Ticurile (Boala ticurilor)

Advertorial oferit de CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE POPOVICI AIDA

Mulți oameni, la un moment dat, au suferit de mișcări involuntare repetitive, asemănătoare cu spasmele, ale anumitor mușchi. Aceste mișcări, cunoscute sub numele de ticuri, afectează adesea pleoapele sau fața. Ele pot, totuși, să apară oriunde în corp.

Ticurile sunt mișcări, spasme motorii sau vocalizări rapide involuntare, bruște, care se produc în același fel, acționând aproximativ aceleași grupe musculare și care se repetă la intervale de timp ce depind de obicei de starea psiho-emoțională a persoanei. Putem vorbi de un șablon al ticurilor,  adică de un mod aproape identic în care acestea se manifestă.

Ticurile pot fi evidente sau discrete. Sunt imprevizibile. Se pot declanșa brusc, după care să dispară pentru câteva luni, ori să treacă de la o un tip la altul, fără niciun motiv aparent.

Există ticuri motorii și ticuri vocale/verbale. Mișcările bruște, de scurtă durată (ticurile motorii) sau sunetele ori anumite cuvinte rostite (ticuri vocale) apar brusc în timpul unui comportament normal și nu au nici un beneficiu adaptativ evident, fiind practic nefolositoare, având doar beneficiul psihologic de descărcare a unei tensiuni nervoase ce nu poate fi atenuată prin mecanisme psihologice sănătoase de reglaj. Ticurile sunt repetitive, cu numeroase manifestări succesive ale aceleiași acțiuni. De exemplu, cineva cu un tic ar putea să clipească din ochi de mai multe ori sau să-și tragă nasul în mod repetat.

Ticurile pot fi clasificate în ticuri simple și ticuri complexe. Ticurile  motorii simple pot include mișcări, cum ar fi clipirea ochilor, evazarea nărilor, tragerea nasului, răsucirea capului sau ridicarea umărului. Ticurile motorii complexe constau dintr-o serie de mișcări efectuate în aceeași ordine. De exemplu, o persoană ar putea ajunge să atingă ceva în mod repetat sau să lovească cu un picior și apoi cu celălalt. Ticurile vocale simple constau în emisia repetată a unui sunet, cum ar fi tușitul ori dresul vocii. Ticurile vocale/verbale complexe constau în repetarea de cuvinte sau fraze. Ele includ și repetarea unor cuvinte sau fraze obscene sau inacceptabile social.

Ticurile pot fi deloc sau doar parțial controlate și, de obicei, pe o perioadă destul de scurtă de timp. Acest control este posibil doar dacă pacientul depune eforturi mari ca să le  stăpânească. Acest tip de control nu rezolvă problema, ci dimpotrivă, ticurile reapar și uneori pot fi mai intense, în încercarea de compensare. În cazul copiilor, impunerea din exterior a controlului, de către părinți sau educatori, prin observații sau pedepse, conduce la accentuarea ticurilor, ca urmare a creșterii nivelului de anxietate. Factori care cauzează exacerbarea ticurilor: ticurile se accentuează în perioade de așteptare tensionată, stress, furie și oboseală. E comun ca un copil să aibă ticuri la școală, în timpul evaluărilor, sau când merge la medic, pentru ca acasă, în timp ce se joacă sau desfășoară o activitate plăcută, acestea să diminueze în frecvență și intensitate. Ticurile sunt aproape inexistente în timpul somnului.

Exemple de ticuri:

  • clipitul din ochi (uni sau bilateral), grimase faciale, scuturatul sau mișcarea bruscă a capului,  răsucirea gâtului, evazarea nărilor, deschiderea gurii, scoaterea limbii, plescăituri ale limbii; atingerea nasului, atingerea altor părți ale corpului, atingerea altor persoane; dresul vocii, tușitul (fără cauză medicală), inspirație sau expirație profunde pe nas, mirosirea obiectelor, plescăituri ale limbii, flexări ale degetelor, sărituri, rotiri
  • ticuri verbale și vocale (cuvinte sau fraze în afara contextului, folosirea unui cuvânt/expresie cu inserare forțată în limbaj), mormăit; folosirea de cuvinte și fraze la întâmplare și cuvinte obscene

Ticurile se accentuează atunci când oamenii se află în situații stresante. De obicei, acestea se exprimă pentru prima dată în timpul unor situații tensionate în familie, sau din cauza disconfortului produs de un mediu nou (școlar, profesional etc.). Există totuși și o componentă ereditară (părinți care au manifestat sau manifestă în prezent tulburarea). Alături de mediu și de ereditate, structura de personalitate influențează apariția ticurilor, așa încât o personalitate de tip anxios are un grad de risc suplimentar.

Ticurile pot fi cauzate și de anumite medicamente. În cazuri excepționale, ar putea fi implicate infecții ale creierului (encefalita). Totodată, există boli genetice și metabolice, mai ales cele care afectează ganglionii bazali, care se manifestă prin ticuri sau alte fenomene asemănătoare acestora. Uneori, infecțiile virale, prin mecanisme încă necunoscute, pot declanșa ticuri: infecțiile streptococice au fost asociate cu dezvoltarea de comportamente obsesiv-compulsive și ticuri, prin lezarea ganglionilor bazali. Ticurile nervoase trebuie diferențiate de boala Coreea Huntington. Aceasta este o boală cerebrală degenerativă care se caracterizează prin mișcări involuntare, necontrolate. Uneori, crizele acesteia pot fi scurte și rapide și imită ticurile.

Vârsta de debut a tulburării ticurilor este în perioada prepubertară (4 – 6 ani), rata de apariţie scăzând în anii adolescenţei. Debutul unor ticuri noi la vârsta adultă este o situaţie extrem de rară şi se asociază de obicei cu expunerea la droguri sau este efectul unei leziuni la nivelul sistemului nervos central, deci necesită investigații mai amănunțite. Deşi debutul ticurilor este neobişnuit la adolescenţi şi la adulţi, de multe ori prima prezentare la specialist pentru diagnostic se face la aceste vârste, ocazie cu care sunt descoperite antecedente mai uşoare încă din copilărie. Debutul unor mişcări anormale noi, sugestive pentru ticuri, în afara intervalelor de vârste obişnuite, ar trebui să impună evaluarea pentru alte tulburări motorii sau pentru alte cauze specifice.

Tulburarea ticurilor poate fi cronică (mai mult de 1 an de la debutul primului tic) sau tranzitorie (mai puțin de 1 an de la debut), cu perioade de exacerbări și liniștiri și cu debut înainte de vârsta de 18 ani. Nu trebuie confundate cu tulburarea Tourette.

Ticurile sunt comune în copilărie. Băieții sunt afectaţi într-o măsură mai mare decât fetele. Vârfurile de severitate a simptomelor sunt între 10 și 12 ani, după care în multe cazuri se observă un declin, în sensul atenuării sau chiar a dispariției simptomelor. Între 5% - 25% din copiii cu vârstă școlară sunt afectați de ticurile tranzitorii. Ticurile cronice afectează aproximativ 1% școlari. Mulți adulți care au prezentat ticuri în copilărie le manifestă într-o formă mult atenuată și cu evoluție ondulatorie, cu perioade lungi în care ticurile nu se manifestă deloc.

Un tip aparte al tulburării ticurilor este Tulburarea Tourette, în care, pe o perioadă de cel puțin 1 an de la debutul primului tic, au fost prezente atât ticuri motorii multiple, cât şi unul sau mai multe ticuri vocale, deşi nu în mod necesar în același timp. Debutul este înainte de vârsta de 18 ani.

Sfaturi pentru părinți și cadre didactice

În primul rând, părinții copiilor diagnosticați cu tulburarea ticurilor trebuie să înțeleagă specificul bolii și în ce mod copiii lor pot fi afectați de consecințele comportamentelor induse de boală. Specialistul în sănătate mintală care pune diagnosticul va consilia părinții, indicându-le câteva măsuri pe care aceștia trebuie să le ia: asigurarea unui climat familial liniștit, neconflictual, neîmpovărător pentru copil. Un cadru securizant pentru copil este absolut necesar, copilul are nevoie să fie înțeles, ajutat și sprijinit. Părinții vor evita observațiile depreciative și pedepsele de orice fel, privind manifestarea ticurilor. Este util pentru observarea evoluției bolii ca părinții să noteze caracteristicile manifestărilor ticurilor, în ce momente cresc în intensitate și dacă apar ticuri noi și să comunice toate aceste aspecte specialistului. Copilul va trebui să fie ferit de manifestarea anxietății sau neliniștii părinților cu privire la tulburare. Părinții își vor organiza în așa fel timpul încât să petreacă suficient timp în activități recreative cu copilul, activități în aer liber, jocuri și chiar ușoare activități casnice în care copilul să fie antrenat, responsabilizat și recompensat, fiind lăsat să acționeze în ritmul său propriu.

La școală, părinții vor discuta cu cadrele didactice despre problema copilului, asigurându-se că acesta nu va fi expus unor presiuni din mediul școlar și că va fi integrat corespunzător în colectivitate.

Cadrele didactice trebuie să fie informate în legătura cu problema copilului și să îi acorde acestuia timp suficient pentru parcurgerea probelor scrise sau orale și chiar să îi ofere alternative de luare a notițelor în cazurile în care ticurile interferează cu scrisul. De asemenea, trebuie să îi asigure copilului un loc liniștit în clasă, în așa fel încât să nu atragă atenția. Copilul va fi lăsat să se odihnească dacă apar semne de oboseală sau stres manifestate prin creșterea frecvenței ticurilor. Copilul va fi implicat pe cât posibil în activitățile grupului de școlari. Dacă se observă întârzieri în asimilarea conținuturilor informaționale, pot fi planificate ore suplimentare și meditații.

Sfaturi pentru persoanele cu ticuri

De multe ori, persoana cu ticuri poate gândi că ticul său este cel mai rău dintre toate. Desigur că nu este chiar așa, așadar încă nu este un motiv de mare îngrijorare. Aceste preocupări pot cauza însă sentimente și emoții negative inutile, sentimente de împovărare, care pot face ca ticul să se accentueze. Și pentru că nimeni nu dorește acest lucru, care ar fi căile pentru ca persoana în suferință să se simtă mai bine? Iată câțiva pași pentru a diminua impactul pe care îl are ticul în viața persoanei afectate:
  • Nu vă concentrați pe tic. Dacă știți că aveți un tic, încercați să uitați de el. Concentrați-vă doar pe ce îl face să se manifeste mai accentuat și eliminați pe cât posibil factorii declanșatori.
  • Încercați să evitați situațiile încărcate de stres pe cât de mult este posibil - stresul face ca ticurile să devină mai frecvente și mai accentuate.
  • Dormiți suficient. Oboseala poate înrăutăți ticurile.
  • Nu lăsați un mic tic să dicteze cine sunteți, el nu vă reprezintă ca persoană sau ca acțiuni. A învăța să trăiți cu ticul și să nu îi dați atenție vă va face mai puternic.

Tratament

De multe ori, ticurile nu necesită tratament, deoarece pot dispărea de la sine, mai ales dacă se ține cont de indicațiile prezentate mai sus.

În celelalte cazuri, tratamentul depinde de severitatea afecțiunii și de gradul în care aceasta interferează cu funcționarea școlară și socială.

Opțiunile de tratament includ: psihoterapia și în special cea cognitiv-comportamentală, tratamentul medicamentos sau o combinație între cele două.

Abordările prin consiliere și psihoterapie se orientează întâi pe identificarea elementelor care favorizează declanșarea sau exacerbarea ticurilor. Se vor avea în vedere conjuncturile încărcate afectiv, cu sentimente de teamă, neliniște, nesiguranță, suprasarcină de performanță etc. Aceste situații, ce provin în principal din mediul familial și școlar, vor fi riguros analizate și se vor găsi metode potrivite de diminuare sau eliminare a stresorilor.

Apoi, specialistul în psihoterapie va organiza un plan terapeutic personalizat, în care va folosi tehnici cognitiv-comportamentale, tehnici de dezvoltare a deprinderilor, tehnici narative, tehnici de relaxare.

Antrenamentul de inversare a obiceiurilor (Habitual Reversal Traning – HRT) este o terapie comportamentală care s-a dovedit eficientă în tratarea tulburărilor de acest tip, incluzând și sindromul Tourette. Înainte de a începe HRT, psihoterapeutul dezvoltă o strategie de abordare, iar comportamentele nedorite sunt examinate în ceea ce privește istoricul, factorii de precipitare și frecvența apariției.

Primul pas:
constă în elaborarea de instrucțiuni clare privind conștientizarea și automonitorizarea acestor comportamente. Eventual, acest lucru se poate face prin înscrierea într-un jurnal, de fiecare dată când are loc comportamentul, pentru a înregistra locul, ora din zi și situația declanșatoare sau precipitantă. În cazul copiilor mai mici, părinții vor fi instruiți și implicați în aceste acțiuni, ajutând copilul să aducă în conștiință iminenta nevoie de descărcare nervoasă prin tic și consemnarea în jurnal. Învățarea tehnicilor de conștientizare este folosită pentru a acorda o mai mare atenție ticurilor, astfel încât persoana afectată să poată dobândi mai mult auto-control. Instruirea de conștientizare se desfășoară, de obicei, într-o serie de pași mai mici, la indicația și în ritmul indicat de psihoterapeut, în funcție de tipul de răspuns, progrese și recăderi, programul fiind personalizat.

Dezvoltarea unui răspuns competitiv: odată ce pacientul a dezvoltat o bună conștientizare a comportamentului disfuncțional, următorul pas este să dezvolte un răspuns concurențial - o acțiune menită să înlocuiască vechiul tic. De obicei, răspunsul comportamental competitiv este opus celui al ticului și este ceva care poate fi efectuat mai mult decât câteva minute.

Construirea motivației: este un alt pas important în HRT. Pentru a preveni recăderile, părinții, educatorii și prietenii sunt, de asemenea, implicați, fiind rugați să laude persoana pentru realizările ei de până acum.

Generalizarea noilor deprinderi: în această fază de tratament, pacienții sunt încurajați să-și practice noile competențe, deprinderi, într-o varietate de situații diferite, nu doar în cele pe care le-au stăpânit până în prezent. Învățarea de „a dezactiva” un tic în siguranța relativă a cadrului psihoterapeutic este un progres, desigur. Însă mai dificilă este atingerea unui punct în care devine ușor să controleze comportamentele impulsive în lumea reală: în familie, la școală, în cercul de prieteni, în locuri publice sau în situații necunoscute.

Data actualizare: 29-01-2019 | creare: 29-01-2019 | Vizite: 448
Accept cookies Informare Cookies Site-ul ROmedic.ro foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.