Mitul despre răspândirea rapidă a Ciumei Negre în Asia provine dintr-un text literar, nu dintr-o cronică istorică

Un nou studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Exeter a demonstrat că una dintre cele mai persistente narațiuni despre răspândirea Ciumei negre prin Asia are la bază o ficțiune literară din secolul al XIV-lea și nu o mărturie istorică. Textul care a stat la originea acestei confuzii este o maqāma – un gen literar arab caracterizat prin proză rimată și personaje itinerante – scrisă de poetul și istoricul Ibn al-Wardi în Alep, în anul 1348/1349.
Lucrarea, deși concepută ca o alegorie poetică, a fost interpretată timp de secole drept o relatare factuală despre traseul bacteriei Yersinia pestis de-a lungul Drumului Mătăsii, ceea ce a generat așa-numita „teorie a tranzitului rapid”, potrivit căreia ciuma s-ar fi propagat din Asia Centrală până la Marea Mediterană în mai puțin de un deceniu.

Context istoric și științific

Analizele genetice moderne confirmă că originea bacteriei Ciumei negre se află cel mai probabil în Asia Centrală, nu în China, așa cum s-a crezut mult timp. Totuși, o parte dintre cercetători au continuat să creadă că epidemia s-a răspândit extrem de rapid, bazându-se pe interpretarea literală a lucrării lui Ibn al-Wardi, Risālat al-nabaʾ ʿan al-wabāʾ. Noul studiu pune sub semnul întrebării această ipoteză, arătând că niciun alt text contemporan nu confirmă o asemenea cronologie accelerată a epidemiei.

Ipoteza unei răspândiri în mai puțin de zece ani – de la lacul Issyk Kul până la Marea Neagră și Marea Mediterană – nu se aliniază cu datele arheologice și epidemiologice disponibile. Autorii subliniază că această teorie este un exemplu elocvent al modului în care ficțiunea medievală a fost confundată cu istoria.

Despre „maqāma” și confuzia istorică

În maqāma-a sa, Ibn al-Wardi imaginează ciuma ca pe un „călător înșelător” care străbate lumea timp de 15 ani, aducând moarte și panică dintr-o regiune în alta. Povestea urmărește un traseu simbolic: dincolo de China, prin India, Asia Centrală și Persia, până la Marea Neagră, Marea Mediterană, Egipt și Levant. Intenția autorului era metaforică – să ilustreze impactul universal al morții și fragilitatea umană – nu să descrie faptic o pandemie.

Confuzia istorică s-a produs începând cu secolul al XV-lea, când cronicarii arabi, iar mai târziu și istoricii europeni, au tratat textul ca pe o sursă documentară. Cercetătorii Muhammed Omar, doctorand în Studii Arabe și Islamice, și Nahyan Fancy, istoric al medicinei islamice la Universitatea din Exeter, arată că toate versiunile ulterioare ale narațiunii despre răspândirea Ciumei negre „duc înapoi la această unică lucrare”, aflată „în centrul unei rețele de erori istorice”.

Rolul cultural al maqāmei

Genul literar maqāma a apărut în secolul al X-lea și s-a bucurat de o popularitate deosebită în lumea islamică medievală, mai ales în perioada mamelucă. Aceste texte, adesea satirice și moralizatoare, erau menite să fie recitate în public și să ofere reflecții asupra destinului, credinței și suferinței. În timpul marii epidemii din 1348–1349, mai mulți autori, printre care și al-Safadi, contemporan al lui Ibn al-Wardi, au scris maqāme despre ciumă, toate personificând boala ca pe o forță în mișcare.

Lucrarea lui Ibn al-Wardi este singulară doar prin extinderea geografică a traseului fictiv – până în China și India – însă împărtășește aceleași teme și motive literare cu celelalte texte ale epocii. În consecință, nu poate fi considerată o sursă istorică despre răspândirea bolii, ci mai degrabă un document al modului în care oamenii din secolul al XIV-lea au căutat sens și consolarea prin artă.

Reevaluarea trecutului epidemiologic

Prin recunoașterea naturii literare a textului lui Ibn al-Wardi, cercetătorii pot redirecționa atenția către epidemii anterioare și mai puțin cunoscute, precum cele din Damasc (1258) sau Kaifeng (1232–1233). Aceste focare pot oferi o înțelegere mai realistă a modului în care comunitățile premoderne au experimentat și au memorializat bolile devastatoare. Totodată, reevaluarea contribuie la o curățare conceptuală a arhivelor islamice, separând mitul de realitatea istorică.

Dimensiunea umană și simbolică

Profesorul Nahyan Fancy consideră că aceste texte oferă o perspectivă profund umană asupra felului în care societățile medievale au gestionat traumele colective: „Aceste maqāme nu ne spun cum s-a răspândit Ciuma neagră, dar ne arată cum oamenii au trăit în mijlocul unei crize copleșitoare. Prin creație, ei au găsit un mod de a recâștiga controlul asupra fricii și pierderii, așa cum s-a întâmplat și în timpul pandemiei de COVID-19, când oamenii s-au refugiat în artă, gastronomie sau meșteșuguri.”

Studiul subliniază importanța înțelegerii literaturii nu doar ca expresie estetică, ci și ca mecanism psihologic de adaptare în vremuri de suferință colectivă.

Concluzie

Analiza realizată de cercetătorii de la Universitatea din Exeter demontează o concepție veche de secole: ideea că Ciuma neagră s-a răspândit cu o viteză extraordinară din Asia spre Europa se bazează pe o interpretare eronată a unei ficțiuni medievale. Ibn al-Wardi nu a fost un martor ocular al pandemiei, ci un autor care a transformat boala într-un simbol al mortalității și al incertitudinii lumii. Prin recadrarea textului în contextul său literar, istoricii pot nu doar să corecteze un mit global, ci și să înțeleagă mai bine cum oamenii din secolul al XIV-lea au făcut față unei catastrofe existențiale prin creație și imaginație.