Virusul hepatitei E atacă și alte organe decât ficatul: dovezi experimentale și implicații clinice

Virusul hepatitei E (HEV) reprezintă cea mai frecventă cauză de hepatită virală acută la nivel mondial, infectând anual peste 20 de milioane de persoane. Deși, în general, infecția are o evoluție autolimitantă, ea poate deveni cronică la pacienți imunocompromiși, ducând la fibroză hepatică și complicații severe. Opțiunile terapeutice sunt limitate, iar utilizarea ribavirinei prezintă eficiență parțială și riscul apariției variantelor rezistente. Totodată, HEV a fost asociat cu manifestări extrahepatice, inclusiv afecțiuni renale, fără ca mecanismele precise să fie clar stabilite.

Context și scopul studiului

Anterior, prezența antigenului și ARN-ului HEV în urina pacienților a ridicat ipoteza existenței unui focar de replicare extrahepatică în rinichi. Echipa de cercetare de la Universitatea Ruhr din Bochum, Germania și TWINCORE, Centrul pentru Cercetarea Experimentală și Clinică a Infecțiilor din Hanovra a vizat:

• Evaluarea capacității HEV de a realiza ciclul complet de replicare în linii celulare renale umane și în celule renale primare.
• Compararea replicării virale și a eficacității ribavirinei în celule renale versus celule hepatice.
• Analiza semnăturilor genetice virale în probe clinice de plasmă, fecale și urină pentru identificarea posibilei compartimentări a populațiilor virale.

Despre metodologia studiului

Design experimental in vitro: au fost utilizate cinci linii celulare renale umane (inclusiv A498, HK-2, 293T) și linii hepatomice HepG2 drept control. Celulele au fost electroporate cu repliconi HEV care codificau luciferază sau cu ARN viral complet. Replicarea virală a fost monitorizată prin măsurarea activității luciferazei, producției de antigen și infectivității particulelor virale.

Probele clinice: au fost colectate de la nouă pacienți cu infecție cronică HEV de genotip 3, parte a studiului HepNet-SofE. Probele de plasmă, fecale și urină au fost analizate prin secvențiere de înaltă fidelitate pentru identificarea variantelor virale.

Analiza genetică: au fost reconstruite haplotipuri virale și realizate arbori filogenetici pentru a evalua divergența populațiilor virale între diferite compartimente.

Rezultate experimentale

HEV replică eficient în celulele renale

Toate liniile celulare renale testate au susținut replicarea HEV, cu producție de antigen și particule virale infectante comparabilă sau chiar superioară HepG2. De exemplu:

• Celulele HK-2 și BFTC-909 au prezentat niveluri de replicare de până la 3,2 ori mai mari decât HepG2.
• Antigenul viral a fost detectat în cantități ridicate în HK-2, BFTC-909 și 293T.
• Particulele virale produse au avut densități similare celor hepatice și s-au dovedit infectante pentru alte celule.

În plus, infecția cu virus derivat din celule renale a fost confirmată prin imunofluorescență, iar celulele renale primare umane au devenit susceptibile la infecție când răspunsul imun înnăscut a fost suprimat.

Eficiența redusă a ribavirinei în celule renale

Ribavirina a inhibat replicarea HEV în celulele renale, însă eficiența sa a fost semnificativ mai scăzută decât în celulele hepatice:

• În HepG2, ribavirina a redus replicarea de aproximativ 9 ori.
• În BFTC-909 și HK-2, reducerea a fost doar de 4 ori, respectiv 2 ori.

Această diferență sugerează că replicarea extrahepatică poate constitui un rezervor viral rezistent la tratament.

Probe clinice cu ARN viral în urină și compartimentare genetică

La patru pacienți, ARN-ul viral a fost detectat simultan în plasmă, fecale și urină. În două cazuri, secvențierea comparativă a arătat:

• Divergențe semnificative între populațiile virale din cele trei compartimente.
• Peste 200 de variații unice de nucleotidă în unele probe.
• Mutatii asociate cu rezistența la ribavirină, precum N1383K și G1634R, detectate în virusul din urină.
• Haplotipurile virale din urină au format clustere filogenetice distincte, sugerând replicare locală în rinichi.

Interpretare

Aceste date oferă dovezi solide că HEV poate finaliza ciclul său replicativ complet în celule renale, ceea ce ar putea explica asocierea clinică între infecția HEV și afecțiunile renale. Faptul că ribavirina are eficiență redusă în aceste celule ridică problema potențialului rol al rinichiului ca rezervor viral ce susține persistența infecției.

Observațiile se aliniază cu rapoarte anterioare despre replicarea HEV în alte țesuturi extrahepatice (neuronale, placentare, intestinale) și cu date obținute din modele animale unde virusul a fost detectat în urină sau țesut renal.

Limitările principale includ dimensiunea redusă a cohortei și dificultatea obținerii de probe cu titru viral ridicat, ceea ce sugerează necesitatea unor studii viitoare extinse, inclusiv evaluarea factorilor genetici ai gazdei și dezvoltarea unor tehnici de secvențiere pe genom complet.

Concluzie

Rezultatele acestui studiu demonstrează că:

• HEV poate realiza replicare completă în celule renale umane și primare.
• Există semnături genetice specifice compartimentelor, consistente cu replicarea extrahepatică.
• Eficiența ribavirinei este redusă în celulele renale, având implicații clinice importante pentru tratamentul infecției cronice.

Aceste constatări sprijină ipoteza că rinichiul poate constitui un rezervor viral persistent, complicând tratamentul și contribuind la manifestările extrahepatice ale infecției cu HEV.