Testele serologice pentru boala Lyme – ELISA și Western blot

Pentru că semnele și simptomele bolii Lyme sunt nespecifice (pot fi similare cu simptomele altor afecțiuni), diagnosticul este de obicei dificil de stabilit. De ajutor sunt testele de laborator, iar cele mai utilizate sunt testele serologice care măsoară titrul de anticorpi anti-Borrelia din serul din sânge – ELISA și Western blot.

Acestea constau într-o măsurare indirectă, pentru că nu detectează bacteria Borrelia burgdorferi, ci răspunsul organismului la infecție prin apariția anticorpilor care luptă împotriva bacteriei. Acesta este motivul pentru care testarea se recomandă să fie făcută după 4-6 săptămâni de la mușcătură. Mai devreme de acest interval sunt ineficiente (oferă rezultate fals-negative), pentru că timpul nu este suficient pentru a permite organismului să dezvolte anticorpi (sau titrul de anticorpi este prea redus). (1)

Limitele testelor: rezultatele fals-pozitive și fals-negative

Testele serologice pentru detectarea bolii Lyme susțin diagnosticul clinic, dar prezintă o serie de limite care trebuie avute în vedere atunci când vă testați pentru boala Lyme.

Pe lângă testarea mult prea devreme a anticorpilor (înainte de 4-6 săptămâni), alți factori care pot determina apariția unor rezultate fals-negative sunt:

• inițierea unui tratament cu antibiotice imediat după mușcătură ca metodă profilactică sau administrarea unui tratament cu antibiotic pentru alte afecțiuni la momentul infecției poate împiedica apariția anticorpilor anti-Borrelia burgdorferi sau dezvoltarea lor la un nivel insuficient pentru a fi detectat de test
• pacienți imunosuprimați (sistemul imun să fie afectat și să nu producă suficienți anticorpi).

Rezultate fals-pozitive apar:

• în situația unei infecții cu spirochete, altele decât Borrelia burgdorferi: sifilis, febră recurentă, infecții periodontale;
• la pacienții cu boli reumatoide, lupus sistemic eritematos, mononucleoză infecțioasă. (2), (3)

O altă dificultate a testelor serologice este că nu pot face bine diferența între o infecție acută și una în antecedente, pentru că la persoanele care au fost infectate în trecut cu Borrelia burgdorferi, chiar dacă au primit tratament și s-au vindecat, anticorpii IgM (care în general indică o infecție acută) pot persista timp de luni până la ani după infecție. (4)

Protocolul testării în două etape

În 1994, în cadrul Celei de-a Doua Conferințe Naționale privind Diagnosticul Serologic al Bolii Lyme, s-a stabilit ca protocolul de diagnostic pe baza testelor serologice să se facă într-o testare în două pași, pentru rezultate mai exacte. (5)

CDC (Centers for Disease Control and Prevention) exemplifică această testare în două etape în imaginea de mai jos:



Sursa: CDC (Centers for Disease Control and Prevention) (6)

În prima etapă, CDC recomandă testele EIA (Enzyme Immunoassay) sau, mai rar, IFA (Immunofluorescence Assay).

• Dacă rezultatul este negativ, medicul trebuie să aibă în vedere și alte posibile diagnostice sau, în cazul în care pacientul are simptome de Lyme care apar până la 30 zile (inclusiv) de la mușcătură, se poate recomanda tratament și retestare serologică ulterior;
• Dacă rezultatele sunt pozitive sau echivoce și:
        -apar simptome de Lyme până la 30 de zile (inclusiv) de la mușcătură, se recomandă testul Western blot pentru anticorpii de tip IgM și IgG
        -apar simptome de Lyme mai mult de 30 de zile, se face testul Western blot doar pentru anticorpii IgG. (7)

Testele serologice

Testul ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay)

• este test de screening inițial pentru boala Lyme, după o mușcătură de căpușă sau când se suspectează boala Lyme;
• face parte din clasa de teste EIA (Enzyme Immunoassay);
• este testul cel mai ieftin și cel mai des utilizat pentru boala Lyme, ușor de realizat pentru laboratoare pentru că se realizează automat, mai multe probe putând fi prelucrate simultan;
• constă în detectarea anticorpilor pe care organismul îi produce ca răspuns la infecția cu Borrelia burgdorferi;
• pentru că poate oferi rezultate fals-pozitive sau fals-negative, nu trebuie folosit ca măsură unică de diagnostic a bolii Lyme (de exemplu, un studiu realizat de College of American Pathologists, care a avut în vedere 516 laboratoare medicale care făceau testul ELISA, a arătat că acestea ofereau un rezultat corect în doar 45% din cazuri);
• un rezultat negativ nu exclude posibilitatea prezenței infecției, de aceea se recomandă retestarea în 2-4 săptămâni dacă se suspectează boala Lyme și pacientul prezintă simptomele bolii;
• rezultatul pozitiv sau echivoc trebuie să fie confirmat de un test Western blot;
• din cauza nivelului scăzut de acuratețe și consistență (consistența se referă la capacitatea testului de a oferi aceleași rezultate la măsurări repetate ale aceleiași probe biologice), testul este controversat și criticat, unii specialiști nerecomandându-l ca pe un test de încredere pentru boala Lyme.

Testul Western blot

• este folosit de obicei ca metodă de confirmare a unui rezultat pozitiv la testul ELISA (EIA), în a doua etapă a testării recomandate de CDC;
• detectează anticorpii din sânge la mai multe proteine ale Borrelia burgdorferi;
• determină două clase diferite de anticorpi anti-Borrelia - IgM și IgG;
• unele surse o consideră o metodă serologică suplimentară, nu confirmatorie;
• sensibilitatea testului (capacitatea de a detecta cazurile pozitive dintr-o populație) este variabilă, în funcție de etapa bolii (20-30% în primul stadiu al bolii, de 70-100% în stadiile 2 și 3);
• este considerat în general testul cel mai de încredere disponibil la ora actuală pentru detectarea bolii Lyme;
• în cazul în care se obține un rezultat negativ, dar există suspiciunea bolii Lyme, se recomandă retestarea;
• unele surse recomandă ca acest test să fie făcut doar de persoane la care testul ELISA a oferit un rezultat pozitiv (de exemplu, CDC recomandă să fie făcut acest test doar după un test din clasa EIA sau IFA și doar dacă rezultatul a fost unul pozitiv);
• anticorpii IgM sunt produși mai repede de organism decât anticorpii IgG, deci testarea lor poate identifica persoanele infectate din primele săptămâni de la mușcătură (respectiv debutul bolii); dezavantajul este că testarea anticorpilor IgM este mai probabil să ofere rezultate fals-pozitive; anticorpii IgG sunt mai de încredere, dar durează până la 4-6 săptămâni pentru ca organismul să îi producă în cantitate suficientă să fie detectați de test;
• dacă testarea se face în decurs de 4 săptămâni de la debutul simptomelor, se recomandă să se ia în calcul în interpretare atât rezultatele pentru anticorpii IgM, cât și IgG; la pacienții la care boala durează de mai bine de o lună, rezultatele IgM nu trebuie considerate diagnostice (un rezultat IgM pozitiv nu trebuie considerat diagnostic pentru infecție, pentru că în această etapă a bolii există un risc mai mare de rezultate fals-pozitive). (4), (8), (9), (10)
  

Când nu se recomandă testele serologice?

Testarea serologică nu este recomandată atunci când pacientul prezintă eritemul migrator care poate să apară la câteva zile de la mușcătura de căpușă, situație în care, fiind un semn distinctiv al bolii Lyme, se recomandă începerea tratamentului imediat, fără a se aștepta cele 4-6 săptămâni până la testare.

O altă situație în care nu se încurajează testele serologice pentru boala Lyme sunt absența simptomelor în urma mușcăturii, care a avut loc într-o zonă ce nu este endemică pentru această afecțiune. (4)