Poliartrita epidemică (Febra Ross River)

Denumită și Febra Ross River, Poliartrita epidemică este o boală infecțioasă de natură virală, transmisă de țânțari, atât la animale cât și la oameni. Boala evoluează în special pe continentul Australian, unde este una dintre cele mai comune afecțiuni, fiind favorizată de abundența și varietatea speciilor de culicoizi.

Etiologie

Agentul etiologic ce determină apariția infecției, este virusul Ross River, încadrat în genul Alphavirus, familia Togaviridae. (1)

Este un virus icozaedral, mic, capsulat, cu genom de tip ARN, prezintă în structura sa o capsidă (cu activitate proteazică) și glicoproteine (cele mai importante fiind E1 și E2, cu rol în atașarea pe receptorii celulei gazde), iar capsida și genomul formează nucleocapsida. Ca majoritatea virusurilor cu genom de tip ARN, acesta se relplică în citoplasma celulelor pe care le infectează. (1, 2, 10)

Acest virus este endemic și enzootic în Australia, Papua Noua Guinee, părți din Indonezia și câteva insule din Pacificul de sud.
Între anii 1979-1980, are loc o epidemie în: Fiji, Samoa și Cook Island.
Între anii 1991-2000 s-au înregistrat aproximativ 5000 de cazuri anual, vârful fiind atins în anul 1997, când 7. 823 de cazuri au fost semnalate. (2)
În 2005 au fost înregistrate peste 9000 de cazuri. (7)

Epidemiologie

Receptivitate: sunt receptive mamiferele, în special marsupialele, cangurii și rozătoarele sălbatice sunt considerate ca fiind rezervorul natural de virus, ocazional canidele, ecvinele, taurinele, suinele, uneori păsările și oamenii (deși nu sunt preferați ca gazde).

Transmiterea
bolii se face prin vectori hematofagi - țânțarii, din speciile: A. vigilax, Aedes camptorhynchus, C. annulirostris, sunt speciile cel mai des semnalate ca fiind purtătoare ale virusului. Totuși, virusul a putut fi izolat de la peste 40 de specii de țânțari. Ouăle țânțarilor din specia Aedes au capacitatea de a supraviețui câteva luni în afara surselor de apă, ceea ce indică mentenanța virusului în mediu și capacitatea de conservare în diferite condiții. Transmiterea de la persoană la persoană prin contact direct nu este posibilă. (7)

Datorită climei caracteristice zonei geografice, caldă și umedă, continentul fiind înconjurat de apă la care se adaugă abundența apelor stătătoare de pe teritoriu, mai ales în zonele rurale, dezvoltarea țânțarilor este favorizată. Înmulțirea țânțarilor influențează transmiterea facilă a bolii, iar multitudinea de specii care pot transmite virusul contribuie totodată la propagarea infecției.

Datorită faptului că femelele de țânțari, în special, sunt cele care se hrănesc prin hematofagie, acestea prezintă importanță vectorială mai ridicată în transmitere.

Patogeneză

Prin înțepătura de țânțar, particulele virale sunt inoculate în organismul animal sau uman, acestea se atașează pe receptorii celulari, reușesc să penetreze celula și se decapsulează în interiorul acesteia. Virusul prezintă predilecție pentru celulele mușchilor scheletici, ficat, splină și limfonoduri. Ajuns în celulele acestor organe, pe cale sangvină (viremie), are loc replicarea primară. Fenomenul de viremie declanșează apariția anticorpilor și a interferonului de tip I, aceștia având scopul de a „curăța” virusul din torentul sangvin. Virusul are capacitatea de a infecta macrofagele care sunt mobilizitate tot în scopul de a înlătura virusul, astfel are loc activarea celulelor Natural Killer și supresia citokinelor. În această perioadă, încep să se manifeste simptomele. (1) Virusul nu poate fi detectat în sângele periferic, se presupune că acest lucru se datorează mecanismelor care intervin în procesul de îndepartare a virusului din sânge. Prin faptul că virusul circulă prin sânge, ajunge în diverse țesuturi, în același timp, producând dezechilibre la nivel celular care ulterior vor declanșa simptomele de boală. Studii recente, afirmă faptul că virusul are capacitatea de a infecta osteoblastele și de a induce astfel, distrucția osoasă. (1)

Ciclul de producere al infecției ar putea fi sistematizat astfel:

  • Virus - artropode hematofage > are loc multiplicarea în organismul acestora > artropodele înțeapă animalul > inocularea virusului > multiplicare > producerea viremiei la vertebrate > atropodele vor înțepa vertebratele infectate > preiau virusul > se reia ciclul de multiplicare a virusului în organism.


Tabloul clinic

Incubația virusului este cuprinsă între 3 zile și 3 săptămâni, cu debutul manifestărilor simptomatice în special în prima săptămână de la infestare.

Simptomatologia diferă de la pacient la pacient, însă simptomul principal pe care îl acuză toți pacienții, este reprezentat de durerea articulară (artralgia) .

Copiii prezintă predilecție pentru infestare, însă manifestarea simptomelor este de mică intensitate și fără simptome specifice. Severitatea simptomelor crește odată cu vârsta.

Simptomele resimțite în primele faze ale infecției, în faza de viremie acută, sunt:

  • Febră
  • Frisoane
  • Dureri musculare
  • Oboseală
  • Cefalee
  • Durere la nivel ocular, resimțită de pacienți ca fiind în spatele ochilor


Simptomele sunt asemănătoare cu cele din boala gripală, însă pe lângă acestea, apar dureri la nivelul articulațiilor, tendoanelor și inflamarea limfonodurilor.

Orice articulație poate fi afectată, dar s-a constat că în special articulațiile mâinilor, genunchilor, picioarelor, degetelor, cotului, umerilor și articulația temporo-mandibulară au înregistrat o frecvență crescută în manifestarea durerii și inflamației. Semnele articulare sunt de obicei simetrice și acute, de la restricții minore ale mișcării până la inflamarea și înroșirea zonei respective.

Efuziunile articulare sunt comune și apar în special la nivelul articulațiilor extremităților. În majoritatea cazurilor, articulațiile metacarpofalangiene sunt frecvent afectate. Durerea poate fi de diferite intensități, la diferite articulații, în același timp.

Complexele imune sunt implicate în patogeneza unor artrite virale, însă în urma cercetărilor nu s-au putut descoperi complexe imune în serul extras din fluidul sinovial al pacienților. Virusul viabil, nu a putut fi izolat din articulațiile pacienților cu simptome cornice. (2)

Antigenele virale au fost observate în leucocitele din efuziunile articulare iar prin PCR (reacția de polimerizare în lanț) s-a pus în evidență ARN-ul viral.

Pe lângă artrită, eczema reprezintă simptomul cel mai frecvent, apare la aproximativ 50% din pacienți si durează între 5 și 10 zile. Acest simptom însă, se poate manifesta singular fără apariția artritei.

Eczema apare în special la membre, pe trunchi, palme, tălpi, degete și chiar pe scalp. Erupția poate fi de tip maculo-papular sau de tip vezicular.

Pe lângă acestea, sindromul de febră însoțește adesea celelalte simptome, influențează starea organismului și indică debutul viremiei, iar mialgia a fost semnalată la aproximativ 58% dintre pacienți.

Apare adesea limfoadenopatie, în special limfonodurile axilare sunt afectate, dureri la nivelul gâtului, coriză și rar diaree.

Oboseală, stare de slăbiciune și depresie au fost înregistrate la aproximativ 50% din cazuri.

Alți pacienți au descris o senzație de „ace” la nivelul tălpilor sau palmelor. (5, 6, 7)

Alte manifestări:
Splenomegalie, hematurie, glomerulonefrită, cefalee, dureri în gât, parestezie și fotofobie, semnalate însă mai rar. Au fost raportate doar trei cazuri de encefalită și meningită (în Papua Noua Guinee).

Tumefierea articulațiilor durează între 4 și 7 zile, în cele mai multe cazuri, și dispare în câteva zile, dar limitarea mișcării articulațiilor persistă aproximativ 3 luni. În cele mai multe cazuri, durerea dispare în 6 săptămâni, unii pacienți au semnalat simptome chiar și după un an sau doi, acestea apărând și dispărând la interval variate de timp.
(1, 2, 4, 9)

Diagnostic

Diagnosticul se pune pe baza testelor biochimice sangvine, acestea vor arăta dacă pacientul a fost sau este infectat cu virusul. Sunt recomandate pentru confirmare chiar dacă simptomele sunt destul de sugestive.

Majoritatea pacienților se recuperează complet în aproximativ un an.

Prin apariția imediată a anticorpilor, organismul are capacitatea de a crea un răspuns imun față de virus, care poate persista pentru toată viața.

Unele persoane pot avea simptome care durează mai mult de un an (consecință a existenței altor afecțiuni).

De obicei, diagnosticul este pus pe baza testelor serologice.
Detecția imunoglobulinei M (IgM), în faza acută, conduce la un diagnostic prezumtiv al infecției recente (imunoglobulina M este produsă în fazele inițiale ale infecției cu Alphavirus). Creșterea valorii imunoglobulinei G (IgG) are loc între saptămânile 2-4 după infecție. Detectarea acestei valori este eficientă în punerea diagnosticului, însă valorile IgM pot rămâne constante aproximativ doi ani, caz întâlnit în infecția cu virusul Ross River. (7)

Testul Imunoenzimatic ELISA este, de asemenea, utilizat în punerea în evidență a imunoglobulinei M. Totodoata această tehnică ajută la diferențierea între imunoglobulinele M și G.

Testele de diagnostic se realizează cu ajutorul a două seturi de probe de ser recoltate la interval de 10-14 zile.
Prima probă de ser se recoltează în faza acută: în primele 7 zile,
A doua probă, se recoltează în faza de convalescență, zilele 8-24 de la debutul infecției. (2)

Prognostic

Prognosticul este favorabil în cele mai multe cazuri, majoritatea pacienților recuperându-se complet după trecerea prin infecție.

Prevenția

Se recomandă:

  • Purtarea hainelor largi, în culori deschise.
  • Să se utilizeze repelente cu insecticide.
  • Să se evite zonele cu țânțari, în special la răsărit sau apus când țânțarii au activitate mai intensă și șansele de înțepare sunt mai crescute.
  • Să se evite aplicarea parfumurilor puternice
  • Să se monteze plase la ferestre sau uși.
  • Scăderea inmulțirii țânțarilor în zonele rezidențiale în care sunt prezente și ape stagnante.
  • Containerele cu apă trebuie golite și spălate regulat.
  • Managmentul mediului înconjurător, împotriva țânțarilor, amenajări hidrotehnice.
  • Utilizarea de produse pe bază de ulei esențial cu eucalipt, acesta este considerat ca fiind repelent pentru țânțari și alte insecte. (8, 9)


Tratament

Nu există tratament specific, antiviral și nici imunoprofilaxie (vaccin).

Se recomandă administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene. Pacienții care au utilizat acest tip de medicație au afirmat că rezultatele au fost imediate, durerea fiind înlăturată într-un timp foarte scurt.

De asemenea, au fost administrate: Aspirină si Paracetamol, acestea având de asemenea rezultate bune. Totodata, datorită efectului antipiretic, sindromul de febră a fost ameliorat.

Unii medici recomandă corticoterapie pe cale orală, însă alții nu preferă acest tip de medicație din cauza efectelor secundare (declanșarea diverselor afecțiuni care pot să apară în urma tratamentului cu corticoizi).

Pe lângă medicație, activitatea fizică este recomandată: înot, hidroterapie, fizioterapie și masaj.

Până la revenirea completă, medicul va recomanda concediu și repaus până la ameliorarea simptomelor. (1, 2, 9)

Concluzii

  • Această infecție este cauza a aproximativ 5000 de îmbolnăviri anual în Australia și este o boală endemică în Papua Noua Guinee.
    Se poate răspândi și în alte țări (datorită capacității de migrare a țânțarilor); deja a cauzat largi epidemii în câteva țări din sudul Pacificului.
  • Australia tropicală prezintă risc crescut de apariție a bolii.
  • Această afecțiune prezintă un procent de morbiditate crescut, înregistrându-se mii de cazuri anual.
  • Aplicarea metodelor de prevenție poate scădea procentul îmbolnăvirilor, cu toate că este o boală vectorială și este mai dificil de combătut.
  • Deși nu există un tratament specific, medicația este accesibilă pacienților, iar după administrare, simptomele se remit într-un timp scurt.

Accept cookies Informare Cookies Site-ul ROmedic.ro foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.