TEMPERAMENTUL
TEMPERAMENTUL
LATURA DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII
1. DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii.
Dinamică: furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau lentă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului.
Energetică: arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată aceasta.
Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele îşi consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, îşi risipesc energia.
Toate aceste diferenţe psiho-comportamentale existente între oameni sunt, de fapt, diferenţe comportamentale.
Structura temperamentală a personalităţii este dată de integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor motorii (intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc.) Însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic iar integrarea lor în plan psiho-comportamental se face în ontogeneză. Întrucât, însă, aceste însuşiri bioenergetice se imprimă ca atare în tabloul comportamental, structura temperamentală şi, respectiv, tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel (alături de predispoziţii) elementul ereditar în organizarea internă a personalităţii.
Prin temperament, variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice). Când vorbim însă despre temperament, în plan psihologic nu ne gândim direct la constituţia fizică sau la procesele neuroendocrine sau metabolice, ci la modul cum reacţionează şi se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situaţii externe.
Există o serie de indicatori psihocomportamentali utili în observarea temperamenelor:
• Ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
• Vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
• Durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale;
• Intrarea, persistenţa şi ieşirea din activitate;
• Impresionabilitatea şi impulsivitatea;
• Tempouş (frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice);
• Egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
• Capacitatea de adaptare la situaţii noi;
• Modul de folosire, de consumare a energiei disponibile;
• Direcţia orientării dominante (spre lumea externă: extraversie sau spre lumea interioară: introversie);
• Disponibilitatea de comunicare interpersonală;
• Locul controlului (dependenţa de stimularea externă sau de activismul interior, propriu);
• Ascendenţa sau obedienţa relaţională;
• Capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată;
• Rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.
Aceste trăsături pot fi observate doar dacă persoana se manifestă sau acţionează concret; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în somn sau în comă.
Temperamentul se manifestă în orice situaţie, în orice împrejurare şi, ca atare, poate fi observat direct, concret.
Depinzând de structura biologică, temperamentul este propriu nu numai omului, ci şi animalelor. Se poate spune astfel că temperamentul ţine de latura formală, de suprafaţă a personalităţii şi nu de cea internă, de conţinut. El nu are o semnificaţie valorică şi pe baza lui nu pot fi făcute aprecieri valorice.
Din punct de vedere educaţional, nu se poate stabili o ierarhie a temperamentelor, un anumit tip temperamental nu este superior sau inferior altuia. În principiu, tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unei scheme temperamentale diferite, în ontogeneză, se pot structura profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial, după cum, pe fondul aceleiaşi formule temperamentale, se pot elabora profiluri diferite.
În practică, rareori se întâlnesc tipuri temperamentale pure. Mai degrabă descoperim tipuri combinate în care devin mai accentuate sau predominante trăsăturile unui anumit tip.
De asemenea, în determinarea temperamentului trebuie să ţinem seama de gradaţia: situaţie curentă (obişnuită) situaţie inedită situaţie critică (dificilă) situaţie limită.
De exemplu: într-o ambianţă familiară, un temperament melancolic poate da dovadă de sociabilitate, încredere în sine, pentru că împrejurarea nu implică riscuri sau ameninţare.
Într-o situaţie nouă, acelaşi temperament se exprimă prin închidere în sine, reflex prelungit de prudenţă etc; într-o situaţie critică poate chiar deveni agresiv. (Radu I, 1991).
Temperamentul nu este neutru din punct de vedere adaptativ, ci reprezintă o interfaţă între persoană şi lume, îndeplinind rol de mediator între intensitatea, durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală (de exemplu, rolul trăsăturilor temperamentale în cadrul relaţiilor interpersonale).
2. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR
De-a lungul timpului, în psihologie au fost evidenţiate foarte multe tipologii temperamentale, pornind de la înţelegerea diferită atât a naturii criteriilor de clasificare cât şi a numărului de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă a temperamentelor.
Tipurile temperamentale (sau de personalitate) se stabilesc pornind de la răspunsurile specifice ale indivizilor integrate în răspunsurile lor habituale, iar a acestora din urmă în trăsături. W.Stern considera că tipul reprezintă o dispoziţie psihică sau psihologică dominantă, proprie unui grup de oameni în mod comparativ, fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuri. Tipul nu reprezintă o singură dispoziţie dominantă, ci o structură de astfel de dispoziţii, bine organizate între ele.
De asemenea, tipul se caracterizează prin generalitate (exprimă ceea ce este comun şi general la un grup de oameni) şi prin faptul că structurile tind să se manifeste împreună, dând nota de specificitate.
1. TIPOLOGIILE TEMPERAMENTALE
Una dintre cele mai răspândite tipologii temperamentale după criterii psihologice este cea schiţată de olandezii Heymans şi Wiersma, în urma unei ample anchete efectuată pe 2523 de persoane. În esenţă, se porneşte de la ideea că temperamentul se compune din trei elemente fundamentale (emotivitate, activism, rezonanţă) care, în combinaţii variate, formează scheletul temperamentului, profilul lui de ansamblu.
În afara acestora mai există însă o multitudine de elemente complementare (lărgimea sau îngustimea câmpului conştiinţei, dominarea sau supunerea; extraversia sau introversia; tandreţea sau insensibilitatea afectivă; aviditatea sau non-aviditatea) care acordă temperamentului o notă particulară diferenţiatoare.
Autorii stabilesc opt tipuri psihologice, corespunzând combinaţiilor posibile ale celor trei trăsături (vezi Golu, M.):
Emotivitate Activitate Primaritate-secundaritate (rezonanţă) Tipul - - P Amorf - - S Apatic + - P Nervos + - S Sentimental - + P Sangvin - + S Flegmatic + + P Coleric + + S Pasional
Pavlov stabileşte existenţa următoarelor tipuri de activitate nervoasă superioară:
• puternic, echilibrat, mobil (îi corespunde temperamentul sangvinic);
• puternic, echilibrat, inert (temperamentul flagmatic);
• puternic, neechilibrat, excitabil (temperamentul coleric);
• slab (melancolic).
Cercetările postpavloviene (Merlin, Nebâliţin) au îmbogăţit tabloul posibil de criterii şi dimensiuni de clasificare: introduc a patra dimensiune (dinamismul, tipul parţial de sistem nervos sau reactivitatea).
Tipologii psihosociologice
Au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-cultural existenţial, la sistemul valorilor. O serie de autori (Dilthey, Allport, Vernon) pornind de la ideea că valorile determină anumite tipuri umane deoarece omul are o anumită atitudine faţă de ele au evidenţiat şase tipuri:
1. teoretic (orientat spre cunoaşterea obiectivă a realităţii, trăind doar pentru o idee);
2. economic (dominat de dorinţa de a obţine maximum de randament, cu minimum de efort, luptă pentru a dobândi succes financiar);
3. estetic (inters pentru viaţa sentimentală, subiectivă);
4. social (se dedică binelui altuia);
5. politic (aspiră spre conducere);
6. religios (orientat spre spiritualitate elevată).
Tipologii psihopatologice
Pornesc de la criterii psihopatologice vizând, în principal, destructurările manifestărilor temperamentale.
E.Kahn descrie următoarele tipuri:
nervoşii;
sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă);
obsesivii (nesiguri, temători);
explozivii (violenţi, primitivi în reacţii);
hipertimicii (euforici, optimişti);
depresivii (pesimişti, criticişti) etc.
CONCLUZII:
1. Tipologiile bazate pe un singur criteriu par a fi mai sărăcăcioase comparativ cu cele care iau în considerare mai multe criterii;
2. Se diferenţiază între ele nu doar prin natura şi numărul criteriilor folosite ci şi prin numărul tipurilor stabilite (perspectiva modernă în psihologia personalităţii ia în considerare integrarea factorială a criteriilor – modelul Big Five);
3. În ciuda diversităţii, tipologiile au şi foarte multe asemănări;
4. Pe măsura ridicării de la biologic spre psihologic, tipologiile pierd din specificitatea lor temperamentală şi se apropie de tipologiile caracteriale sau chiar de cele ale personalităţii, în ansamblu;
5. Deşi au o mare valoare operaţională, toate aceste tipologii au şi o serie de limite: sunt mai degrabă construcţii teoretice; reprezintă aspecte şi descrieri parţiale ale personalităţii.