Autodistrugerea ca mecanism de siguranță și control: o perspectivă neuropsihologică evoluționistă

Un volum publicat de Charlie Heriot-Maitland la începutul anului 2026, sub titlul Controlled Explosions in Mental Health, propune o interpretare neuropsihologică aprofundată a comportamentelor de autodistrugere și autosabotaj, sugerând că acestea nu reprezintă disfuncții ale creierului, ci strategii adaptive de supraviețuire. Cercetarea și analiza clinică arată că astfel de comportamente sunt utilizate de creier pentru a menține controlul și predictibilitatea într-un mediu perceput ca amenințător.

Context

Comportamentele de autosabotaj – precum procrastinarea, perfecționismul, autocritica excesivă, evitarea relațiilor sau chiar automutilarea – sunt adesea considerate iraționale sau contraproductive. Totuși, literatura din neuroștiințe și psihologie evoluționistă a arătat în mod constant că creierul uman nu a evoluat pentru a maximiza fericirea, ci pentru a asigura supraviețuirea.

Sistemele neuronale de detecție a amenințărilor, dezvoltate pentru a identifica pericolele fizice imediate, sunt astăzi activate frecvent de amenințări emoționale, sociale sau simbolice. În special, amenințarea imprevizibilă este procesată de creier ca fiind mult mai periculoasă decât una cunoscută și controlabilă.

Despre analiza actuală

În analiza sa clinică și teoretică, Charlie Heriot-Maitland introduce conceptul de „explozii controlate” pentru a descrie comportamentele de autosabotaj. Metafora sugerează că mintea preferă o doză mică, autoindusă de suferință, în locul riscului unei suferințe mai mari, imprevizibile și externe.

Autorul explică faptul că:

• Creierul funcționează ca o mașină de supraviețuire, nu ca un sistem orientat spre bunăstare emoțională.

• Predictibilitatea este esențială pentru siguranță; surpriza și incertitudinea sunt percepute ca amenințări majore.

• În acest context, creierul poate declanșa intenționat comportamente dăunătoare moderate pentru a preveni pericole percepute ca fiind mai grave.

Din punct de vedere neurobiologic, aceste comportamente sunt asociate cu activarea sistemului de răspuns la amenințare, care poate deturna funcții cognitive superioare precum imaginația, raționamentul și anticiparea viitorului. Astfel, în stări de frică, imaginația devine rapid populată de scenarii negative predictive.

Rezultate și implicații clinice

Analiza evidențiază mai multe tipare frecvente de autosabotaj, fiecare având o funcție protectivă distinctă:

• Procrastinarea: amânarea unei sarcini produce un disconfort controlabil, dar reduce riscul perceput al eșecului sau respingerii.

• Perfecționismul: hipervigilența și atenția excesivă la detalii sunt utilizate pentru a preveni greșelile, însă cresc riscul de stres cronic și epuizare.

• Autocritica: autoatacul verbal creează o iluzie de control și agenție, pregătind individul pentru posibile atacuri externe.

Un aspect esențial subliniat este caracterul autopropulsiv al acestor comportamente. Predicțiile negative despre sine sau despre ceilalți pot conduce la evitări și performanțe slabe, care confirmă ulterior temerile inițiale, consolidând circuitele neuronale implicate.

În ceea ce privește intervenția psihologică, autorul argumentează că simpla eliminare a comportamentului este ineficientă. Abordările terapeutice eficiente trebuie să:

• Recunoască și valideze funcția protectivă a comportamentului.

• Creeze un sentiment de siguranță în raport cu emoțiile și situațiile temute.

• Faciliteze procesarea durerii emoționale vechi, adesea asociate cu traume sau nevoi fundamentale neîmplinite.

• Promoveze autocompasiunea, nu autocritica, pentru a exploata capacitatea de neuroplasticitate a creierului.

Autorul subliniază că acest proces este dificil, lent și necesită intenționalitate, dar reprezintă singura cale sustenabilă de ieșire din ciclul autosabotajului.

Concluzie

Perspectiva propusă de Charlie Heriot-Maitland redefinește autosabotajul ca pe un mecanism adaptativ, nu ca pe un defect personal. Înțelegerea bazei sale evoluționiste și neurobiologice permite abordarea acestor comportamente fără judecată, dar și fără a le tolera pasiv. Între lupta cu ele și capitulare există o a treia opțiune: înțelegerea, integrarea și transformarea lor.