Nu mai suport... toată viața mi-a fost controlată de ai mei și rude

Am momente când m-am săturat de viața mea. Nu pot sa spun că vreau să mă sinucid, dar uneori mă gândesc cum ar fi. Știu că e păcat și nici nu as avea curaj să o fac. Situația mea e nasoala... Nu cea mai nasoala, îmi imaginez că există și mai rău...
Ideea e că am 23 de ani și toată viața mi-a fost controlată de ai mei și rudele mele. Nu îi mai suport. Îmi fac fiecare zi un calvar, mai ales că locuiesc cu ei. Pe langa faptul că nu am deloc intimitate. Intra oricine când are chef in camera mea, fără să bată la ușă. Tata se enervează din orice, mama e bolnava psihic și o data pe an e internată o lună (= o lună de coșmar cu tata). Iar pe lângă toate astea, m-am ales și cu diagnosticul de tulburare de panică, în urma unui consult psihiatric. Pastilele prescrise (prozac, cipralex) nu le pot lua, fiindcă mi-au fost aruncate la gunoi, cu motivul: "Termină cu prostiile!". Am un job la care nu mă mai pot duce din cauza atacurilor de panică, viață socială 0 (nu am nici un prieten), nu mai ies din casă, deci efectiv totul e groaznic. Mă simt ca la închisoare. Mă tem că voi ajunge exact ca mama și nu vreau asta. Până și facultatea mi-au ales-o ei. Sunt în anul III (fac 4 ani) și în fiecare zi vreau să renunț, dar continui doar ca să nu îi fac mai rău mamei, pt că dacă ar afla ar avea recăderi. Toată viața mi-am sacrificat-o pt ei... Jobul ăsta nu e ce îmi doream, salariul e mic, dar trebuie să aduc bani in casă, evident... Cine ar angaja o studentă fără experiență în afara de un bar de cartier?! Pe langa asta, alt motiv pt care vreau să renunț e că șeful îmi face avansuri in fiecare ora petrecuta acolo. Deja au plecat 3 angajate din cauza asta, dar am crezut că va înceta. Din cauză că am ajuns să urăsc facultatea, nici nu am mai deschis un caiet anul ăsta, am lipsit de la majoritatea cursurilor, nu mi-a mai păsat deloc...
Tot ce îmi doresc e sa fiu înțeleasă de cineva, să am pe cineva cu care sa vorbesc, atât. Asta m-ar vindeca și m-ar ajuta. Nu am pe nimeni cu care sa ies, să vorbesc... Prietenii au aflat de diagnosticul meu și s-au răcit relațiile... Nimeni nu vrea să umble cu o nebună... Nu îmi permit un psiholog. Pastilele de la psihiatru aș vrea și nu aș vrea să le iau. Pe de-o parte mi-e teama sa nu îmi facă mai mult rau (știu că dau stari de rău la început). Ar trebui să mă întorc la psihiatru? Și ce să îi mai spun? :( Credeți că dacă i-as spune sa îmi dea un fel de trimitere la psiholog, ar putea face asta? Știam că la ei nu e cu trimitere, dar poate ar funcționa...