Dinu Amalia Maria - Cabinet Individual de Psihologie

Îndepărtarea de sine nu apare brusc și nici într-un mod spectaculos. Se construiește lent, în perioade lungi în care omul rămâne concentrat mai mult pe adaptare decât pe contactul real cu ceea ce simte. Tocmai de aceea, mulți observă destul de târziu că trăiesc de ceva vreme într-o formă de funcționare automată.

La început există doar senzația că viața devine tot mai plină. Apar responsabilități, stres, probleme de rezolvat, oameni care au nevoie de tine. Mintea începe să funcționeze constant în direcția organizării și a controlului: ce mai este de făcut, ce urmează, ce nu trebuie uitat. În acest ritm, spațiul interior începe să se reducă.

Omul poate funcționa mult timp în felul acesta. Merge la muncă, își face treburile, răspunde la mesaje, vorbește cu ceilalți, își respectă obligațiile. Din exterior pare prezent și implicat. În interior însă începe să apară o diminuare treptată a contactului cu propriile emoții, nevoi și dorințe.

Mulți descriu această stare spunând că nu se mai simt conectați cu viața lor în același fel. Lucrurile continuă, dar fără aceeași implicare emoțională. Bucuria devine mai slabă, entuziasmul apare mai rar, iar zilele încep să semene între ele.

Din punct de vedere psihologic, acest proces apare frecvent în perioade lungi de suprasolicitare sau adaptare continuă. Sistemul psihic își mută energia spre funcționare și supraviețuire, iar partea legată de experiența emoțională rămâne în plan secund. Emoțiile nu dispar, însă accesul la ele devine mai redus.

Acest lucru se vede și în relația cu propriul corp. Omul observă mai greu oboseala, tensiunea sau nevoia de pauză. Continuă să funcționeze chiar și atunci când organismul începe să dea semnale clare de epuizare. În timp, pot apărea oboseala persistentă, iritabilitatea, dificultățile de concentrare sau senzația că orice sarcină consumă prea multă energie.

Relațiile sunt influențate și ele de această detașare. Contactul cu ceilalți devine mai funcțional și mai puțin autentic. Conversațiile există, apropierea aparent există, însă implicarea emoțională este redusă. Mulți oameni observă că răspund automat, fără să mai simtă aceeași prezență interioară în relații.

Un mecanism important în această îndepărtare de sine este evitarea indirectă a emoțiilor dificile. Atunci când stresul, tristețea, dezamăgirea sau tensiunea rămân mult timp fără spațiu de procesare, mintea începe să funcționeze tot mai mult pe control, organizare și rutină. În aparență, omul „merge înainte”. În interior însă apare o reducere treptată a vitalității psihice.

Există și situații în care această stare este confundată cu maturitatea sau responsabilitatea. Omul devine eficient, rezolvă multe lucruri, pare stabil și adaptat. În același timp, își pierde treptat spontaneitatea, curiozitatea și capacitatea de a simți plăcere în lucrurile simple.

Reconectarea cu sine începe, de cele mai multe ori, în momentul în care această funcționare începe să doară. Poate apărea o oboseală profundă, o senzație de gol, dificultatea de a mai găsi sens sau sentimentul că viața este trăită mai mult mecanic decât autentic.

Procesul de reconectare nu presupune schimbări dramatice, ci revenirea treptată la contactul cu lumea interioară. Observarea emoțiilor, a limitelor, a nevoilor reale, a lucrurilor care consumă și a celor care aduc energie. Pentru mulți oameni, terapia devine spațiul în care acest contact începe să fie reconstruit.

Îndepărtarea de sine nu înseamnă lipsă de voință sau lipsă de interes față de propria viață. De multe ori, este rezultatul unor perioade lungi în care omul a rămas concentrat pe a face față, fără suficient spațiu pentru a rămâne conectat cu el însuși.

Amalia Dinu , Psiholog & Psihoterapeut adulți, București