Cer ajutor, pentru copilas si pentru noi, parintii

Buna ziua, povestea e lunga.
Va scriu despre iubitul meu, cu care am un copilas.
Am 28 ani iar de la 22 ani sunt impreuna cu el, am trait momente teribile psihic langa el si fizic teribile pt ca am fost atat de afectata emotional si psihic caci si fizicul avea de suferit mult.
M-a manipulat mereu, si-a batut joc de mine in fata multora, m a facut sa ma simt murdara, proasta, inutila si tot ce va puteti imagina mai rau.
De cand am inceput relatia mi-am dat seama ca el reuseste usor, sa scoata cea mai proasta versiune a mea la suprafata.
L-am parasit de cateva ori dar mereu m-am intors la el, din mila de fiecare data.
Sigur am si eu o problema emotionala, psihica de am ramas in acea relatie.
Probabil faptul ca tot asa relatie au avut si au parintii mei si i am avut ca model, eu gandeam si inca gandesc ca femeia trebuie sa suporte si sa ierte orice.
Spun sincer ca l am iubit, dar a fost o iubire bolnava, am fost dependenta (probabil mai sunt, doar ca acum sunt constienta de multe lucruri) de el, de manipularile lui. Am ajuns dependenta de starea de rau, de rusine in care traiam, mi am ranit familia foarte mult pt el.

Am facut un copil cu el in cea mai neagra perioada din viata mea cu el, m am mintit ca acela e un semn sa raman langa el. Eu planuisem sa il parasesc fara sa il anunt, inainte de a ramane insarcinata. stiam ca doar asa scap de manipularile lui. Desi nu cred ca o făceam pt ca nu puteam sa il ranesc atat de mult, stiind ca multi l-au ranit asa.
A fost inselat de iubita, a fost jognit, blestemat de mamă.

Au urmat clipe grele, ale unei proaspete mame neintelese, judecate, rareori sustinute sau iubite cu adevarat. Probabil am fost sau mai sunt in depresie deoarece s au adaugat si probleme cu sanatatea copilasului, luni intregi de lipsa de somn etc. Ajutor de la el foarte putin, scuza era ca doar el munceste...
Vreau sa va spun ca iubitul meu a fost batjocorit de mama lui, abandonat, blestemat..
El nu are pic de respect pt el, pare deseori insensibil, parca ar calca pe cadavre doar sa arate ca el e bun, ca are dreptate, ca eu sau oricine altcineva suntem mai rai, mai prosti ca el.
Prefera sa sufere, ca sa capete atentie.
E genul de om de care nu scapi niciodata, mai ales acum ca am un copil cu el, stiu ca nu am nici o sansa sa nu sufar toata viata. Asta cred ca ma deprima mult, desi nu recunosc, eu fiind o fire vesela, plina ds viata, pozitiva si totusi moale de caracter si sensibila poate exagerat.
De la prima despartire de el mi am dat seama ca nu pot scapa de el si de aceea cred ca am ramas langa el, m am intors mereu. ma manipula emotional. Ca el nu are pe nimeni pe lume etc.
Acum mama lui e moarta si ganditi-va cum m as simti eu sa il las.acum chiar nu vad cum as putea sa l las. Mai are un frate pe lume. atat.


Va rog sa ma ajutati cu un sfat.
Cum l-as putea ajuta? pe mine sau pe el. Pt ca sunt constienta cat de cat ca pt sanatatea mea si a copilului, merita sa-l las.
E foarte incapatanat, nu ma iubeste deloc, vrea doar sa fie si el langa copil.
Ce trebuie sa fac? ce tratamente psihice...ce pot face eu sa reusesc sa ma schimb si sa ma respect?
El nu vrea deloc sa mearga la terapie, are f multe traume. El zice ca nu e nebun sa mearga la psiholog, sa ma duc eu, ca eu sunt nebuna.
Acum sunten f distanti, nici macar nu ne prea certam. suntem distrusi emotional amandoi, cu el nu se poate comunica nimic niciodata. e fixist, nici cu dovezi nu il poti face sa vada addvarul. Se minte singur foarte mult.
Pt mine..el e distrus. nu e om.
Traumele din familia lui sunt multe, violenta, fizica, psihica, mizerie, alcoolism s.a.m.d. Mama lui nu l a vrut deloc.
Eu m am mintit f mult ca vom fi bine, abia reuseam sa rezist traumelor avute cu el, de aceea trebuia s ama mint des ca va fi bine, sa l iubesc mai mult sa pot trece peste abuzuri..poate iubindu l si calcandu mi in picioare demnitatea, cazand de acord cu el in chestiuni necinstite...poate asa il castigam o perioada macar si reuseam sa mi revin emotional. uneori se intampla asta, dar trauma ce mi o lasam eu in suflet, nerespectandu ma, a fost mai mare.
Mi e rusine cu mine, traiesc in rusine mare, vina multa, ma simt..nu simt nimic..sunt parca amortita sufleteste. Nu imi doresc multe de la viata, adica imi doresc dar nu pot face nimic pt a incepe lupta pt ce imi doresc(independenta, respect).
Tot ce vreau e liniste pt mine si copilul meu si e clar ca daca eu nu sunt linistita psihic, nici copilul nu e. El nici asta nu vede, pt ca nu are principii, exemple de ce inseamna o familie sanatoasa, pt el raul ce l traim e ok..pt ca el a suferit muult mai mult in copilarie.
Deci eu sa stiu ca, copilul va fi despartit de tatal lui, e de 1000 ori mai bine decat cu noi doi impreuna. Copilul nu va avea exemplu bun..deloc deloc!
El nici macar nu vede ca ii face mult rau copilului daca imi face mie.
Incearca mult sa se schimbe dar nu va putea niciodata. Zice ca regreta ce a facut in trecut dar tot le face, doar ca mai putin intens. Mai mult prin comportament, indiferenta, decat prin comportament si vorbe, răneste si isi bate joc.
Ajutati ne va rog din suflet.
Orice sfat e bun. Poate ii deschid ochii lui..sau mie, sa luam o decizie pt a salva viitorul emotional al copilului. Si al meu binenteles, pt ca imi doresc sa fiu bine..doar ca m am obisnuit cu raul..si am convingerea ca il merit probabil.

Eu imi doresc sa fiu bine, el nu, el fuge de orice e bun, nu crede in nimic ce e bun, atrage ca un magnet situatii imposibile si raul, dificultati mari..si ma implica si pe mine mereu, iar eu imi pierd mintile la propriu in stresul imens ce mi l transmite mereu, prin simpla prezenta in aceeasi camera cu mine.
Doar fiind in aceeasi camera cu el ma face sa ma simt foarte rau psihic, emotional, atat de negru e sufletul lui, de traumatizat.
Si asta mi au spus o multi prieteni, familia...ca e ceva la el..iti transmite o energie foarte negativa, o respingere urata de tot.
Nu cred ca poate fi salvat odata ce el nu vrea. Nu vrea nici macar sa mearga la psihoterapie...cu forta nu se poate. deci...
Aleg sa ma traga in jos de tot sau aleg sa l abandonez si sa ma refac cat mai pot. Si asa am ramas cu traume de tot felul, atacuri d epanica, rezistenta la stres zero, dar eu cred ca am puterea de a ma reface..oricat de putin tot e ok.
Deci simt o pace de nedescris si o luciditate maxima cand nu e in prezenta mea o perioada.
Totul e mai clar, ma pot apropia de mine, de sufletul meu, ma cunosc, ma iubesc, parca vad mult mai clar lucrurile, sunt mai calma, mai fericita, mai realista cand nu e cu mine.
Acum..nu ma pot deconecta de el, desi e plecat, pt ca nu mai am incredere ca totusi poate fi bine, el totusi se va intoarce si trebuie sa raman intr o stare rea, ca sa nu fie impactul prea mare cand se va intoarce, sa nu imi fie greu sa revin la rau cu el.
Si totusi am simtit fericire, pace, iubire de sine..firmituri..dar s au simtit atat de bine.atat de bine ca as da orice sa ramanan in acea stare, si totusi...nu dau orice.
Mi e frica, mi e mila..mi e mila.
Mi e frica sa nu ma bata soarta..vorba aia stupida...Cred ca daca ii fac rau, voi plati inzecit inapoi, ca viata imi va da si mie abandon de la o persoana draga daca eu il abandonez pe el.
Ajuta ti ma!
De un lucru sunt sigura tare, ca merit ajutor.
Familia nu ma sustine, vrea sa ma despart dar nu imi intelege traumele, motivele pt care nu il pot lasa. Ma inversunez si cu ei. Ma cert cu ei pt ca nu m au invatat sa ma respect, sa fiu independenra, sa am incredere in mine.
Suna urat de tot, dar eu cred ca..nu stiu..inconstient, poate vreau sa imi pedepsesc familia pt ca nu mi au dat exemplu bun, pt ca acum nu ma inteleg de ce stau cu el, vreau sa vada cat m-au ranit prin faptul ca se jigneau, ca nu m au inteles niciodata, ca nu s au apropiat niciodata de mine, desi ii iubesc si ei ma iubesc mult, si ar da viata pt mine oricand.
Sunt constienta ca nu au fost invatati nici ei sa se faca respectati, sa se apropie emotional de copii etc, pt ca si ei au fost crescuti tot asa, cum m au crescut pe mine. Inteleg ca nu au stiut multe, ca nu au vrut sa raneasca dar parca cer prea mult de la mine, in conditiile in care nu mi au oferit prea mult.
Va dati seama cat sufar eu ca vad ca nu stiu sa ma respect, ca mi e rusine cu mine, etc, si sa ii aud si pe ei cand spun ca as fi putut fi mai bine, mai bogata, mai dezghetata, mai dura,.. sufsr si de aceea le scot ochii ca nu m au invatat. pt ca e dezgustator sa vad ca nu sunt buna pt ei, cand si eu stiu ca nu sunt o persoana demna, respectabila.

Inainte de aceasta relatie am fost respectata, am fost apreciata de cei din jur, am fost laudata mult de profesori la scoala, facultate. Sunt respectuoasa, sunt inteleapta, am fost floarea familiei, si acum sunt in ochii tuturor proasta care sta cu 'el', care e jignita etc.
Cer ajutorul vostru!
Multumesc foarte mult!

Draga Daniela!

Primul pas bun cred ca l-ai facut deja, si anume faptul ca ai devenit constienta de toata situatia nefericita in care esti, de faptul ca iti dai seama singura de lucrurile care nu merg cum trebuie.
Al doilea pas in directia buna ar fi sa ceri ajutor - si de specialitate. Du-te la un psiholog, te va ajuta enorm, iti garantez! Oamenii care nu au studii de specialitate cu tot dragul, dar nu au priceperea necesara sa te ajute, si ai depasit de mult stadiul in care te poate ajuta doar un simplu sfat. Sau daca te simti apropiata de Dumnezeu, mergi la biserica - la un preot. Ai nevoie de cineva care sa te ghideze pas cu pas in directia potrivita deoarece singura nu o sa reusesti, daca nu ai facut-o pana acum chiar daca suferi enorm. Astfel te condamni si pe tine si pe el la o viata nefericita. Gandeste-te la copil, el are de suferit cel mai mult din toate astea, si tu esti singura care va poate reda o viata fericita. Ce te opreste sa nu mergi macar in vizita, sa vezi cum e, la un cabinet psihologic? Nu e nimic in neregula cu asta si cu totii ar trebui sa o facem :)