Leucocitoza cu limfopenie (leucocite crescute cu limfocite scăzute)

Leucocitoza este un rezultat observat frecvent în urma efectuării analizelor de sânge, care indică un număr crescut de globule albe din sângele periferic. Uneori, se poate întâlni situația în care se poate evidenția prezența leucocitozei asociate cu limfopenia, care se referă la o reducere a numărului total de limfocite.

Leucocitoza este caracterizată printr-un număr crescut de globule albe, care se încadrează în limitele normale de 4.000 până la 11.000 celule/mm³. În schimb, limfopenia se referă la o scădere a numărului de limfocite sub intervalul fiziologic, de obicei mai puțin de 1,0 x 10^9 celule/L. Limfocitele sunt esențiale pentru funcția imunitară și joacă roluri critice în combaterea infecțiilor, monitorizarea celulelor anormale și menținerea În parametri normali ai memoriei imunologice. (1)

Cauzele leucocitozei cu limfopenie

Limfopenia însoțită de leucocitoză poate apărea ca urmare a acțiunii unor diverși factori etiologici, a căror identificare este esențială pentru un diagnostic precis și un tratament ulterior eficient.

Infecțiile virale, bacteriene și fungice pot determina o creștere a numărului total de globule albe, în timp ce scăderea limfocitelor este datorată direcționării lor către locul infecției. De asemenea, afecțiuni precum lupusul eritematos sistemic și sindromul limfoproliferativ, deci afecțiunile autoimune, pot duce la apariția de limfopenie ca urmare a funcționării defectuoase a sistemului imunitar, care vizează distrugerea limfocitelor. (2)

Utilizarea prelungită a medicamentelor cu corticosteroizi poate suprima atât producția, cât și capacitatea de funcționare a limfocitelor, ducând în cele din urmă la dezvoltarea limfopeniei. Mai mult, unele tipuri de afecțiuni maligne sanguine, precum leucemia limfocitară cronică, pot determina o scădere a numărului de limfocite din cauza înlocuirii celulelor sanguine sănătoase cu celule patologice maligne.

Tratamentele pentru cancer, radioterapia și chimioterapia, pot dăuna măduvei osoase și pot duce la reducerea producției de limfocite, fiind unul dintre efectele adverse principale ale acestora. În același timp, diverse forme de stres, atât fizice, cât și emoționale, pot crește temporar numărul de globule albe în timp ce scad simultan numărul de limfocite ca parte a mecanismului natural de răspuns al organismului. (3)

Diagnostic

Pentru a diagnostica leucocitoza cu limfopenie, este necesară o evaluare clinică cuprinzătoare. În acest ansamblu, importante sunt:

• hemograma;
• istoricul medical;
• examinarea fizică.

Hemograma are rolul de a cuantifica numărul total de celule albe din sânge și oferă informații despre procentul și numărul absolut de limfocite pentru a diagnostica și a evalua cu acuratețe severitatea limfopeniei. Acest examen complementar presupune realizarea unui frotiu de sânge periferic pentru a examina vizual celulele sanguine la microscop, ceea ce poate ajuta la identificarea morfologiei și comportamentului anormal al limfocitelor. (4)

Obținerea unui istoric medical detaliat este crucială în identificarea potențialelor infecții subiacente, afecțiunilor autoimune, administrarea medicamentelor sau tratamente recente care pot contribui la limfopenie. Ca atare, o examinare fizică amănunțită ajută la identificarea oricăror semne de patologii ce ar putea sugera cauza apariției acestora tulburări hematologice.

În funcție de situația clinică, pot fi solicitate teste de laborator suplimentare, cum ar fi teste serologice pentru markeri autoimuni, pentru a confirma prezența afecțiunilor autoimune sau a altor afecțiuni subiacente. De menționat este și citometria în flux, un instrument util în cazurile în care sunt suspectate tulburări hematologice, deoarece permite identificarea populațiilor specifice de limfocite și a anomaliilor markerilor de suprafață celulară. (3)

Opțiuni terapeutice

Tratamentul leucocitozei asociate cu limfopenia depinde de identificarea cauzei de bază.

Tratamentul anomaliilor de această natură rezultate în urma infecțiilor implică administrarea de antibiotice, medicamente antivirale sau antifungice, însă importante sunt și îngrijirile de susținere, cum ar fi hidratarea și odihna, fiind cruciale pentru o recuperare completă. (5)

În cazul afecțiunilor autoimune, tratamentul se concentrează pe controlul acesteia prin utilizarea medicamentelor imunosupresoare sau a terapiilor țintite. Obiectivul este de a suprima răspunsul imun patologic, responsabil de distrugerea limfocitelor.

Dacă limfopenia este cauzată de administrarea medicamentelor, este importantă consultarea promptă a medicului curant, care a prescris această cură. Acesta poate lua în considerare ajustarea dozei administrate, tratamente alternative sau monitorizarea atentă a numărului de limfocite în condițiile continuării tratamentului preexistent. (6)

Pacienții cu tulburări hematologice, cum ar fi leucemia limfocitară cronică, pot beneficia de terapie țintită, chimioterapie sau transplant de măduvă osoasă pentru a aborda limfopenia asociată cu aceste afecțiuni. Alegerea tratamentului depinde de diagnosticul specific și de severitatea stării pacientului. (7)

Vizitele periodice la medicul curant sunt esențiale în evaluarea eficacității tratamentului și urmărirea îmbunătățirilor în limfopenie. Această monitorizare permite ajustări ale planului de tratament, dacă este necesar, și promovează depistarea precoce a complicațiilor sau recidivelor ce pot apărea.

Concluzie

Leucocitoza însoțită de limfopenie este o anomalie hematologică frecvent observată, cu diverse cauze potențiale subiacente. Pentru a diagnostica și trata eficient această afecțiune, medicii trebuie să efectueze o evaluare clinică cuprinzătoare care să includă un istoric medical detaliat și teste de laborator din care să reiasă gravitatea modificărilor patologice și alte potențiale semnale de alarmă.

Prin identificarea cauzei principale, aceștia pot adapta planurile de tratament pentru a satisface nevoile specifice ale pacienților ce suferă de anomalii, asigurând în cele din urmă obținerea unor rezultate optime. Monitorizarea regulată este esențială pentru a urmări progresul, pentru a face ajustările necesare la strategia terapeutică și pentru a menține starea de sănătate a pacienților, ce în final se reflectă în calitatea vieții acestora.