Istoria ochelarilor
Autor: Vasilica Vazdoaga, optometrist
Lentilele, într-o formă sau alta, sînt produse şi folosite de om de cîteva mii de ani, dar prima menţiune scrisă o găsim în Grecia Antică, în comedia "Nephelai" (Norii) a poetului Aristofan – 424 îHr., care vorbeşte despre o lentilă convergentă folosită la a da foc unui obiect concentrînd razele soarelui pe acesta. O altă menţiune provine din Egiptul antic, secolul 8 îCh. descrie ,,o simplă lentilă din sticlă în formă de menisc,,. Dovezile arheologice sunt ceva mai vechi - cele mai vechi lentile s-au descoperit în ruinele oraşului asirian Ninive, acestea fiind confecţionate din cristal şlefuit. Se crede că erau folosite ca lupe.
În secolul I, filosoful Seneca îi trimitea o scrisoare împăratului Nero, în care îi spunea că literele se pot citi mai bine cu ajutorul unui vas transparent plin cu apă. Pliniu cel Bătrîn (23-79) scrie că împăratul roman Nero folosea o bucată de smarald cu suprafeţele concave pentru a urmări luptele de gladiatori, probabil pentru că suferea de miopie. Proprietăţile corective ale lentilelor nu se cunoşteau, acestea fiind folosite pentru a filtra razele soarelui, pentru a şterge scrisul de pe tăbliţele de ceară sau pentru a cauteriza rănile (după cum relatează Pliniu). Este posibil ca aceste cristale șlefuite în forme convexe, sub forma unei lentile pentru a mări imaginea unui obiect sau scrieri să fi fost importate în spaţiul greco-roman de la egipteni. Grecii și Romanii au continuat folosirea acestor tipuri de lentile pentru a-i ajuta pe cei ce nu reușeau să citească cu ochiul liber. Etimologia cuvantului lentilă provine din latină, lentil însemnând linte, lentila biconvexă semănând într-adevăr cu un bob de linte.
Puterea de mărire a sticlei cu suprafața rotunjită a fost remarcată încă din Evul Mediu. În secolul IX, Ibn Firnas a realizat un fel de lentile corective, pe care le-a numit „pietre pentru citit”. Două veacuri mai târziu, este menţionat „un dispozitiv care măreşte, o lentilă convexă care produce o imagine mărită” în lucrarea fizicianului si matematicianului arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965 – 1039). În scrierea sa, Cartea opticii, scrisă în 1028, el emite primele idei asupra propagării luminii şi tratează pentru prima dată problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticlă pentru mărit și citit. Tot el a remarcat fenomenul persistenței imaginilor pe retină și a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei. Este primul tratat semnificativ de optică şi printre altele se menţionează rolul cristalinului ochiului în formarea imaginilor pe retină.
Utilizarea pe scară largă a lentilelor nu a avut loc până la utilizarea ,,pietrelor pentru lectură” în secolul XI şi invenţia ochelarilor, probabil în Italia, în jurul anului 1280. Nicolae Cusanus se crede că a fost primul care a descoperit beneficiile lentilelor concave pentru tratamentul miopiei, în 1451.
Cu inventarea ochelarilor este creditat şi filosoful Roger Bacon (1215 – 1249), acesta redactând pe vremea când era student o lucrare în care arăta că: „Dacă cineva va cerceta literele sau alte obiecte mici prin intermediul unui cristal, unei sticle sau a altei substanţe transparente, care ar fi prelucrată ca o jumătate de sferă, cu partea convexă spre ochi, va vedea literele mult mai bine şi i se vor părea mult mai mari.” După alții, în anul 1267, același Roger Bacon, împreună cu doi arabi a constatat că prin fragmente de globuri de sticlă se poate citi cu multă ușurință scrisul, acesta fiind mărit.
Fig.1 Dispozitiv de mărit inventat de Roger Bacon
În jurul anului 1280 se consemnează că sticlarii au observat că persoanele în vârstă vedeau mai clar obiectele dacă priveau prin sticle cu suprafața convexă, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar dacă priveau prin sticle cu suprafața concavă.
Fig.2 Dispozitiv de mărit inventat de Roger Bacon
În acea perioada, naturalistul și fizicianul italian Salvino degli Armati (1245 – 1317) a făcut multe experimentări legate de refractarea luminii. Deoarece avea probleme cu vederea, a căutat un remediu personal. În 1280, el și Alessandro da Spina, un călugar dominican de la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Pisa, au găsit un mod de a mări obiectele folosind două bucăți de sticlă cu o anumită grosime și curbură. A avut ideea de a fixa lentilele pe rama de lemn ce stătea pe nas (ochelari fără brațe), iar istoria îl consemnează pe el ca fiind inventatorul ochelarilor. De altfel, pe mormântul său scrie „Aici se odihnește Salvino d’Armati din Florența, inventator al ochelarilor. Fie ca Dumnezeu să îi ierte păcatele. A.D. 1317.“
Un document din 15 iunie 1301, descoperit la Bologna, Italia, menționează primele indicații despre existența ochelarilor „vitros ab oculis ad legendum“. Acest document și un altul din 1316 se referă la prețul de șase soldi bolognezi pentru „oculos de vitro cum capsula“. Primul manuscris referitor la ochelari datează din 1327, scris de Jean Brisebarre, aflat azi la Bibiloteca Națională din Paris. Odată cu secolul al XIV-lea, numeroși intelectuali – artiști, pictori, sculptori – își corectează viciile de refracție prin „besicles“. În Evul Mediu „diavolul“ era reprezentat grafic purtând „besicles“, pentru a putea să vadă mai bine păcatele oamenilor.
Fig.3 Primul portret cu ochelari
al cardinalului Hugh de Provence
În 1352, Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al cardinalului Hugh de Provence (1200 – 1263) în biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Veneția. Sunt reprezentați ,,ogliarii" sau două lentile montate cu mânerele prinse împreuna, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: cardinalul a murit înainte să fie inventați ochelarii, dar conștient de erudiția subiectului său, pictorul i-a adăugat la portretul acestuia. Tomasso de Modena (1352) a mai realizat o serie de fresce în care sunt pictaţi mai mulţi călugări citind sau copiind manuscrise. Unul dintre călugări apare cu o lupă în mână, iar altul are ochelari pe nas. La începutul secolului XV, în altarul unei biserici din Bad Wildungen s-a găsit reprezentarea unor ochelari. Papa Leon al X-lea purta ochelari, inclusiv la vânătoare şi aprecia că astfel poate vedea mai bine decât companionii săi. În anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi - un precursor al lentilelor de contact!
Așa cum se întâmplă de obicei, au fost filozofi care au calificat lentilele drept „artificii înșelătoare“ pentru ca imaginile pe care le dau nu sunt riguros egale cu cele pe care le vede ochiul. De altfel și Roger Bacon a fost arestat și închis pentru ideile sale revoluționare. Abia în 1604 astronomul german Johannes Kepler avea să publice un tratat de optică în care explica în mod ştiinţific modul în care lentilele puteau corecta vederea, de ce lentilele pozitive corectează presbitismul și lentilele negative, miopia.
Pâna la sfârșitul secolului al XIX-lea, lentilele erau biconvexe – cu două fețe convexe opuse, așa cum este confecționata lupa. Abia în secolul XX s-a constatat că lentilele menisc, cu o față convexă și una concavă, deformează mai puțin, permițând formarea imaginilor stigmatice. Primele lentile menite să corecteze astigmatismul au fostde britanicul George Airy în 1825.
Fig.4 Lentile pentru astigmatism
de George Airy
Dispozitivele de prindere a lentilelor au evoluat de-a lungul timpului. Primele rame de ochelari au fost confecționate din lemn sau os de animal. Primii ochelari erau ţinuţi cu mâna sau se fixau pe nas (de tipul pince – nez). Lentilele erau încastrate în os, metal şi chiar piele. Spaniolii au încercat să-i stabilizeze cu ajutorul unor panglici prinse de ramă şi apoi trecute pe după cap. Până în secolul XVI, atât în Anglia cât şi în Franţa, folosirea ochelarilor pentru corectarea vederii se făcea doar cu reticenţă în public, pentru a nu lăsa de înţeles că persoana are probleme de vedere şi de aceea se prefera monoclul care putea fi ascuns cu uşurinţă.
Fig.5 Monoclu, J.F. Vortlander
Monoclul a apărut în Germania în secolul al XVIII-lea, dar creşterea popularităţii lui s-a datorat unui austriac, J.F. Vortlander, care a început să-l producă pe la 1814. S-a răspândit mai ales în Germania şi Rusia, unde aristocraţia considera monoclul ca un simbol al superiorităţii sale. Englezul George Adams a inventat lornionul (rama era ţinută cu o baghetă, dintr-o singură parte), care s-a bucurat de popularitate, mai ales în rândul doamnelor, în secolul al XIX-lea.
La început, lentilele erau alese de client, pentru că nu existau aparate care să determine diopriile. Opticianul putea face o selecţie în funcţie de vârstă şi simptome, dar ochelarii se dădeau pe „încercate”. Din Italia, ochelarii s-au răspândit în Spania, Anglia, Franţa, Ţările de Jos, Germania. În Anglia a apărut în 1629 o companie care fabrica ochelari.
Abia în secolul XVI apar pentru prima data brațele laterale de fixare după urechi a ochelarilor. În 1752, James Ayscough, designer de ochelari, brevetează invenţia şi va folosi atât sticlă transparentă cât şi sticlă cu tentă verde sau albastră pentru confecţionarea ochelarilor. În această formă persistă şi astăzi ochelarii. Putem considera că invenţia sa de atunci a reprezentat apariţia primilor ochelari de soare însă fără o protecţie reală la efectele dăunatoare ale razelor solare asupra ochilor. De atunci și până acum, ochelarii au suferit schimbări de design și formă, rămânând însă din punct de vedere al elementelor de bază neschimbat. Producția de lentile însă, odată cu dezvoltarea industrială, a suferit schimbări majore, în prezent fiind folosite cele din sticlă special tratată și plastic.
Benjamin Franklin, cunoscut ca inventator al paratrăsnetului, este considerat și el un inventator în domeniul ochelarilor. Schimbarea permanentă a ochelarilor de fiecare dată când trebuia să citeasca o carte l-a îndemnat să îi ceară opticianului să îi fabrice în 1780 o pereche de ochelari care să conțina ambele focalizări.
Fig.6 Ochelari bifocali, Benjamin Franklin
Așa au apărut lentilele bifocale, pentru vedere și citit. La acea epocă, lentila era realizată din două bucăți legate între ele printr-o montură metalică. Lentila cu două focare dintr-o bucată, sculptată în masă, a fost pusă la punct în 1910 de către Bentron și Emerson de la societatea Karl Zeiss, iar în 1908 J. L. Borch inventa un procedeu de sudare a celor două părți.
Fig.6 Ochelari de soare James Ayscough
În 1953, francezul Bernard Maitenaz a inventat lentilele progresive, denumite Varilux, utilizabile pentru vederea de aproape, intermediară și la distanță, fără ruperea imaginii. Procedeul tehnologic este foarte complex și presupune o automatizare de nivel înalt. Lentila de contact a fost imaginată pentru prima dată de Leonardo da Vinci în lucrarea sa, Regulile ochiului, unde descrie o metodă optică pentru corectarea defectelor de refracție. Rezultate concludente în acest domeniu au fost obținute între 1887 și 1892 de către August Müller în Germania, Eugène Fick și Sulzer în Elveția și Eugène Kalt în Franța. Abia în 1936, societatea I.G. Farben din Germania a realizat primele lentile de contact din plexiglas.
În 1945 americanul Tuohy a realizat o lentilă de contact care acoperă numai corneea, iar în 1964, cehul Otto Wichterle a pus la punct o lentilă suplă hidrofilă. În 1964, societatea franceză Essilor a realizat primele lentile solare de contact suple colorate. Un an mai târziu, în 1985, Francis Viznia și dr. Roger Bonnet au realizat lentilele suple sau dure care corectează, în acelasi timp, miopia și presbitismul.
Primele lentile de contact de unică folosință au fost realizate în laboratoarele americane Vistakon în anul 1989, iar în 1990 societatea franceză Essilor a lansat pe piață primele lentile elastice progresive pentru presbiți. Lentilele de contact au fost concepute pentru ochii atinși de keratoconus, defect rar care nu poate fi corectat cu ochelari. Mai târziu, aria de utilizare s-a extins din motive estetice ( în special în cazul artiștilor), sau practice (cum este cazul sportivilor) la toate tipurile de ametropie.
În zilele noastre, savanții britanici de la Universitatea Johns Hopkins au găsit o soluţie care ar putea reda vederea celor afectați de orbire: ochiul bionic. Acest dispozitiv, rezultat al cercetărilor interdisciplinare biologie-electronică, presupune plasarea în spatele ochiului uman a unei componente electronice care prelucrează imaginile venite de la o cameră video încorporată în ochelarii purtați de persoana cu deficiențe de vedere. Dispozitivul transformă imaginile în impulsuri care sunt transmise mai departe la creier care le interpretează. Cu toate că imaginile furnizate de ochiul bionic sunt departe de a fi perfecte, specialiștii britanici susțin că sunt suficient de clare pentru a permite unui orb să se orienteze și să se deplaseze evitând obstacolele.
În secolul I, filosoful Seneca îi trimitea o scrisoare împăratului Nero, în care îi spunea că literele se pot citi mai bine cu ajutorul unui vas transparent plin cu apă. Pliniu cel Bătrîn (23-79) scrie că împăratul roman Nero folosea o bucată de smarald cu suprafeţele concave pentru a urmări luptele de gladiatori, probabil pentru că suferea de miopie. Proprietăţile corective ale lentilelor nu se cunoşteau, acestea fiind folosite pentru a filtra razele soarelui, pentru a şterge scrisul de pe tăbliţele de ceară sau pentru a cauteriza rănile (după cum relatează Pliniu). Este posibil ca aceste cristale șlefuite în forme convexe, sub forma unei lentile pentru a mări imaginea unui obiect sau scrieri să fi fost importate în spaţiul greco-roman de la egipteni. Grecii și Romanii au continuat folosirea acestor tipuri de lentile pentru a-i ajuta pe cei ce nu reușeau să citească cu ochiul liber. Etimologia cuvantului lentilă provine din latină, lentil însemnând linte, lentila biconvexă semănând într-adevăr cu un bob de linte.
Puterea de mărire a sticlei cu suprafața rotunjită a fost remarcată încă din Evul Mediu. În secolul IX, Ibn Firnas a realizat un fel de lentile corective, pe care le-a numit „pietre pentru citit”. Două veacuri mai târziu, este menţionat „un dispozitiv care măreşte, o lentilă convexă care produce o imagine mărită” în lucrarea fizicianului si matematicianului arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965 – 1039). În scrierea sa, Cartea opticii, scrisă în 1028, el emite primele idei asupra propagării luminii şi tratează pentru prima dată problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticlă pentru mărit și citit. Tot el a remarcat fenomenul persistenței imaginilor pe retină și a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei. Este primul tratat semnificativ de optică şi printre altele se menţionează rolul cristalinului ochiului în formarea imaginilor pe retină.
Utilizarea pe scară largă a lentilelor nu a avut loc până la utilizarea ,,pietrelor pentru lectură” în secolul XI şi invenţia ochelarilor, probabil în Italia, în jurul anului 1280. Nicolae Cusanus se crede că a fost primul care a descoperit beneficiile lentilelor concave pentru tratamentul miopiei, în 1451.
Cu inventarea ochelarilor este creditat şi filosoful Roger Bacon (1215 – 1249), acesta redactând pe vremea când era student o lucrare în care arăta că: „Dacă cineva va cerceta literele sau alte obiecte mici prin intermediul unui cristal, unei sticle sau a altei substanţe transparente, care ar fi prelucrată ca o jumătate de sferă, cu partea convexă spre ochi, va vedea literele mult mai bine şi i se vor părea mult mai mari.” După alții, în anul 1267, același Roger Bacon, împreună cu doi arabi a constatat că prin fragmente de globuri de sticlă se poate citi cu multă ușurință scrisul, acesta fiind mărit.
Fig.1 Dispozitiv de mărit inventat de Roger Bacon
În jurul anului 1280 se consemnează că sticlarii au observat că persoanele în vârstă vedeau mai clar obiectele dacă priveau prin sticle cu suprafața convexă, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar dacă priveau prin sticle cu suprafața concavă.
Fig.2 Dispozitiv de mărit inventat de Roger Bacon
În acea perioada, naturalistul și fizicianul italian Salvino degli Armati (1245 – 1317) a făcut multe experimentări legate de refractarea luminii. Deoarece avea probleme cu vederea, a căutat un remediu personal. În 1280, el și Alessandro da Spina, un călugar dominican de la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Pisa, au găsit un mod de a mări obiectele folosind două bucăți de sticlă cu o anumită grosime și curbură. A avut ideea de a fixa lentilele pe rama de lemn ce stătea pe nas (ochelari fără brațe), iar istoria îl consemnează pe el ca fiind inventatorul ochelarilor. De altfel, pe mormântul său scrie „Aici se odihnește Salvino d’Armati din Florența, inventator al ochelarilor. Fie ca Dumnezeu să îi ierte păcatele. A.D. 1317.“
Un document din 15 iunie 1301, descoperit la Bologna, Italia, menționează primele indicații despre existența ochelarilor „vitros ab oculis ad legendum“. Acest document și un altul din 1316 se referă la prețul de șase soldi bolognezi pentru „oculos de vitro cum capsula“. Primul manuscris referitor la ochelari datează din 1327, scris de Jean Brisebarre, aflat azi la Bibiloteca Națională din Paris. Odată cu secolul al XIV-lea, numeroși intelectuali – artiști, pictori, sculptori – își corectează viciile de refracție prin „besicles“. În Evul Mediu „diavolul“ era reprezentat grafic purtând „besicles“, pentru a putea să vadă mai bine păcatele oamenilor.
Fig.3 Primul portret cu ochelari
al cardinalului Hugh de Provence
În 1352, Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al cardinalului Hugh de Provence (1200 – 1263) în biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Veneția. Sunt reprezentați ,,ogliarii" sau două lentile montate cu mânerele prinse împreuna, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: cardinalul a murit înainte să fie inventați ochelarii, dar conștient de erudiția subiectului său, pictorul i-a adăugat la portretul acestuia. Tomasso de Modena (1352) a mai realizat o serie de fresce în care sunt pictaţi mai mulţi călugări citind sau copiind manuscrise. Unul dintre călugări apare cu o lupă în mână, iar altul are ochelari pe nas. La începutul secolului XV, în altarul unei biserici din Bad Wildungen s-a găsit reprezentarea unor ochelari. Papa Leon al X-lea purta ochelari, inclusiv la vânătoare şi aprecia că astfel poate vedea mai bine decât companionii săi. În anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi - un precursor al lentilelor de contact!
Așa cum se întâmplă de obicei, au fost filozofi care au calificat lentilele drept „artificii înșelătoare“ pentru ca imaginile pe care le dau nu sunt riguros egale cu cele pe care le vede ochiul. De altfel și Roger Bacon a fost arestat și închis pentru ideile sale revoluționare. Abia în 1604 astronomul german Johannes Kepler avea să publice un tratat de optică în care explica în mod ştiinţific modul în care lentilele puteau corecta vederea, de ce lentilele pozitive corectează presbitismul și lentilele negative, miopia.
Pâna la sfârșitul secolului al XIX-lea, lentilele erau biconvexe – cu două fețe convexe opuse, așa cum este confecționata lupa. Abia în secolul XX s-a constatat că lentilele menisc, cu o față convexă și una concavă, deformează mai puțin, permițând formarea imaginilor stigmatice. Primele lentile menite să corecteze astigmatismul au fostde britanicul George Airy în 1825.
Fig.4 Lentile pentru astigmatism
de George Airy
Dispozitivele de prindere a lentilelor au evoluat de-a lungul timpului. Primele rame de ochelari au fost confecționate din lemn sau os de animal. Primii ochelari erau ţinuţi cu mâna sau se fixau pe nas (de tipul pince – nez). Lentilele erau încastrate în os, metal şi chiar piele. Spaniolii au încercat să-i stabilizeze cu ajutorul unor panglici prinse de ramă şi apoi trecute pe după cap. Până în secolul XVI, atât în Anglia cât şi în Franţa, folosirea ochelarilor pentru corectarea vederii se făcea doar cu reticenţă în public, pentru a nu lăsa de înţeles că persoana are probleme de vedere şi de aceea se prefera monoclul care putea fi ascuns cu uşurinţă.
Fig.5 Monoclu, J.F. Vortlander
Monoclul a apărut în Germania în secolul al XVIII-lea, dar creşterea popularităţii lui s-a datorat unui austriac, J.F. Vortlander, care a început să-l producă pe la 1814. S-a răspândit mai ales în Germania şi Rusia, unde aristocraţia considera monoclul ca un simbol al superiorităţii sale. Englezul George Adams a inventat lornionul (rama era ţinută cu o baghetă, dintr-o singură parte), care s-a bucurat de popularitate, mai ales în rândul doamnelor, în secolul al XIX-lea.
La început, lentilele erau alese de client, pentru că nu existau aparate care să determine diopriile. Opticianul putea face o selecţie în funcţie de vârstă şi simptome, dar ochelarii se dădeau pe „încercate”. Din Italia, ochelarii s-au răspândit în Spania, Anglia, Franţa, Ţările de Jos, Germania. În Anglia a apărut în 1629 o companie care fabrica ochelari.
Abia în secolul XVI apar pentru prima data brațele laterale de fixare după urechi a ochelarilor. În 1752, James Ayscough, designer de ochelari, brevetează invenţia şi va folosi atât sticlă transparentă cât şi sticlă cu tentă verde sau albastră pentru confecţionarea ochelarilor. În această formă persistă şi astăzi ochelarii. Putem considera că invenţia sa de atunci a reprezentat apariţia primilor ochelari de soare însă fără o protecţie reală la efectele dăunatoare ale razelor solare asupra ochilor. De atunci și până acum, ochelarii au suferit schimbări de design și formă, rămânând însă din punct de vedere al elementelor de bază neschimbat. Producția de lentile însă, odată cu dezvoltarea industrială, a suferit schimbări majore, în prezent fiind folosite cele din sticlă special tratată și plastic.
Benjamin Franklin, cunoscut ca inventator al paratrăsnetului, este considerat și el un inventator în domeniul ochelarilor. Schimbarea permanentă a ochelarilor de fiecare dată când trebuia să citeasca o carte l-a îndemnat să îi ceară opticianului să îi fabrice în 1780 o pereche de ochelari care să conțina ambele focalizări.
Fig.6 Ochelari bifocali, Benjamin Franklin
Așa au apărut lentilele bifocale, pentru vedere și citit. La acea epocă, lentila era realizată din două bucăți legate între ele printr-o montură metalică. Lentila cu două focare dintr-o bucată, sculptată în masă, a fost pusă la punct în 1910 de către Bentron și Emerson de la societatea Karl Zeiss, iar în 1908 J. L. Borch inventa un procedeu de sudare a celor două părți.
Fig.6 Ochelari de soare James Ayscough
În 1953, francezul Bernard Maitenaz a inventat lentilele progresive, denumite Varilux, utilizabile pentru vederea de aproape, intermediară și la distanță, fără ruperea imaginii. Procedeul tehnologic este foarte complex și presupune o automatizare de nivel înalt. Lentila de contact a fost imaginată pentru prima dată de Leonardo da Vinci în lucrarea sa, Regulile ochiului, unde descrie o metodă optică pentru corectarea defectelor de refracție. Rezultate concludente în acest domeniu au fost obținute între 1887 și 1892 de către August Müller în Germania, Eugène Fick și Sulzer în Elveția și Eugène Kalt în Franța. Abia în 1936, societatea I.G. Farben din Germania a realizat primele lentile de contact din plexiglas.
În 1945 americanul Tuohy a realizat o lentilă de contact care acoperă numai corneea, iar în 1964, cehul Otto Wichterle a pus la punct o lentilă suplă hidrofilă. În 1964, societatea franceză Essilor a realizat primele lentile solare de contact suple colorate. Un an mai târziu, în 1985, Francis Viznia și dr. Roger Bonnet au realizat lentilele suple sau dure care corectează, în acelasi timp, miopia și presbitismul.
Primele lentile de contact de unică folosință au fost realizate în laboratoarele americane Vistakon în anul 1989, iar în 1990 societatea franceză Essilor a lansat pe piață primele lentile elastice progresive pentru presbiți. Lentilele de contact au fost concepute pentru ochii atinși de keratoconus, defect rar care nu poate fi corectat cu ochelari. Mai târziu, aria de utilizare s-a extins din motive estetice ( în special în cazul artiștilor), sau practice (cum este cazul sportivilor) la toate tipurile de ametropie.
În zilele noastre, savanții britanici de la Universitatea Johns Hopkins au găsit o soluţie care ar putea reda vederea celor afectați de orbire: ochiul bionic. Acest dispozitiv, rezultat al cercetărilor interdisciplinare biologie-electronică, presupune plasarea în spatele ochiului uman a unei componente electronice care prelucrează imaginile venite de la o cameră video încorporată în ochelarii purtați de persoana cu deficiențe de vedere. Dispozitivul transformă imaginile în impulsuri care sunt transmise mai departe la creier care le interpretează. Cu toate că imaginile furnizate de ochiul bionic sunt departe de a fi perfecte, specialiștii britanici susțin că sunt suficient de clare pentru a permite unui orb să se orienteze și să se deplaseze evitând obstacolele.