Infecțiile intraspitaliceşti, în secolele trecute

Contractarea de infecții pe parcursul spitalizării reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale sistemului medical, anual fiind constatate mii de decese cauzate de infecțiile nosocomiale. Dacă anumite probleme şi-au găsit rezolvarea mai devreme sau mai târziu, infecțiile intraspitaliceşti continuă să facă victime, tehnica nefiind capabilă pe deplin să stopeze îmbolnăvirile. Deşi morbiditatea cauzată de infecțiile din spital scade de la un deceniu la un altul, rezolvarea pare că nu va apărea prea curând.

Care erau persoanele susceptibile să contracteze o infecție în spital, în urmă cu un secol?

Gradul de risc a fost dintotdeauna unul extrem de crescut în cazul pacienților internați pe perioade lungi de timp şi a celor cu un sistem imunitar slăbit. De asemenea, vârsta a fost şi este şi ea un important indicator, deoarece cifrele indică faptul că persoanele bătrâne şi cele foarte tinere sunt mai expuse. Anumite dispozitive medicale, precum cateterul vezical sau tuburile de scurgere pot, de asemenea, să ducă la infectarea unei persoane. Tuburile de oxigen şi perfuziile, deşi descoperite mai târziu, sunt în prezent surse de bacterii. (1)

În urmă cu aproape trei decenii, cadrele medicale considerau faptul că spitalele sau clinicile cu capacități mici sunt mai puțin predispuse apariției bacteriilor intraspitaliceşti, lucru care a fost confirmat de statistici, în următorii ani. Înainte de secolul al XIX-lea, infecții grave erau de regulă constatate în secțiile de pediatrie şi în maternități, lucru ce conducea la o moarte prematură a multor nou născuți. Lucrurile aveau să se modifice odată cu intrarea în vigoare a unor prevederi privind separarea copiilor de adulți, prevederile fiind aplicate pentru prima oară în spitalele din Marea Britanie. (2)

Vechimea infecțiilor nosocomiale

Evoluția infecțiilor întâlnite în spitale începea încă din primii ani ai medicinei, odată cu apariția primelor centre de îngrijire medicală.

Prima etapă a fost dominată de viziunile destul de confuze ale teoreticienilor şi a reprezentat cea mai neagră perioadă din istoria medicinei, numărul persoanelor decedate în spitale, din cauza unor infecții, fiind unul extrem de mare, doar 2 din 10 persoane ieșind pe propriile picioare din spitale. Până în anul 1846 nici nu putea fi vorba despre igienă ca știință, deoarece majoritatea oamenilor erau convinși că religia este responsabilă de viață, percepția religioasă fiind mai presus de orice. Medicul maghiar Ignaz Philipp Semmelweiss este cel care avea să introducă dezinfecțiile în clinica de ginecologie pe care acesta o conducea. În urma introducerii dezinfecției obligatorie pentru toate cadrele medicale, mortalitatea pe secție a scăzut dramatic, la doar 3,4%. (4)

Concepții lui Hipocrate şi mai apoi ale lui Avicena despre studiul bolilor au fost unele oarecum primitive, deşi idealiste. Hipocrate a afirmat că medicii recunosc superioritatea zeilor, deoarece aceștia pot să îi vindece pe bolnavi. Metodele de tratament utilizate împotriva infecțiilor erau unele primitive, dar folosite până aproape de secolul al XVI-lea. Hipocrate, dar şi alți medici celebri, precum Guy de Chauliac, Avicena sau Hugo de Lucca foloseau vin fiert şi ulei cald pentru tratarea supurațiilor plăgilor. (3)

A doua etapă începea odată cu apariția dezinfecțiilor științifice şi a descoperirilor biochimistului francez Louis Pasteur, considerat fondatorul microbiologiei moderne. Etapa pasteuriană avea să pună bazele microbiologiei moderne şi ale teoriei infecțiilor, dar totodată să pună şi bazele practicilor antiepidemice. Odată cu această etapă numărul oamenilor decedați în spitale avea să scadă dramatic. Totodată, anumite afecțiuni, precum antraxul sau rabia, nu mai erau fatale. Pasteur este cel care a descoperit vaccinul antirabic şi pe cel împotriva antraxului, acesta demonstrând prin studiile sale faptul că maladiile infecțioase erau cauzate de microorganisme. În urma descoperirilor sale încep să fie întreprinse dezinfecții generale în marile orașe de pe glob. (5) Metoda antiseptică avea să fie descoperită de către medicul Ioseph Lister, un chirurg scoțian care avea să utilizeze pentru prima oară acidul fenic în tratarea unor infecții. (3)

În anul 1959 Comitetul Medical Consultativ al OMS aduce în discuție infecțiile intraspitaliceşti, venind totodată cu o serie de recomandări pentru toți cercetătorii care în cursul anilor au lucrat sau lucrau la tehnici de profilaxie, pentru stoparea flagelului. Cu toate acestea, abia la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1966, este organizat primul colocviu în care avea să se discute pe larg despre această gravă problemă. (3) După anul 1966 începe etapa a treia, cea contemporană, în urma căreia procentajul celor care își pierd viața din cauza unei infecții intraspitaliceşti scade considerabil. În prezent, 3% dintre pacienți ajung să contracteze unul sau mai mulți viruși din spital. (6)