Criza de opoziție la copii

©

Autor:

Dintre toate provocările pe care le aduce creșterea unui copil, gestionarea crizelor de opoziție este, probabil, una dintre cele mai dificile. Copiii frecvent și în mod intenționat „neascultători” pot da mari bătăi de cap chiar și unor adulți mai experimentați.

Uneori micuțul pare incapabil sau pur și simplu neinteresat să respecte regulile, să coopereze cu adulții sau să urmeze orice formă de disciplină sau program. Alteori, copilul se poate comporta perfect normal pentru perioade foarte lungi de timp pentru ca, dintr-o dată, fie dintr-un simplu factor declanșator, fie fără niciun motiv aparent, să își modifice total comportamentul, încălcând intenționat regulile și utilizând un limbaj necorespunzător.

Adevărul este că toți copiii au momentele lor de rebeliune, care debutează mai ales atunci când sunt obosiți, supărați, stresați sau înfometați. Atunci se vor dovedi sfidători, neascultători și se vor contrazice sau le vor răspunde înapoi atât părinților cât și educatorilor, profesorilor sau oricăror altor adulți care ar încerca să intervină.

Criza de opoziție este specifică mai ales copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 3 ani, dar și adolescenței timpurii. În anumite limite, aceasta este, până la urmă, o etapă normală în creșterea și conturarea personalității lor.

Comportamentul ostil și vădit necooperant ar trebui totuși să devină un motiv real de îngrijorare atunci când frecvența și intensitatea lui sunt mai mult decât evidente prin comparație cu comportamentul altor copii de aceeași vârstă și în situații asemănătoare. Îngrijorarea ar trebui să sporească și atunci când agresivitatea celui mic tinde să îi afecteze viața socială și de familie. (1, 2)

Cauzele crizei de opoziție și a comportamentului sfidător

Atât cauzele cât și momentul debutului unei crize de opoziție diferă de la un copil la altul și sunt, evident, influențate de experiențele acestuia. Astfel, se poate spune că nu există un singur factor care să prezică un comportament dificil de controlat, ci mai degrabă o combinație de posibili declanșatori, dintre care amintim:

  • Un istoric de abuzuri, neglijențe sau traume;
  • Orice fel de eveniment traumatic;
  • Sentimente, gânduri sau amintiri contradictorii, revoltătoare, greu de înțeles de către micuț;
  • Incapacitatea părinților de a-i insufla anumite abilități sociale sau de a-l determina să accepte și să înțeleagă anumite norme sociale;
  • Obiceiul mamei de a consuma alcool sau anumite substanțe chimice pe perioada sarcinii;
  • Anumite probleme psihice încă nediagnosticate.


Cu cât se cunosc mai bine motivele unui astfel de comportament, cu atât se pot identifica cele mai eficiente strategii de corectare. Iar așa cum am sugerat deja, diferențele între cauze și factori declanșatori pot fi date și de grupa de vârstă.

Astfel, copiii care încă nu au învățat să vorbească pot avea un comportament nepotrivit pentru că sunt incapabili să exprime ceea ce simt sau îi nemulțumește. Gesturile sfidătoare sau agresivitatea sunt singurul mod în care pot da de înțeles că ceva îi nemulțumește. Un exemplu clasic este acela în care micuțul căruia tocmai i-a fost luată o jucărie începe să lovească sau să muște alți copii cu care se joacă.

După ce intră la grădiniță sau școală, copiii pot manifesta crize de opoziție atunci când încă nu și-au însușit abilitatea de a-și controla emoțiile. Sunt furioși, din diferite motive, și nu știu cum să se calmeze.

Bineînțeles, există întotdeauna și varianta unei forme de șantaj sau constrângere – se opun sau răspund înapoi pentru simplul motiv că au observat că... le merge! Dacă își hărțuiesc frățiorul mai mic sau orice alt copil care nu li se poate opune, vor obține ceea ce și-au dorit. Rivalitatea dintre frați reprezintă și ea un aspect în sine foarte important, care îi poate face pe copii să pară necooperanți. (1, 3)

Limitele normale ale opoziției

Indiferent de experiența părintelui, adesea este dificil de stabilit ce înseamnă normal și ce înseamnă anormal în tendințele copiilor de a se opune adulților. Astfel unii părinți ajung să se îngrijoreze pentru ceea ce este, de fapt, o etapă firească a dezvoltării micuțului, în timp ce alții, surprinzător, par incapabili să observe semnale cu adevărat serioase. Iată, așadar, câteva sfaturi practice la acest capitol.

Identificarea comportamentului anormal

Înainte de orice adulții trebuie să țină minte că cei mici se află într-un proces continuu de învățare, testare și explorare. Nu sunt niște roboței și nu vor sta locului doar pentru că li s-a spus că așa trebuie. Au o grămadă de întrebări și curiozități și vor refuza să vă asculte tocmai pentru a afla cum reacționați la nesupunerea lor. Până la urmă, acest neastâmpăr stă în firea lucrurilor pentru că doar neascultând și suportând consecințe negative vor lăsa în urmă, cu timpul, comportamente nepotrivite.

Tocmai de aceea, pentru a putea identifica un comportament nepotrivit în tot acest amalgam de stări și contradicții, adultul trebuie să aibă cunoștințe solide despre dezvoltarea copiilor. Pentru că ceea ce este normal la un preșcolar nu este normal pentru un școlar sau un adolescent. Fiecare grupă de vârstă are propriile caracteristici în ceea ce privește dezvoltarea fizică, emoțională, socială și sexuală, iar părintele trebuie să le cunoască foarte bine.

Câteva semnale de alarmă care trebuie urmărite ar fi următoarele:

  • Dificultatea de a-și gestiona fluctuațiile emoționale;
  • Dificultatea de a-și înfrâna impulsurile;
  • Dificultatea de a fi disciplinați;
  • Dificultatea de a ține pasul cu ceilalți copii în școală;
  • Dificultatea de a menține relații de prietenie;
  • Tendința de a se răni singur;
  • Tendința de a duce anumite discuții către idei sinucigașe;
  • Un comportament sexual neadecvat.

 

Comportamentul normal al preșcolarului (4 – 5 ani)

În jurul vârstei de 4 ani copilul se află într-o continuă încercare de a-și spori independența. Prin urmare, este normal să aibă tendința de a se contrazice. Își exercită dreptul de a spune nu atunci când i se cere să facă ceva. Își va dori să se îmbrace singur, pretextând că este destul de mare pentru asta, dar va încerca să profite de un adult, cerând ajutor atunci când trebuie să își strângă singur jucăriile după ce nu mai are nevoie de ele.

Deși încă mai are episoade în care își controlează cu greu emoțiile și impulsurile, progresul ar trebui să fie vizibil. Toanele sau episoadele cu accese de furie ar trebui să fie mult mai scurte și mai puțin intense. Agresiv din când în când, tendința de a folosi cuvinte în locul gesturilor violente va fi vizibilă.

Comportamentul normal al școlarului (6 – 9 ani)

După intrarea la școală copilul va observa că primește o serie de noi responsabilități. În mod firesc va încerca să obțină și mai multă libertate și dorințele lui implică adesea mai mult decât poate controla. Încă are nevoie de mult sprijin și ajutor când trebuie să își îndeplinească sarcinile zilnice, să își facă temele și să aibă grijă de igiena personală. Auto-disciplina este departe de a se instala și asta este normal.

Unul din aspectele la care are mare nevoie de ajutor îl reprezintă modul în care face față frustrărilor. Cu fiecare nouă activitate pe care o întreprinde și problemă pe care o rezolvă, se poate lovi de constatarea că nu este cel mai bun la acel capitol sau chiar că nu poate îndeplini o sarcină – de aici frustrarea.

Comportamentul normal al adolescentului (10 – 12 ani)

Vârsta de 10 ani este un prag semnificativ, la care copilul își dorește independența mai mult ca niciodată. Aceasta se va observa și în atitudinea față de părinți, cărora le va răspunde înapoi, manifestând o ușoară opoziție. Va dori să se separe cât mai mult de ei.

Deși independența lui presupune exersarea unor abilități sociale, tocmai la acest capitol are dificultăți. Adesea se va lupta cu propria impulsivitate și va avea nevoie de ajutor pentru a învăța să gândească înainte de a vorbi sau de a acționa. Un aspect reprezentativ vârstei este și incapacitatea de a sesiza consecințele pe termen lung ale faptelor lui.

Comportamentul normal al adolescentului (după vârsta de 13 ani)

După pragul vârstei de 13 ani tendința de a se considera un adult devine o normalitate. Acum este necesară intervenția unui adult în a-l ajuta să ia decizii sănătoase, dar și în a-și controla impulsurile. Se va lupta să se cunoască cu adevărat, va trece de la un grup social la altul, va testa coafuri și haine noi, va încerca să își stabilească o identitate proprie.

Cu toate acestea, ar trebui să își fi dobândit deja auto-disciplina în rezolvarea temelor sau îndeplinirea sarcinilor casnice la timp. Va mai avea toane și chiar și mici rebeliuni, ușor de înțeles – doar vrea să arate că își poate controla singur viața. (4)

Reacțiile parentale

O criză de opoziție a copilului generează, inevitabil, un anumit tip de reacție parentală. În funcție de aceasta comportamentul celui mic poate fi influențat pozitiv sau negativ.

Cercetările de specialitate relevă, la fel ca și practica, faptul că o reacție negativă, agresivă, a părintelui, va atrage după sine și mai multă rezistență sau opoziție din partea copilului. Copiii care au parte de astfel de tratamente evoluează ca adolescenți dificili și, mai târziu, adulți cu probleme comportamentale.

Pedepsele prin care i se interzice copilului să mai facă ceva sau i se retrage un privilegiu își au rostul lor în procesul instructiv educativ. Cu toate acestea, când adultul își exprimă furia atunci când îi comunică celui mic pedeapsa, copilul va fi și mai motivat să se poarte necorespunzător.

Un copil certat este un copil supărat, iar cei mici, la fel ca cei mari, în situații tensionate pot să nu mai gândească la fel de coeerent. Prin urmare, îi va fi greu să se concentreze la ceea ce trebuie să facă, iar comportamentul lui va putea fi considerat, din nou, nepotrivit când copilul era, de fapt, doar dezorientat.

Pe lângă acest aspect negativ, intervine și faptul că cei mici nu sunt obișnuiți să aibă în vedere sau să anticipeze consecințele faptelor lor. Simțindu-se rănit și supărat, copilul nu se va gândi decât că vrea să întoarcă aceste sentimente și să îi facă pe părinți să simtă același lucru. Va face, deci, ceva rău în mod deliberat, fără să conștientizeze consecințele. Adultul se supără din nou, îl pedepsește din nou, iar sentimentele negative intră într-un ciclu primejdios. Pentru ca totul să fie și mai rău, adesea, deși răzbunările copiilor sunt atât de mici pe cât le permite gândirea lor încă limitată, pedepsele adulților sunt mai mari, iar frustrarea și opoziția copilului sunt alimentate inutil.

În mod firesc se impune așadar ca în fața crizelor de opoziție părinții să adopte o atitudine pozitivă. La fel ca și în cazul ciclului de reacții negative, atitudinile pozitive generează, la rândul lor, același tip de reacții. Iar pe măsură ce copilul își redresează comportamentul, părintele va reveni la sentimente mai bune, manifestându-și cât se poate de natural afecțiunea față de copil și motivându-l să nu mai aibă astfel de ieșiri.

Trecerea de la negativ la pozitiv se poate face cu ușurință atunci când se introduc mici recompense. Copilul trebuie ajutat să își schimbe comportamentul necorespunzător cu un altul mai potrivit. Prin urmare, i se va explica în ce fel trebuie să se poarte, de ce și ce anume va câștiga prin schimbarea comportamentului său. (5)

Gestionarea crizelor de opoziție

La fel ca în multe alte situații cotidiene, adesea este mai ușor să prevenim un comportament decât să îl combatem. Următoarele sugestii ar trebui să ajute părinții nu doar să modeleze atitudinea nepotrivită a copilului, ci și să prevină repetarea acestor situații.

Vom porni de la premisa general acceptată, potrivit căreia modul în care răspundem sfidării celor mici va accentua sau va reduce probabilitatea ca aceștia să ne sfideze din nou. Indiferent dacă ne lovim de un nu categoric sau de o ignorare la fel de categorică atunci când îi cerem unui copil să facă ceva, există anumite măsuri care îl vor determina să reacționeze așa cum ne dorim.

Atenția pozitivă oferită zilnic – adesea copiii sunt obraznici tocmai pentru a atrage atenția părinților; oferindu-le atenție pozitivă zilnic (cel puțin câteva minute de intimitate, în care să discutăm doar cu cel mic și să ne exprimăm afecțiunea) șansele ca aceștia să facă lucruri supărătoare vor scădea.

Lăudarea comportamentului adecvat – dacă lăudăm un copil atunci când face un lucru bun, acesta va face analogia între un comportamenta adecvat și aprecierea pe care părintele o manifestă. Cum orice micuț are nevoie de apreciere și afecțiune, își va dori să se comporte corespunzător mai des, pentru a fi lăudat și apreciat mai des.

Oferirea de indicații precise – pentru a ne asigura ca un copil face ceea ce trebuie este necesar să îi dăm indicații exacte despre cum să facă acel lucru și să ne asigurăm că le-a recepționat. Faptul că cel mic nu vine la masă atunci când este strigat poate fi un semn de opoziție dar, la fel de bine, poate fi o consecință a faptului că nu a auzit strigarea. Televizorul sau alte distracții vor trebui așadar înlăturate atunci când comunicăm cu el.

Oferirea de alternative – copiilor nu le place să li se impună lucruri așa cum nu le place nici adulților. Pentru a reduce șansele unui refuz este necesar așadar să nu îi constrângem, ci să le oferim alternative (chiar dacă alternativele alese sunt doar dintre cele pe care le considerăm noi necesare). De pildă, nu îl vom obliga pur și simplu pe micuț să poarte o căciulă, ci îi vom da posibilitatea să aleagă între una albastră și una galbenă. Posibilitatea de a alege îl va face să simtă că deține controlul.

Comunicarea de tip sarcină – beneficiu – această metodă funcționează pentru că îi oferă copilului ceea ce își dorește, fără a-i crea neapărat senzația că este recompensat. Astfel, în loc să îi spunem „dacă îți strângi jucăriile de pe jos ai voie să ieși afară cu copiii” ar trebui să îl informăm pe un ton cât mai neutru „mai întâi adună-ți jucăriile de pe jos și apoi poți să te duci la joacă cu ceilalți copii”. O afirmație, fără nicio altă insistență, pentru a-i da de înțeles că așa funcționează lucrurile și că nu există alternativă – el alege dacă se supune sau nu.

Oferirea de recompense – un sistem de recompense aplicat inteligent încurajează comportamentul dorit de noi. Copiii cu tendințe de sfidare răspund în general pozitiv la recompense, totul este să nu abuzăm de ele, iar cel mic să înțeleagă că trebuie sau că merită să primească ceva ori de câte ori se dovedește ascultător.

Stabilirea unei înțelegeri – opozițiile apar adesea atunci când copilul vrea să facă altceva decât consideră părintele că ar trebui să facă la acel moment. Stabilirea unei înțelegeri poate salva situația, în sensul că cel mic trebuie să dovedească mai întâi că poate să facă un anumit lucru, după care va primi un mic beneficiu. De exemplu, îi putem permite să meargă la culcare cu 15 minute peste ora obișnuită, dacă, mai înainte, va merge la culcare la ora stabilită de noi, fără niciun fel de opoziție, timp de, să spunem, o săptămână.

Evitarea luptelor de putere – atunci când îi cerem ceva unui copil și acesta nu ne ascultă, contează foarte mult cum reacționăm apoi. Dacă nu ne ținem de cuvânt, nu vom face decât să îi alimentăm curajul de a se opune. În loc să tot încercăm negocieri, ar trebui să ne rezumăm la afirmații de genul dacă – atunci și să le respectăm cu strictețe: dacă nu vii la masă în următoarele 5 minute, nu mai ai voie să te mai uiți la desene astăzi. Iar când cele 5 minute au trecut, televizorul se va închide și așa va rămâne, fără alte discuții.

Evitarea lui NU – tocmai când se trece prin perioada „ba nu”, replică pe care copilul o folosește din ce în ce mai des, este important ca măcar adultul să evite acest cuvânt. Cu cât ne adresăm utilizând mai multe cuvinte negative, cu atât încăpățânarea lui va crește mai mult. La fel de important, în tot ceea ce spunem este indicat să păstrăm pentru finalul frazei formularea comportamentului dorit. Deoarece copiii au tendința să proceseze mai bine finalul unei afirmații, nu vom spune „Nu mai lăsa jucăriile împrăștiate prin casă pentru că o să ne împiedicăm de ele”, ci „Am putea să ne împiedicăm de jucăriile lăsate pe jos, ar fi mai bine să le pui la locul lor”.

Poziționarea la același nivel – copiii se revoltă adesea atunci când vor să își exprime independența, iar discuția cu un adult care îi privește de sus cu siguranță nu va ajuta. Pentru a-i arăta celui mic că îl înțelegeți și că îi recunoașteți identitatea, va trebui să vă poziționați fizic la același nivel cu el atunci când comunicați. Procedând astfel îi veți atrage și mai bine atenția, evitând distracțiile.

Solicitarea ajutorului profesional – sfidările și crizele de opoziție ocazionale sunt cât se poate de normale. Dar atunci când copilul este deosebit de agitat și iritabil, frecvența acestor crize de opoziție crescând îngrijorător, este important să apelăm la un medic specialist, pentru diagnosticarea în timp util a unei eventuale tulburări comportamentale. (6, 7)

Tulburarea de opoziție

Tulburarea de opoziție este una din acele situații în care intervenția unui specialist devine absolut necesară. Copiii diagnosticați cu această afecțiune au dificultăți în a-și exprima emoțiile, dar și în a-și controla furia. O astfel de situație poate afecta întreaga familie, terapia fiind singura cale prin care micuțul este ajutat să se exprime mai mult prin cuvinte și mai puțin prin gesturi violente, ajungându-se în cele din urmă la o acomodare socială a lui și la un echilibru al vieții de familie.

Simptome

Trăsăturile de comportament care pot indica o tulburare de opoziție fac parte dintr-un tipar în general ostil, necooperant și sfidător. Copilul poate prezenta:

  • Toane manifestate frecvent;
  • Schimbări bruște de comportament;
  • Tendința de a se contrazice în orice situație;
  • Obișnuința de a pune la îndoială regulile, cerând explicații mai mult decât este cazul;
  • Încercări repetate și voite de a enerva, de a supăra, de a face exact opusul a ceea ce i se cere;
  • Fuga de responsabilitate și tendința de a da mereu vina pe altcineva pentru obrăzniciile pe care le face;
  • Comportament violent dublat de limbaj violent atunci când este supărat;
  • Dorința de a se răzbuna.


Statistic, între 1% și 16% dintre copiii care merg la școală sau adolescenți suferă de o asemenea tulburare, ale cărei cauze încă nu sunt pe deplin cunoscute. Se consideră însă că o serie de factori biologici, psihologici și sociali combinați pot fi răspunzători.

Tratament

Tratarea acestei condiții este cu atât mai problematică cu cât este adesea însoțită și de alte deficiențe precum deficit de atenție și hiperactivitate, dizabilități de învățare, tulburări de dispoziție sau de anxietate. Fără identificarea tuturor acestor tulburări și tratarea lor corespunzătoare, situația este dificil de redresat.

Pentru tratarea tulburării de opoziție pot fi recomandate:

  • Programe de educare și instruire pentru părinți, care trebuie să știe cum să gestioneze cât mai eficient și mai inteligent situațiile delicate;
  • Psihoterapie individuală, în urma căreia terapeutul să se poată apropia de copil, să îl cunoască mai bine și să transmită din observațiile sale indicații importante pentru adulții care vor interacționa cu copilul;
  • Psihoterapie de familie, pentru a îmbunătăți comunicarea între copil și părinți și pentru a facilita înțelegerea reciprocă;
  • Exerciții de antrenament a aptitudinilor congitive și sociale, pentru ca cel mic să se cunoască mai bine, să se înțeleagă pe sine și să se poată exprima eficient;
  • Medicație corespunzătoare, mai ales pentru anxietate sau tulburări de dispoziție. (1, 2)

Data actualizare: 23-03-2019 | creare: 01-09-2014 | Vizite: 7104
Bibliografie
1. GoodTherapy – Criza de opozitie la copii si adolescenti: http://www.goodtherapy.org/therapy-for-oppositional-and-defiant-disorder.html#
2. American Academy of Child & Adolescent Psychiatry – Tulburarea de opozitie la copii: http://www.aacap.org/aacap/Families_and_Youth/Facts_for_Families/Facts_for_Families_Pages/Children_With_Oppositional_Defiant_Disorder_72.aspx
3. About Parenting – Strategii disciplinare pentru controlul agresivitatii copiilor: http://discipline.about.com/od/specificbehaviorproblems/a/Discipline-Strategies-To-Manage-Aggression-In-Children.htm
4. About Parenting – Probleme comportamentale la copii: ce este normal si ce este anormal: http://discipline.about.com/od/disciplinebyage/a/Child-Behavior-Problems-What-S-Normal-And-What-Isn-T.htm
5. Sherryhenig.com – Ghid de parenting pozitiv proactiv pentru criza de opozitie la prescolari si scolari: http://www.sherryhenig.com/downloads/pdf/sara_parent.pdf
6. About Parenting – Modalitati de abordare a opozitiei copiilor: http://discipline.about.com/od/specificbehaviorproblems/a/10-Ways-To-Deal-With-A-Childs-Defiance-And-Non-compliance.htm
7. What is Oppositional Defiant Disorder – Strategii disciplinare eficiente de gestionare a crizelor de opozitie: http://www.whatisoppositionaldefiantdisorder.com/2012/05/effective-disciplinary-strategies-for.html
©

Copyright ROmedic: Articolul se află sub protecția drepturilor de autor. Reproducerea, chiar și parțială, este interzisă!

Alte articole din aceeași secțiune:

Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
  intră pe forum
 
 
 
Accept cookies Informare Cookies Site-ul ROmedic.ro foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.