproximativ 149 cm, femei aproximativ 138 cm)
• Microcefalie, nas proeminent, dolicocefalie (faţă alungită antero-posterior)
• Pielea prezintă zone de hiper- şi hipopigmentatie
• Culoarea pilelii feţei este schimbată. Schimbarea este cu atât mai evidentă cu cât e mai expusă la soare
• Iritaţie facială în formă de future, similară iritaţiei cauzată de Lupusul Eritematos
• Susceptibilitate crescută pentru infecţii, diabet şi probleme respiratorii
• Susceptibilitate crescută la cancer şi leucemii
• Posibil probleme de feritiitate
• Unii prezintă retard mental
• Voce înaltă, piţigăiată
• Deficienţă imunitară ce duce deseori la infecţii [5][8]

Tratament

Nu există tratament curativ pentru sindromul Bloom. Problema este legată de materialul genetic al fiecărei celule şi nu se poate restabili. Se poate acorda doar tratament simptomatic şi de susţinere:

• Problemele în luarea în greutate pot fi datorate bolii de reflux gastro-esofagian. Tratarea acesteia ar putea ameliora greutatea scăzută, în cazul în care acesta este adevărata problema.
• Aceşti bolnavi au probleme la nivelul feţei care apar în special în momentul expunerii la soare. Este recomandat ca statul în plină lumină solară să fie cât mai rar, pentru a evita leziunile.
• Diabetul este tratat în manieră obişnuită dar trebuie mereu supravegheat pentru a nu mai apărea şi alte complicaţii.
• Urmarea unor programe de urmărire a cancerului. De asemenea şi palparea regulată poate fi utilă în identificarea cancerelor solide. Găsirea unei rude apropiate şi compatibile în cazul în care va fi nevoie de transplant de măduvă sau recoltarea chiar de la pacient în perioada când e sănătos
• Sprijinul apropiaţilor, al familiei şi al colectivului este important în viaţa celor care suferă de acest sindrom. O stare psihologică pozitivă este esenţială în menţinerea calităţii vieţii unui pacient cu sindrom Bloom. [5][9]

Diagnostic paraclinic

In utero - înainte de naştere

Analize citogenetice:
- Amniocenteza: o cantitate mică de lichid amniotic este prelevată cu ajutorul unui ac din interiorul uterului.
- Analiza vilozităţilor corionice: se poate face prin două metode:

• transcervical: se introduce un tub de plastic
• transabdominal: cu ajutorul unui ac lung, prin abdomen

- Testare genetică moleculară: Pentru informaţii mai complete şi mai detaliate se realizează analiza materialului genetic din celulele prelevate cu prin una din cele două teste expuse mai sus.

În cursul vieţii

Pentru a confirma diagnosticul de sindrom Bloom, singurul mod cert este de a realiza analize moleculare genetice. Doar acestea pot confirma cu exactitate boala: teste implicând gena BLM sau teste care confirmă schimbul de fragmente cromozomiale. [5][10]

Speranţa de viaţă

Vârsta medie a morţii este 27 de ani şi este asociată cu dezvoltarea cancerului. [10]

Concluzii

Sindromul Bloom este o boală genetică rară, întâlnită în special în comunităţile de evrei din estul Europei. Boala este datorată apariţiei unei mutaţii la nivelul unei gene: gena BLM de pe cromozomul 15. Apariţia bolii este datorată moştenirii de la ambii părinţi a genelor mutante (modul de transmitere autosomal recesiv). Persoanele cu acest sindrom sunt extrem de predispuse la cancer, au statura mică, probleme de fertilitate, deficienţă imunitară şi uneori retard mental. Speranţa de viaţă este în jurul vârstei de 26-27 de ani, dar au fost raportate şi cazuri în care această vârstă a fost cu mult depăşită.