Sindromul picioarelor neliniștite netratat poate crește riscul bolii Parkinson

Un studiu realizat la nivel național în Coreea de Sud și publicat pe baza datelor colectate între 2002 și 2019 a analizat legătura dintre sindromul picioarelor neliniștite (SPN) și riscul de boală Parkinson. Cercetarea arată că persoanele cu SPN sunt mai predispuse să dezvolte boala Parkinson și că această evoluție poate depinde de modul în care este tratat SPN, în special de folosirea agoniștilor dopaminei.
Autorii au utilizat o bază de date reprezentativă pentru populația sud-coreeană și au comparat evoluția a aproape 10.000 de persoane cu SPN cu un grup de control identic ca vârstă, sex și comorbidități. Rezultatele sugerează că legătura dintre SPN și Parkinson ar putea implica mecanisme neurobiologice mai complexe decât simpla disfuncție dopaminergică.

SPN este o afecțiune frecventă, caracterizată prin nevoia imperioasă de mișcare a membrelor inferioare, însoțită de senzații neplăcute. Simptomele se agravează în repaus și se ameliorează la mișcare. Deși poate fi idiopatic, SPN apare adesea împreună cu boli precum deficitul de fier, insuficiența renală cronică, polineuropatiile, diabetul sau afecțiunile cardiovasculare.

Între timp, boala Parkinson este o afecțiune neurodegenerativă progresivă cu prevalență în creștere, iar identificarea timpurie a factorilor de risc este esențială. SPN și Parkinson împărtășesc tratamente dopaminergice și anumite similitudini fiziopatologice, ceea ce a condus la ipoteza că SPN ar putea reprezenta un simptom premergător bolii Parkinson sau o condiție de risc independentă. Totuși, majoritatea studiilor anterioare au avut cohorte predominant masculine, limitând generalizarea rezultatelor la populația generală.

 

Despre studiu

Cercetarea a inclus 9.919 pacienți cu SPN identificați prin coduri clinice repetate și un grup de control cu aceleași caracteristici demografice și clinice. Au fost excluși pacienții cu Parkinson anterior diagnosticului de SPN și cei cu date incomplete.

Pentru a explora rolul mecanismelor dopaminergice, pacienții cu SPN au fost împărțiți în două grupuri:

• Grupul 1: persoane tratate cu agoniști dopaminergici (pramipexol, ropinirol), considerate a avea un SPN primar, cu probabilitate mai mare de disfuncție a căii dopaminergice.
• Grupul 2: persoane fără tratament dopaminergic, considerate a avea forme secundare de SPN asociate unor comorbidități.

Riscul de boală Parkinson a fost evaluat prin analiza duratei până la diagnostic, folosind metode statistice robuste, inclusiv timpul mediu de supraviețuire limitat (RMST), adecvate situațiilor în care ipoteza de proporționalitate a hazardurilor nu este respectată.

Rezultate

Caracteristicile populației

Vârsta medie în ambele grupuri a fost de aproximativ 50 de ani, iar ~63% dintre participanți au fost femei. Pacienții cu SPN au prezentat mai frecvent tulburări de somn, dar nu au existat diferențe notabile în privința nivelului de venit, comorbidităților majore sau deficitului de fier.

Risc crescut de boală Parkinson la pacienții cu SPN

În grupul SPN, 1,6% dintre pacienți au dezvoltat boala Parkinson, comparativ cu 1,0% în grupul de control. Aceasta corespunde unei creșteri semnificative a riscului, cu o incidență aproape dublă. RMST-ul a indicat o apariție mai devreme a bolii Parkinson în grupul cu SPN, cu o diferență de 0,05 ani în favoarea grupului de control.

Influența agoniștilor dopaminei

Rezultatele analizei stratificate sunt deosebit de relevante:

• Pacienții tratați cu agoniști dopaminergici au prezentat un risc mai scăzut de Parkinson (0,5%) comparativ cu cei netratați (2,1%).
• RMST-ul pentru diagnosticul de Parkinson a fost mai lung în grupul tratat cu agoniști dopaminergici și mai scurt în grupul fără agoniști dopaminergici.
• Raportat la grupul de control, pacienții fără tratament dopaminergic au avut un risc semnificativ crescut, în timp ce cei tratați au avut chiar un risc mai mic decât populația generală.

Aceste rezultate sugerează că mecanismul de legătură dintre SPN și Parkinson ar putea să nu fie exclusiv dopaminergic. În plus, faptul că tratamentul dopaminergic este asociat cu un risc mai scăzut ridică întrebări privind heterogenitatea SPN, diferențele etiologice și rolul comorbidităților.

Mecanisme potențiale alternative

Autorii discută mai multe căi fiziopatologice posibile:

• Dereglări ale sistemului noradrenergic, incluzând afectarea locus coeruleus, prezentă în ambele tulburări.
• Tulburările de somn, care pot favoriza acumularea cerebrală de proteine toxice precum α-sinucleina prin alterarea sistemului glinfatic.
• Hipoxia intermitentă asociată apneei în somn, ce amplifică inflamația și stresul oxidativ.
• Deficitul de fier, care afectează sinteza de dopamină și poate contribui la apariția simultană a SPN și bolii Parkinson.

Interpretare

Studiul susține ipoteza că SPN poate reprezenta un factor de risc independent pentru boala Parkinson, nu doar o manifestare precoce. Diferențele dintre grupurile tratate și netratate cu agoniști dopaminergici sugerează existența unor subtipuri de SPN cu fiziopatologii diferite.

Mai mult, rezultatele indică faptul că pacienții fără tratament dopaminergic, posibil având SPN secundar unor alte afecțiuni, prezintă un risc considerabil mai mare de evoluție spre Parkinson, ceea ce poate reflecta mecanisme inflamatorii sau metabolice comune.