Staza renală pielocaliceală

Staza renală pielocaliceală este o entitate patologică inclusă atât în sfera urologiei, cât și a nefrologiei care semnifică blocarea urinei pe traiectul arborelui urinar, urmată de stagnarea sa la nivelul respectiv. Această afecțiune prezintă o importanță deosebită întrucât poate reprezenta punctul de plecare fie pentru dezvoltarea infecțiilor urinare înalte, fie pentru afecțiuni renale cu evoluție cronică.

Ce este staza renală pielocaliceală?

Pentru a înțelege definiția acestei afecțiuni este importantă cunoașterea unor minime noțiuni de anatomie ale sistemului reno-urinar. Rinichii sunt organe pereche de forma unor boabe de fasole localizate în cavitatea abdominală, iar proiecția lor se regăsește la nivel lombar. Din punct de vedere al structurii interne, fiecare rinichi are în componență două porțiuni, corticala și medulara care conțin structurile ce produc urină, numite nefroni.

După ce urina este secretată de către nefroni, aceasta este dirijată către niște proiecții în formă de cupă, numite calice, care prin unire formează bazinetul sau pelvisul renal. Calicele și pelvisul renal alcătuiesc împreună sistemul pielocaliceal care se va continua cu o structură tubulară numită ureter ce va transporta urina către vezica urinară, apoi în final către uretră. Porțiunea care unește bazinetul cu ureterul poartă denumirea de joncțiune pieloureterală.

Termenul de stază pielocaliceală se referă la stagnarea urinei la nivelul regiunii anatomice cu același nume pentru o perioadă de timp mai lungă decât cea fiziologică, întrucât în mod normal, pe măsură ce urina se formează, aceasta se scurge fără oprire prin calice, pelvis și ureter. (1), (2)

Cauze

Din punct de vedere fiziopatologic, staza pielocaliceală este sinonimă cu o obstrucție la nivelul arborelui urinar. Cu alte cuvinte, pentru ca urina să stagneze într-un anumit segment este necesară obstrucționarea completă sau incompletă a traiectului fiziologic al acesteia. Din punct de vedere cronologic, obstrucția este prima etapă a procesului, urmată de acumularea urinei cu o rapiditate mai mare față de viteza de scurgere a acesteia către etajele inferioare, iar cantitatea care nu este eliminată corespunzător va stagna în segmentul superior obstrucției.

Din punct de vedere etiologic, obstrucțiile pot fi clasificate în congenitale și dobândite:

1. Obstrucțiile congenitale:

Apar consecutiv unor anomalii de dezvoltare intrauterină a sistemului urinar, precum:

• Stenoza meatală;
• Stenoza ureterală;
• Sindromul de joncțiune pielo-ureterală;
• Valva de uretră posterioară;
• Prezența ureterelor ectopice;
• Ureterocelul;
• Spina bifida.

Aceste vicii de dezvoltare pot fi identificate antepartum prin ecografie și corectate chirurgical în perioada neonatală.

2. Obstrucțiile dobândite:

Acestea de dezvoltă secundar altor procese patologice care afectează sistemul pielocaliceal, precum:

• Litiaza renală;
• Antecedentele de infecții urinare înalte;
• Prezența la nivel ureteral a tumorilor, trombilor sau polipilor;
• Compresiunea extrinsecă conscutiv unei formațiuni din vecinătate;
• Extensia unor malignități ale tractului genital;
• Stricturile ureterale;
• Ligatura accidentală a unui ureter în timpul unei intervenții chirurgicale;
• Uropatia obstructivă din cadrul bolilor inflamatorii. (3), (4)

Este important de menționat faptul că oricare dintre aceste anomalii poate evolua pe perioade lungi fără răsunet clinic, în special dacă este prezentă unilateral datorită capacității de compensare a rinichiului controlateral, însă în absența tratamentului vor apărea repercursiuni ireversibile asupra funcției renale.

Semne și simptome

Din punct de vedere clinic, staza renală pielocaliceală poate evolua sub forma a două extreme, în funcție de modul de instalare a obstrucției, astfel:

1. În cazul instalării acute a factorului obstructiv se poate obiectiva:

• Durere intensă cu aspect de colică renală;
• Greață și vărsături;
• Micțiune dureroasă;
• Hematurie;
• Febră sau frisoane;

2. Instalarea cronică sau unilaterală a stazei prezintă o expresie clinică discretă incluzând:

• Senzație de presiune la nivel abdominal;
• Dureri lombare pasagere, de intensitate redusă;
• Disconfort în timpul urinării;
• Jet urinar slab sau întrerupt;
• Urinare frecventă;
• Senzație de golire incompletă a vezicii urinare;
• Nicturie.

Consecutiv existenței formelor variate de manifestare, această afecțiune este dificil de diagnosticat utilizând criterii clinice, motiv pentru care diagnosticul de certitudine de stabilește prin metode paraclinice:

• Sumarul de urină și urocultura: pot evidenția prezența insuficienței renale acute sau a unei infecții, alături de agentul patogen implicat;
• Ecografia reno-vezicală: este cea mai simplă și facilă explorare imagistică, întrucât aceasta identifică atât prezența obstrucției, cât și a stazei urinare și poate orienta diagnosticul;
• Tomografia Computerizată (CT): oferă date anatomice de înaltă precizie atât cu privire la sistemul reno-urinar, cât și asupra structurilor și organelor din vecinătate;
• Scintigrafia renală: este o tehnică ce aparține medicinei nucleare ce are capacitatea atât de a identifica localizarea obstrucției, cât și de a furniza date asupra funcției renale.

Tratament

În ceea ce privește tratamentul acestei afecțiuni, singura opțiune terapeutică definitivă o constituie îndepărtarea elementului cauzator al obstrucției, fie prin abord chirurgical deschis sau laparoscopic, indicat în cazul formațiunilor de mari dimensiuni sau al defectelor congenitale, fie cu ajutorul tehnicilor endoscopice în cazul calculilor, polipilor sau trombilor. În cazul bolilor sistemice care pot cauza obstrucția, precum afecțiunile inflamatorii sau în cazul neoplaziilor din vecinătate, terapia afecțiunii inițiale va determina rezolvarea obtrucției și stazei pielocaliceale.

Pe lângă procedurile curative, pacienții cu stază renală pielocaliceală este necesar să beneficieze de măsuri de evacuare a urinei acumulate retrograd obstrucției prin introducerea unui tub de nefrostomie sau a unui stent ureteral. În plus, se va realiza corecția echilibrului hidro-electrolitic și acido-bazic conform valorilor ionogramei, precum și administrarea de antibioterapie empirică în cazul prezenței unei infecții până la obținerea rezultatului antibiogramei. (5), (6), (7)