De ce nu ne putem gâdila singuri? Ce ne poate învăța gâdilatul despre creierul uman

În mai 2025, Science Advances a publicat un articol semnat de neurocercetătoarea Konstantina Kilteni, de la Donders Institute (Radboud University, Olanda), care aduce în prim-plan o temă adesea ignorată în neuroștiințe: gâdilatul. De ce nu ne putem gâdila singuri? De ce unii oameni se amuză, iar alții reacționează cu teamă sau chiar panică? Kilteni argumentează că studierea gâdilatului poate oferi perspective valoroase asupra dezvoltării neurologice, cogniției sociale și diferențelor dintre indivizi.

Context

Încă din Antichitate, filozofi precum Socrate, dar și oameni de știință precum Charles Darwin, s-au întrebat ce este, de fapt, gâdilatul. Totuși, în ciuda curiozității istorice, gâdilatul rămâne un fenomen puțin studiat științific. Ceea ce se știe este că gâdilatul implică un amestec complex de componente motorii, senzoriale, sociale și evolutive. De exemplu, râsul provocat de gâdilat este diferit de râsul produs de o glumă și are o natură mai reflexivă.

Kilteni propune că, dacă am înțelege cum procesează creierul stimulii gâdilici, am putea obține informații importante despre dezvoltarea creierului uman, inclusiv la copii sau persoane cu tulburări neurologice.

Despre cercetare

Kilteni conduce un laborator specializat în studierea gâdilatului, unde a dezvoltat un dispozitiv mecanic capabil să reproducă identic stimulii gâdilici. Voluntarii își introduc picioarele prin două orificii într-un panou, iar o baghetă controlată mecanic le gâdilă tălpile. În tot acest timp, cercetătorii înregistrează activitatea cerebrală, ritmul cardiac, respirația, transpirația și reacțiile comportamentale (râs, țipete, mișcări involuntare).

Acest sistem standardizat permite compararea reacțiilor dintre participanți și eliminarea variabilelor subiective care apar atunci când gâdilatul este produs de o altă persoană.

Kilteni mai atrage atenția asupra unei diferențe conceptuale ignorate de multe cercetări anterioare: există mai multe tipuri de gâdilat. De exemplu, atingerea ușoară cu o pană (knismesis) este diferită de gâdilatul intens în zone precum subrațul (gargalesis). Majoritatea studiilor s-au concentrat pe primul tip, mai ușor de controlat și de reprodus în laborator, în timp ce al doilea rămâne slab investigat.

Rezultate și implicații

Kilteni a identificat mai multe direcții importante în înțelegerea gâdilatului:

• De ce nu ne putem gâdila singuri? Creierul nostru anticipează propriile mișcări și inhibă reflexul de gâdilat. Mai exact, cerebelul trimite semnale către cortexul somatosenzorial, atenuând răspunsul senzorial atunci când mișcarea este autogenerată. Acest mecanism, numit atenuare senzorială, permite creierului să acorde atenție prioritară stimulilor neașteptați din mediu, în detrimentul celor previzibili.

• Diferențe între indivizi: Sensibilitatea la gâdilat variază în funcție de factori neurologici, genetici și psihologici. Studiile arată că:

  • Persoanele cu tulburări din spectrul autist pot percepe gâdilatul mai intens.

  • Nivelul de activare al sistemului limbic, implicat în procesarea emoțiilor, influențează reacția la gâdilat.

  • Relația socială dintre persoana care gâdilă și cea care este gâdilată joacă un rol: suntem mai sensibili la gâdilatul produs de o persoană apropiată.

• Dimensiunea evolutivă: Alte primate, precum bonobo și gorilele, reacționează la gâdilat, iar unele studii au demonstrat chiar reacții similare la șobolani. Aceasta sugerează că gâdilatul ar putea avea un rol în socializare și dezvoltarea relațiilor interindividuale, mai ales între părinți și copii.

• Rolul dezvoltării cerebrale: Prin studierea modului în care copiii reacționează la gâdilat, cercetătorii pot înțelege mai bine etapele de maturizare ale sistemului nervos.

Concluzii

Kilteni propune o schimbare de paradigmă: gâdilatul ar trebui tratat cu seriozitate în cercetarea neuroștiințifică, deoarece poate oferi o fereastră unică asupra modului în care creierul procesează senzațiile, dezvoltă reacții emoționale și construiește relații sociale.

Într-un domeniu aflat la intersecția dintre neurologie, psihologie și antropologie, înțelegerea gâdilatului nu este doar o curiozitate biologică, ci un instrument de explorare a funcționării minții umane.