Cercetătorii se tem că febra galbenă ar putea reprezenta o amenințare fără precedent

Febra galbenă, cunoscută istoric sub numele de „Yellow Jack”, este o boală virală acută cu potențial letal ridicat, transmisă prin țânțari și asociată în principal cu regiunile tropicale din Africa și America de Sud. Deși Asia nu a cunoscut până în prezent epidemii autohtone, schimbările demografice și climatice, mobilitatea globală crescută și reapariția bolii în zonele endemice cresc riscul de extindere către regiunea Asia-Pacific. Studiul recent publicat npj Viruses marchează o analiză detaliată a acestui risc și reiterează preocupările formulate încă din urmă cu un secol.

Context istoric și biologic

Virusul febrei galbene aparține familiei Flaviviridae și se transmite în mod natural prin intermediul unor specii de țânțari Aedes și Haemagogus între primate non-umane, în cicluri silvatice stabilite în pădurile din Africa și America de Sud. Spre deosebire de majoritatea virusurilor transmise prin vectori, febra galbenă poate genera niveluri ridicate de viremie la oameni, ceea ce facilitează transmiterea interumană prin intermediul țânțarilor și susține apariția ciclurilor urbane epidemice.

Principalul vector urban este Aedes aegypti, o specie adaptată la mediul uman, asociată cu apă stocată în gospodării și cu medii urbane aglomerate. Originar din Africa, acest țânțar s-a răspândit global prin comerțul maritim, devenind endemic în multe orașe tropicale. Istoric, febra galbenă a produs epidemii devastatoare în America de Nord și Europa, cu rate de mortalitate de până la 10% în anumite populații.

Reapariția recentă și riscurile actuale

În ciuda eficacității vaccinului viu atenuat dezvoltat în anii 1930 și a eforturilor de control vectorial, ciclurile silvatice ale virusului au persistat. În ultimul deceniu, cazurile de febră galbenă au crescut semnificativ în Africa și America de Sud, mai ales în zone precum Brazilia, Ghana, Camerun și Nigeria. Îngrijorător este faptul că Aedes aegypti a reinfestat multe regiuni urbane, iar mobilitatea populațiilor nerezidente sau nevaccinate a atins niveluri record.

Date recente arată că:

• Peste 60 de milioane de persoane nevaccinate călătoresc anual între regiuni endemice și teritorii cu potențial epidemic.
• În 2017–2018 s-a înregistrat cel mai mare număr de cazuri de febră galbenă importate în țări neendemice.
• Peste 2 miliarde de persoane din Asia-Pacific trăiesc în zone infestate cu Aedes aegypti.

Spre deosebire de dengue, Zika și chikungunya, toate deja prezente în Asia și transmise de aceiași vectori, febra galbenă nu a reușit să se stabilească în această regiune. Întrebarea esențială rămâne: de ce febra galbenă nu s-a extins încă în Asia-Pacific, în ciuda condițiilor favorabile?

Posibile explicații pentru absența epidemiilor în Asia

Analiza prezintă mai multe ipoteze ce pot explica această „anomalia epidemiologică”:

• Imunitate încrucișată de la infecții anterioare cu virusuri din familia Flaviviridae (precum dengue sau Zika), care ar putea reduce severitatea bolii și viremia.
• Lipsa unei adaptări genetice a virusului pentru un ciclu urban eficient om-țânțar.
• Vectori asiatici cu competență variabilă pentru transmiterea virusului.
• Răspunsuri rapide de sănătate publică și sisteme de supraveghere eficiente în unele regiuni.

Totuși, aceste mecanisme nu sunt universal valabile și, în contextul creșterii mobilității globale și al urbanizării masive, norocul nu poate fi o strategie de prevenție.

Riscuri emergente și provocări globale

În prezent, lumea se confruntă cu factori de risc fără precedent pentru o eventuală pandemie de febră galbenă:

• Urbanizare accelerată, cu orașe tropicale suprapopulate.
• Eșecul controlului vectorial, demonstrat deja de pandemii recente de dengue, Zika și chikungunya.
• Reapariția infecțiilor silvatice, care nu pot fi controlate prin metode clasice.
• Producție insuficientă de vaccinuri, încă bazată pe tehnologie pe ou embrionat, greu de extins rapid.
• Reticența la vaccinare și dezinformarea.

Un alt risc major este confundarea simptomelor febrei galbene cu dengue, ceea ce ar putea duce la întârzieri în diagnostic și răspuns epidemiologic, mai ales în țările non-endemice fără experiență anterioară cu virusul febrei galbene.

Măsuri de prevenție și cercetări necesare

Inițiativele internaționale, precum programul EYE (Eliminate Yellow Fever Epidemics) al OMS, au adus unele progrese prin:

• Creșterea acoperirii vaccinale în Africa.
• Stocuri de urgență de vaccin.
• Testarea unor doze fracționate eficiente din vaccinul 17D.

Totodată, tehnici moderne precum infectarea țânțarilor cu Wolbachia arată promisiuni în reducerea capacității de transmitere a virusului. Cu toate acestea, prevenția eficientă necesită:

• Dezvoltarea de antivirale și vaccinuri produse prin metode moderne.
• Un sistem global de supraveghere adaptat la riscurile de secol XXI.
• Cercetări asupra rolului imunității încrucișate, a variabilității genetice a virusului și a vectorilor.

Concluzii

În ciuda progreselor din ultimele decenii, lumea se află astăzi într-un moment critic în ceea ce privește riscul unei pandemii de febră galbenă. Regiunea Asia-Pacific, cu densități mari de populație, prezență dovedită a vectorului și acoperire vaccinală scăzută, este deosebit de vulnerabilă. Așa cum Henry Rose Carter anticipa în urmă cu 100 de ani, întrebarea nu este dacă, ci când și unde va apărea următoarea epidemie majoră.

Fără o mobilizare internațională solidă în direcția cercetării, supravegherii și vaccinării, febra galbenă ar putea deveni o amenințare comparabilă sau chiar mai severă decât pandemia de COVID-19.