Simt că înnebunesc !

Bună !
Mă confrunt cu o problemă de foarte mulți ani, și anume imaginea corpului. Când m-am născut, am avut o greutate normală, până la 7-8 ani când tatăl meu a pățit ceva și tot ce îmi amintesc este că m-am trezit într-o seară panicată și speriată. Mama mi-a spus că simțea cum mă ofilesc în brațele ei, și cred că de atunci am început să și slăbesc foarte mult.
Mereu m-am luptat cu killogramele, pentru mine să mă îngraș era o misiune imposibilă, îmi era rușine să ies afară și consideram că nu merit să am o relație cu un băiat fiindcă sunt prea urâtă și nimeni nu acceptă un schelet ca mine. Deși, în generală, nimeni nu se lega de aspectul meu, chiar primeam complimente că arăt bine. În schimb, acasă, familia mea mereu se lega de cât de slabă sunt și că dacă nu o să mă îngraș, o să ajung să mor.
Când am început Liceul, am început să fiu mai depresivă, tot în acea perioadă mi-a apărut și acneea, una chiar severă, ceea ce m-a determinat să nu mai am încredere în mine deloc. Mă simțeam murdară și privită de toată lumea. Nu mi-am permis să-mi fac prieteni mulți, iar cu băieții nici nu puteam să vorbesc. Lipseam extrem de mult de la Liceu fiindcă îmi era foarte rușine de cum arăt, iar acasă mă certam cu familia mea pentru că nu mă duceam la liceu și pentru că începusem să slăbisem.
În clasa a X-a mi-am revenit puțin, aveam ceva încredere în mine și credeam că o să reușesc să-mi fac un prieten, dar parcă nimeni nu mă voia. Nu am lipsit la fel de mult ca și anul precedent. Dar, nu a durat mult și ultimii 2 ani de Liceu au fost un adevărat coșmar pentru mine. Aflasem că am piatră la fiere și începusem din nou să slăbesc foarte mult, aveam 30 de kg la 1.60 cm. Noaptea era cel mai urât pentru mine, aveam palpitații și îmi era rău non-stop, dar nu am îndrăznit să-i spun cuiva fiindcă știam că nu o să fiu înțeleasă și o să mi se interzică să mă joc la calculator. Era singurul lucru care mă calma în momentele acelea. Mă gândeam să mă sinucid fiindcă nimic nu-mi mergea bine, acasă era doar gălăgie și în exteriorul acesteia mă simțeam murdară, credeam că sperii lumea cu aspectul meu. Nici măcar nu am putut să învăț pentru Bacalaureat, ceea ce m-a dezamăgit foarte mult știind că aveam note destul de bune la Liceu și consideram că m-am dezamăgit pe mine și părinții mei.
Facultatea am ales-o mai mult pentru ai mei, voiam să îi fac mândrii. Prin iarnă am plecat de la apartament fiindcă am avut niște probleme cu colega și proprietara, țin minte că m-am certat așa urât cu ai mei și pentru prima oară în viață am simțit că familia mea nu are încredere în mine și că nu le pasă de ce gândesc eu. Ceea ce m-a făcut să renunț la Facultate.
2 luni am stat în casă cu certurile părințiilor mei, că nu sunt bună de nimic și că am consumat foarte mulți bani degeaba.Am simțit o ură imensă în momentele acelea, lucru care m-a determinat să mă îngraș, voiam să îmi revin fizic ca să mă angajez și să plec de acasă. Ceea ce am reușit, m-am îngrășat cu 5-6 kg. aveam 36 de kg. Fiindcă ai mei se purtau foarte urât cu mine, am decis să continui Facultatea doar ca să-mi primesc laptop-ul înapoi, ceea ce s-a și întâmplat.
În prezent, am ajuns la 40 de kg și mă simt foarte ciudat, încă nu am încredere în mine și câteodată îmi vine să renunț la tot. Încă îmi e frică că sperii lumea și mă simt la fel de murdară ca la început. Mă simt respinsă. Chiar nu știu ce să mai fac.