Maturizarea emoţională şi modalitățile de identificare ale acesteia

©

Autor:

Maturizarea emoţională şi modalitățile de identificare ale acesteia

Aria emoţională a vieţii individului este esenţială în ascensiunea sa către libertate şi împlinire. De-a lungul timpului, valorificate în vederea încercărilor sale de exprimare, se nasc însă multe traume. Corpul uman emoţional este marcat de numeroase răni, care adună în jurul lor sentimente și emoții de foarte mare însemnătate. Aceste emoţii nu ar trebui reprimate, ci ar fi bine să fie conştientizate, acceptate, iar mai apoi transformate şi valorificate în vederea obţinerii unui nivel optim de maturizare emoţională. Se consideră că emoţiile sunt un mod de existenţă a conștiinţei, ce permite ca fiecare individ să se înţeleagă pe sine.

Latura emoţională sau afectivă este parte esenţială a experienţei personale. Procesul emoţional nu este unul izolat, ci reprezintă o componentă a experienţei generale, care influenţează în mod uniform, şi este influenţat în mod uniform de alte procese ce se desfăşoară în acelaşi timp. Totodată, emoţia este un aspect de bază al funcţionării umane, care se formează din interacţiunea complexă dintre variabilele psihologice, cognitive şi situaţionale. Modul de abordare al emoţiilor de-a lungul timpului a fost extrem de diferit. Astfel, dacă Platon considera că „emoţiile perturbă gândirea”, iar pentru Kant ele reprezentau „maladii ale sufletului”, Darwin le-a integrat în categoria valoroaselor comportamente adaptative și evolutive ale speciilor.

Inteligenţa emoţională determină potenţialul omului de a-și însuși bazele stăpânirii de sine, iar competenţa sa emoţională exprimă cât din potenţialul respectiv a fost asimilat prin abilităţi practice. Maturizarea emoţională are loc practic, atunci când omul e capabil să ia ca atare lucrurile cu care se intersectează şi să înţeleagă că uneori nu le poate influenţa. Tot ce-i rămane de făcut este să-şi păstreze încrederea în oameni şi în el însuşi, generând un sentiment plăcut asupra lumii în care trăieşte. A fi maleabil reprezintă un pas spre maturizarea emoţională. O persoană imatură reacţionează la dificultăţi prin tristeţe, resentimente, disperare sau furie, îşi revine într-un timp mai lung şi se percepe ca fiind o victimă, fără putere sau drept la replică. De aici până la a se da bătut şi a renunţa la visele sale e un pas mic.

Maturitatea emoţională reprezintă starea care-i permite individului să accepte realitatea oamenilor şi a lucrurilor din jurul său exact aşa cum este, fără să-și activeze nevoia de a-i schimba. Pe lângă această atitudine realistă față de viaţă, oamenii maturi posedă şi alte trăsături de caracter: abilitatea de a şti ce vor şi capacitatea de a face ca lucrurile să se întample, autocontrol și chibzuinţă înainte de a acţiona, încredere în sine, capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea acţiunile lor, răbdare şi perseverenţă. Dezvoltarea emoţională şi dobândirea acestor atribute sunt modelate încă din copilărie prin educaţie şi prin experienţele de viaţă. Gradul de maturizare emoţională a părinţilor îşi pune deasemenea amprenta asupra modului de dezvoltare al copilului. Părinţii care reuşesc să-şi identifice şi să-şi atingă propriile ţeluri în viaţă pe plan personal, profesional şi social au şanse mult mai mari comparativ cu cei care nu pot să realizeze aceste lucruri, în ceea ce priveşte evoluţia copiilor lor din punct de vedere al maturizării emoţionale.

Un copil care depăşeşte cu bine eşecurile și dezamăgirile se va maturiza emoţional mai mult decât unul protejat peste măsură. De-a lungul copilăriei, sunt unele sarcini de dezvoltare pe care copilul trebuie să le îndeplinească. A-şi face prieteni, a fi autonom în luarea deciziilor mărunte în perioada copilariei (să-şi lege şireturile, să-şi aleagă cu ce se îmbracă) fără stres nejustificat, fără conflicte şi fără dificultate, sunt lucruri care contribuie la maturizarea ulterioară a copilului.  

Un IQ ridicat, un fizic plăcut și o dezvoltare fizică bună nu înseamnă o maturitate emoţională ridicată. Oameni cu cele mai înalte forme de studii pot să nu facă faţă testului maturităţii emoţionale. Se consideră că inteligenţa emoţională este mai preţioasă decât cea academică. Inteligenţa ne ajută să efectuăm calcule, să procesăm informaţii, să rezolvăm probleme, să reuşim la şcoală. Pe parcursul vieţii IQ-ul este relativ constant. Inteligenţa emoţională ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne motivăm. Ea poate fi educată, dezvoltându-se de-a lungul vieţii. Dacă un individ deţine tipul pur de IQ mare, se consideră că el se poate adapta la nivel minimal, dar că nu se poate adapta la lumea personală. O persoană matură emoţional depăşeşte mult mai uşor problemele cu care se confruntă, indiferent pe ce plan apar acestea, fără a avea în mod obligatoriu un IQ foarte ridicat. Esenţial este în acest sens să deţină o bună capacitate de gestionare a emoţiilor, de stăpânire a impulsurilor, posibilitatea de a empatiza cu cei din jur (corelată cu uşurinţa de integrare socială a individului), precum şi o eficientă percepere a realităţii.

Pentru a putea înțelege emoţiile intense ce pot pune stăpânire pe individ, influienţând maturitatea sa emoţională, este necesară luarea în considerare a mai multor elemente. Unul dintre ele este evaluarea cognitivă, care reprezintă aprecierea unui individ despre sensul personal al circumstanţelor sale curente. Componenta pe care o regăsim cel mai frecvent este experienţa subiectivă a emoţiei, constând în starea afectivă sau tonalitatea emoţională a trăirii. Tendinţa de gândire şi acţiune cuprinde impulsuri puternice de a gândi sau acţiona într-un fel sau altul. Un alt element este reprezentat de ansamblul modificărilor corporale interne, respectiv reacţiile fiziologice, mai ales cele care implică sistemul nervos vegetativ (modificările în frecvenţa cardiacă şi în activitatea glandelor sebacee). Expresia facială constă în contracţiile musculare care mişcă reperele feței (obraji, buze, nas, sprâncene) şi determină anumite configuraţii.

Reacţia la emoţie reprezintă modul în care oamenii le reglează, felul în care reacţionează sau fac faţă propriilor emoţii şi situaţiilor declanşatoare. Autoreglarea afectivă se poate realiza prin reorientarea individului spre alte scopuri, prin conştientizarea trăirilor afective negative şi dorinţa de a le schimba cu altele pozitive. Sentimentele unei persoane şi modul de ierarhizare în jurul sentimentului dominant dezvăluie o latură esenţială a personalităţii sale. Maslow a făcut o analiză a cazurilor de personalitate, surprinzând mai multe trăsături care definesc o personalitate matură. Prima ar fi perceperea eficientă a realităţii şi deţinerea unor relaţii mai comode cu sine însăşi, vizând judecarea corectă a situaţiei şi a oamenilor. Persoanele mature îşi asumă mai uşor riscul, sunt mai deschise la necunoscut, frica este mult diminuată, în timp ce persoanele imature dimpotrivă, acceptă foarte greu situaţiile neprevăzute, având nevoie în permanenţă de certitudine şi determinare. Astfel, indivizii cu personalitate matură se deosebesc prin acceptarea eului, a celorlalţi şi a naturii, centrare pe problemă, detaşare, sentimentul social, compasiune şi simţ neostil al umorului.

Alţi psihologi sunt de părere că o persoană matură este veselă, senină, optimistă, se bucură de muncă, de joc, are capacitatea de a iubi, de a atinge scopuri, îşi manifestă temperat emoţiile, se cunoaşte pe sine, reacţionează adecvat la situaţie şi este responsabilă social.

O altă clasificare a criteriilor pentru identificarea personalităţii mature surprinde extensiunea eului prin care se arată faptul că eul elaborat treptat continuă să se extindă odată cu acumularea experienţei. Dezvoltarea eului se face prin relaţii noi, prieteni noi, interese şi pasiuni, subliniind faptul că personalitatea matură nu este interesată doar de hrană şi siguranţă personală, ci îşi lărgeşte permanent cercul preocupărilor. O altă latură surprinsă aici, o constituie raportarea caldă a eului la ceilalţi. Adaptarea socială a persoanei este marcată de două tipuri de căldură: de capacitatea de a iubi (familie, prietenie profunda) şi compasiune. Se evidenţiază apoi securitatea emoţională sau autoacceptarea, prin care personalitatea matură prezintă echilibru emoţional, comparativ cu cea imatură care se preocupă de frânturi şi secvenţe emoţionale (excese alcoolice, obscenităţi, obsesii, anxietate). Autoacceptarea cuprinde abilitatea de a evita suprareacţia faţă de problemele care aparţin impulsurilor segmentale. Se subliniază apoi percepţia realistă, precum şi activităţile şi sarcinile desfăşurate în vederea obţinerii sale. Această caracteristică vizează aspectele intelectuale şi relaţia cu sarcinile. O personalitate matură are atitudini care conduc la veridicitate într-un grad mai mare decât la o personalitate mai puţin matură. Prin filozofia unificatoare a vieţii, se evidenţiază faptul că o persoană matură are o înţelegere clară a scopului vieţii, în timp ce persoanele imature nu pot trece atât de uşor peste problemele ivite şi cu speranţa că va fi mai bine. Acest criteriu este legat foarte strâns de o caracteristică a abilităţii emoţionale, respectiv, optimismul.

Se observă că un rol important în trăsăturile personalităţii mature îl au echilibru afectiv şi afectivitatea în general, precum și capacitatea de autonomie şi independenţă personală, spiritul critic şi autocritic, în timp ce personalitatea imatură, are ca şi trăsături centrale tendinţa de confirmare şi nevoia de siguranţă, însoţite de dorinţa imperioasă de a fi iubit, şi strădania de a avea succes cu orice preţ. Stabilitatea progresivă a sentimentelor este considerată deasemenea, drept o caracteristică a maturităţii. Sentimentele devin mai constante atunci când se conştientizează. Stabilitatea sentimentului stă la baza coerenţei, unităţii şi integrităţii caracterului. Sursa sentimentului este eul, acesta fiind un factor important al maturităţii.

Procesele emoţionale

Procesele afective sau stările emoţionale ne îmbogăţesc viaţa, fie prin trăirile pozitive, fie prin cele negative. Stările afective pozitive, precum iubirea şi dorinţa sunt cele care fac viaţa mai plăcută, pe când cele negative, precum frica şi furia o pot transforma într-un chin. Emoţiile pot să apară, în primul rând, ca şi răspuns la o situaţie sau la un eveniment cu care se confruntă individul. Acestea motivează comportamentul, şi uneori reprezintă un scop în sine. Oamenii prin comportamentul lor, încearcă să obţină o stare de plăcere sau chiar sentimente de dragoste. Emoţiile sunt stări afective ce au trei componente: cognitivă, fiziologică şi comportamentală. Ele interacţionează producând astfel stări sentimentale sau acţiuni motivate de aceste stări.

Emoţiile şi sentimentele, respectiv trăirile sufleteşti în general, reprezintă din punct de vedere psihologic, procesele afective. Aceste procese sunt foarte complexe şi se caracterizează prin: modificări fiziologice, un comportament marcat de expresii emoţionale (printre care şi gesturile sau mimica) şi o trăire subiectivă.

Sistematizarea proceselor emoţionale este extrem de anevoioasă datorită faptului că fenomenul este foarte complex şi presupune multiple nuanţe. Dacă se iau simultan în calcul criteriul intensităţii, al duratei de manifestare, a gradului de control conştient a lor, se evidenţiază patru categorii afective şi anume: procesele emoţionale primare, emoţiile propriu-zise, dispoziţiile afective şi sentimentele.

1. Procesele emoţionale primare au un caracter elementar, spontan şi o slabă organizare. Ele se situează mai mult în sfera biologicului şi mai puţin în sfera culturalului, având tendinţa să scape conştientului, raţionalului. În această categorie se poate include tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi marchează afectiv actele de cunoaştere, senzaţiile sau amintirile.

De asemenea, de remarcat sunt şi trăirele afective de provenienţă organică, ce sunt cauzate de funcţionarea organelor interne. Dispoziţiile organice sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, oboseala, neliniştea ori dorinţa sexuală.

Nu în ultimul rând, în sfera proceselor emoţionale se includ şi afectele. Acestea sunt izbucniri emoţionale primitive, intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă. Ele sunt considerate forme afective simple, caracterizate prin impulsivitate, având desfăşurare amplă, unipolară şi manifestate prin expresii și gesturi. Un exemplu relevant este furia până la abandonul de sine, agresivitate, disperare, stare de groază, accese nestapânite de plâns sau de râs.

2. Emoţiile propriu-zise sunt desfăşurări afective mai moderate, în care funcţiile conştiinţei nu se închid sau se micşorează ca şi în cazul afectelor. Acestea reprezintă efectul confruntării dintre nevoile subiectului şi datele reale sau ipotetice ale mediului. O altă deosebire faţă de afecte, este dată de faptul că emoţiile sunt pluritonale şi tranzitive, se formează progresiv şi au un nivel mare de diferenţiere şi interiorizare. Ele au o orientare determinată, o referinţă obiectuală sau situaţională, respectiv frica e îndreptată spre o situaţie anume sau furia spre o întâmplare precisă şi cu apariţii frecvente, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii unor tendinţe biologice.

Emoţiile se regăsesc în perechi de trăiri diametral opuse, ca de exemplu: bucurie-tristeţe, furie-relaxare, plăcere-neplăcere, satisfacţie-insatisfacţie, determinând o polaritate caracteristică vieţii afective. Din această polaritate rezultă împărţirea clasică în emoţii stenice, care dezvoltă activitatea, cresc forţa şi energia individului și emoţii astenice, care reduc energia, activitatea şi implicit dezvoltarea persoanei. Spre deosebire de afecte, emoţiile se înscriu în tipare socio-culturale şi se pretează la învăţare, la modelare socială.

În privinţa funcţiilor emoţiilor, este de remarcat faptul că emoţiile influienţează atât trecerea dintr-o stare de linişte într-o stare de activitate, cât şi invers, iar în condiţii favorabile, conduce organismul la demobilizare, la restabilirea şi acumularea puterilor. 

Emoţiile favorizează integrarea rapidă a tuturor funcţiilor organismului, având în acelaşi timp un rol însemnat, în procesele de cunoaştere. Ele participă la procesele de pregătire şi acumulare a experienţei. Evenimentele care se desfăşoară sub influienţa trăirilor emoţionale se imprimă mai bine în memorie. Întîmplările par mai atrăgătoare în continuare, contribuind la consolidarea deprinderilor, datorită emoţiilor pozitive. Cele negative impun evitarea în continuare a influenţelor nefavorabile deja cunoscute.

O importanţă deosebită în viaţa omului are şi funcţia comunicativă a emoţiilor. Raporturile emoţionale constituie baza relaţiilor interpersonale. Legat de comunicare, se impune şi luarea în calcul a funcţiei expresive a emoţiilor, chiar dacă o relevanţă majoră are aici vorbirea.

Exprimarea posibilă, admisibilă a emoţiilor e modelată social, motiv pentru care limbajul gesturilor poate să difere considerabil de la un popor la altul.  Încă de mici, copii sunt învăţaţi să-şi reprime anumite emoţii şi să-şi evidenţieze altele. Astfel, în societatea noastră, băieţii încă din copilărie sînt învăţaţi să nu plângă, să-şi învingă emoţiile de durere sau frică. Japonezii, de mici sunt instruiţi să nu-şi exprime deschis emoţiile, păstrînd  în orice situaţie o expresie binevoitor-interesată. La unele culturi poate fi încurajat un comportament reţinut (timid), iar la altele, dimpotrivă, un comportament agresiv al copilului. Încurajate sau reprimate (gratificate sau pedepsite) por fi atât exteriorizările emoţiilor, cât şi suportarea lor. Copilul mic îşi manifestă emoţiile sincer, nestingherit şi spontan. În acest fel îşi expune faţă de cei din jur, schimbările care survin în starea sa. Şi mediul din apropierea lui, spre care sunt îndreptate aceste emoţii, îi comunică imediat copilului, prin caracterul reacţiilor sale, ce comportament este admisibil, dorit şi care este respins, dezaprobat. Treptat copilul învaţă normele sociale şi standardele de exteriorizare a emoţiilor. 

De-a lungul timpului s-au făcut diferite clasificări ale emoţiilor din mai multe perspective.

a) Una dintre aceste perspective, şi care dealtfel e şi cel mai frecvent folosită, este divizarea în emoţii pozitive, cum sunt bucuria, simpatia, încântarea, recunoştinţa, ataşamentul, stima, încrederea, mândria, entuziasmul, siguranţa, exaltarea şi negative, precum tristeţea, furia, frica, necazul, disperarea, invidia, dezamăgirea, regretul, plictiseala, vinovăţia, supărarea, indignarea.
 Unele manifestări emoţionale nu se pot însă încadra în nici una din aceste două grupe. Dintre ele fac parte şi mirarea, curiozitatea, indiferenţa, neliniştea, îngândurarea şi simţul răspunderii, denumite şi stări emoţionale neutral-sentimentale.

b) Altă divizare a emoţiilor se face în funcţie de condiţionarea lor, care poate fi  interioară sau exterioară. Atunci când emoţiile îi semnalează subiectului despre schimbarea factorilor interiori ai acestuia se poate vorbi despre condiţionarea interioară, iar când îi atenţionează reflectarea influenţei exterioare, situative intervine aşa-numita condiţionare exterioară.

c)  Emoţiile, la fel ca şi sentimentele pot fi îndreptate către propria persoană, unde se regăsesc mulţumirea de sine şi căinţa sau către altul, unde sunt cuprinse invidia şi mulţumirea.

3. Dispoziţiile afective sunt stări generale emoţionale ale personalităţii, care nu ţin de obiect sau nu se potrivesc unui anume eveniment. Acestea sunt de intensitate mică şi relativ discrete, dar durabile, comunicând o anumită tonalitate vieţii noastre psihice. Dispoziţiile alcătuiesc un fond afectiv, care nuanţează comportamentul într-o anumită perioadă de timp. Pe acest fond se dezvoltă procesele locale. Dispoziţiile afective sunt premise pentru dezvoltarea unor noi formaţii afective, dar și rezultate ale acumulării şi integrarii proceselor afective.  Pe baza lor se corelează în mod specific relaţiile individuale cu ambianţa, percepţiile, amintirile sau  gândurile.

4. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social-istoric. Termenul se potriveşte și pentru stări moderate ca intensitate, cu o durată relativ lungă, ca plăcerea, neplăcerea, iubirea, ura, mândria, umilinţa, recunoştinţa etc. Sentimentele au un caracter mai durabil şi mai complex decât emoţiile, având astfel o notă de stabilitate şi generalizare. Cele care au o anumită orientare, sunt intense, au grad de stabilitate şi generalitate foarte mare, şi antrenează întreaga personalitate, se numesc pasiuni.

Psihodrama-metodă psihoterapeutică eficientă în îmbunătățirea calității vieții

Psihodrama este o metodă terapeutică ce deține pârghiile necesare, în vederea obținerii echilibrului emoțional, cognitiv, comportamental și relațional, contribuind astfel la creșterea calității vieții individului. Aceată formă de terapie implică multă acţiune şi creativitate, prin folosirea unor tehnici, instrumente și metode specifice pentru a facilita accesul și înțelegerea unor probleme, dificultăți, blocaje cu care se confruntă fiecare individ la un moment dat, pe parcursul vieții. Ea abordează personalitatea atât din punctul de vedere al specificităţii individuale, cât şi al integrării acesteia în structurile sociale. Aceast fapt se reflectă în aplicarea cu succes atât în terapia individuală, precum și în cea de grup.  

Prin posibilităţile de care dispune, psihodrama creează condiţiile evocării unor situaţii de viață cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaştere şi dezvoltare. Cu ajutorul metodelor sale specifice pot fi experienţiate şi făcute transformabile cele mai diferite astfel de situaţii. Indiferent dacă în viață ai acces sau nu la un anume rol, dacă îți este blocat dintr-un motiv sau altul, în psihodramă ai ocazia să-l experimentezi și să-l explorezi, iar astfel, poți să realizezi care sunt blocajele tale, unde trebuie să îți asumi responsabilitatea și ce lucruri este nevoie să fie schimbate în modul de abordare al relațiilor interumane.

O achiziție importantă în terapia de grup prin metoda psihodramatică, unde fiecare membru participă la psihodramele celorlalți, este că în acest fel participanții experimentează noi comportamente și modalități de gândire înainte de a fi puși în situația de a se confrunta cu ele în viața de zi cu zi. Psihodrama este o metodă de psihoterapie care explorează prin acţiune problemele individului, iar în cadrul grupului de psihodramă fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă.

Trăirile și transformările experimentate în psihodramă reprezintă experienţe inedite. Astfel, există posibilitatea de a reconstitui scene și experiențe importante pentru fiecare persoană în parte: situații din trecutul îndepărtat sau apropiat, vise unice sau repetitive, proiecții în viitor, trăsături ale celor cu care persoana în cauză a interacționat și care au lăsat urme în sufletul acesteia sau perspective ale celor din jurul său care-i cunosc problemele, dar le văd într-un alt mod, mai detașat sau, după caz, mai tranșant.

Printre rezultatele concrete care se pot obține prin metoda psihodramei, în urma participării la ședințe individuale, de cuplu sau de grup, amintim: îmbunătățirea relațiilor interpersonale și a abilităților de comunicare, obținerea de perspective noi prin depășirea blocajelor cu care se confruntă indivizii la un moment dat, rezolvarea de probleme, restabilirea încrederii în forțele proprii, diminuarea, respectiv reglarea emoțiilor care provoacă stres, furie, depresie, frică, acceptarea anumitor evenimente de viață și adoptarea noilor abilități și comportamente dobândite, integrate.

Data actualizare: 21-09-2020 | creare: 21-09-2020 | Vizite: 173
©

Copyright ROmedic: Articolul se află sub protecția drepturilor de autor. Reproducerea, chiar și parțială, este interzisă!

 
 
 
Accept cookies Informare Cookies Site-ul ROmedic.ro foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.