Cum diagnosticam o boala, in general?

Medicul clinician pune diagnosticul strangand in buchet simptome, semne clinice obiective si, eventual, semne paraclinice (analize de laborator, radiografii etc) in urma unui rationament medical. E cam ca la politie. Uneori rezulta mai multe posibilitati (corespunzand mai multor piste posibile in cazul unei anchete criminale) si atunci sunt problele de diagnostic diferential. Pentru a sti care anume dintre variante e cea corecta, poate fi nevoie de o etapa numita "confirmarea diagnosticului".

Marea majoritate a semnelor (sau testelor) au o sensibilitate si o specificitate: cu cat sensibilitatea e mai mare, specificitatea e mai mica si invers.

De exemplu, vreau sa vad cati obezi am intr-o populatie si cine anume. Cantarirea este un test valid pentru depistarea obezitatii. Daca definesc "obez inseamna 80 de kilograme sau mai mult", atunci am sa am un test foarte sensibil, dar foarte putin specific: pe langa obezii adevarati (= rezultate real pozitive) am sa am si tot felul de rugbisti care intra in aceeasi categorie (= rezultate fals pozitive). Si atunci ma gandesc sa definesc "obez=peste 100 de kilograme. De asta data am un criteriu mult mai specific, dar mai putin sensibil. Cei pe care-i voi considera obezi vor fi, in mare masura, astfel, numai ca toti piticii grasi au scapat testului meu.

Certitudinea unui diagnostic corect, adesea o putem avea numai in timp, retrospectiv, vazand evolutia si raspunsul la tratament. Uneori, un test are specificitate de 100%, caz in care spunem "testul este patognomonic". Spre exemplu, testul Chvostek (obtinerea unei grimase la percutia unei anumite zone din obraz) este patognomonic pentru spasmofilie. Depistarea la microscop a unei anumite substante numita "cazeum" este patognomonica pentru tuberculoza. Dar, chiar si in aceste cazuri se poate gresi: ceea ce il supara pe pacient poate fi, de fapt, o boala diferita de cea descoperita de mine.