Cum să spui NU copilului

În majoritatea timpului cuvântul „nu” (adesea folosit când suntem grăbiţi sau ocupaţi), este un răspuns rapid, folosit pentru a proteja, instrui sau disciplina copiii în situaţii deosebite sau periculoase. Uneori nici nu realizăm de câte ori îl folosim pe durata unei zile.

Dar de-a lungul timpului, „nu” folosit fără a fi însoţit de explicaţii sau de asocieri pozitive poate avea o serie de efecte problematice: îi poate face pe copii confuzi, furioşi, frustraţi şi cu o viziune negativă asupra lumii.

Cuvintele „da” şi „nu” sunt pentru ei un tip de indicatori care îi ajută să înţeleagă lumea şi să ştie dacă merg pe o cale bună („da” e semnul care spune că se află pe drumul cel bun, „nu” înseamnă că merg într-o direcţie greşită).

Învățarea regulilor şi limitelor este o parte importantă din procesul de dezvoltare, la fel ca şi învăţarea drepturilor şi responsabilităţilor lor şi ale celorlalţi. A evita să le spunem „nu” poate duce la o serie de dificultăţi, atât pentru ei, cât și pentru noi ca părinți, pentru că în acest fel copiii nu învaţă să se descurce cu sentimentele de frustrare inevitabile care apar pe parcursul vieţii – că trebuie să aştepte, că nu pot primi întotdeauna ceea ce îşi doresc atunci când doresc, că nevoile lor nu pot fi întotdeauna pe primul loc. „Nu” este cuvântul care îi învaţă pe copii să îşi limiteze dorinţele şi impulsurile.

Abilitatea părinţilor de a putea spune „nu” trasează o serie de limite comportamentului copiilor şi îi ajută să înţeleagă ceea ce se aşteaptă de la ei. Această abilitate face parte din disciplina cu care îi educăm şi obişnuim.

Pentru a fi eficientă, disciplina trebuie să respecte anumite principii şi aspecte.

Principii şi aspecte importante în cadrul disciplinei

Principii:

1. Copilul are nevoie de limite clare pentru a se simţi în siguranţă
Specialiştii în psihologia copilului consideră în unanimitate că e nevoie de repere şi de un cadru de viaţă securizant și previzibil, pentru dezvoltarea corespunzătoare a copiilor. Limitele, ca şi reguli, trebuie stabilite de comun acord între cei doi părinţi şi trebuie să fie aplicate de toate persoanele care se ocupă de educaţia şi creşterea copilului (bone, bunici etc). Previzibilitatea este necesară cu preponderenţă în primii ani de viaţă, în copilăria mică, atunci când copilul are nevoie să ştie mereu ce urmează să se întâmple cu el şi cu cei din jurul său, astfel încât va deveni mai maleabil. Limitele şi gradul de previzibilitate al stilului de viaţă este diferit pentru fiecare perioadă din dezvoltarea copilului.
2. Copiii de vârste diferite nu pot înţelege şi respecta acelaşi număr de reguli şi limite, de aceea ele trebuie stabilite în funcţie de vârsta, maturitatea şi personalitatea fiecărui copil.
Este de datoria părinţilor să cunoască și să se adapteze la nevoile şi capacităţile copiilor. Indicată ar fi adăugarea graduală de reguli şi limite, pe măsură ce copilul demonstrează o bună capacitate de a le înţelege şi respecta. Putem încerca, de exemplu, principiul unei reguli pe an: în primul an – o regulă de respectat, la doi ani – două reguli de respectat şi aşa mai departe. În acest fel putem observa dacă nu cumva cerem prea mult de la copiii noștri.
3. Stabilirea priorităţilor
Nu putem cere unui copil de trei ani să respecte persoanele din jurul său, să se joace în linişte fără să ţipe, să fie atent la jucăriile sale, să rămână aşezat la masă în timp ce mănâncă, să meargă la culcare fără să protesteze etc. În acest caz trebuie să ne stabilim priorităţile. Ce este cu adevărat important pentru noi ca părinţi? Care sunt valorile pe care vrem să le transmitem copiilor? După ce am identificat aceste reguli și valori, trebuie să încercăm să fim flexibilie în legătură cu celelalte, pe care nu le considerăm la fel de importante. De exemplu, atunci când învăţăm copilul să facă baie singur, acesta reuşeşte într-un final să se spele aşa cum îl învăţăm, însă stropește întreaga baie cu apă, fără să cureţe. Cu siguranţă, ne dorim în aceeaşi măsură un copil curat şi o baie curată. Însă înainte de a-i reproşa copilului că nu a înţeles nimic din ce i s-a explicat, lăsându-ne prada gândului că acum avem o treabă în plus, este nevoie să ne gândim dacă în acel moment este mai important cum arată baia sau faptul că acest copil a reuşit în final să facă baie fără ajutor.

Aspecte importante:

1. Disciplina este bazată pe o relaţie de dragoste. Copiii răspund iubirii şi capătă încredere în ei, pot învăţa din greşelile lor şi sunt astfel motivaţi să facă pe plac adulţilor.
2. Disciplina întăreşte şi modelează comportamentele dezirabile pe care le dorim la copii. Acestea nu apar pur şi simplu, ci se învaţă. Copiii învaţă uitându-se la adulţi cum gestionează un conflict, cum fac față unor emoții puternice sau cum respectă regulile.
3. Disciplina trasează limite precise. Copiii trebuie să ştie ce nu au voie să facă, să înțeleagă de ce şi ce li se poate întâmpla dacă aleg totuşi să nu asculte. Cunoaşterea consecinţelor acţiunilor lor este mult mai eficientă decât ameninţările, ridicarea tonului sau pedepsirea lor aspră de către adulţi.

De ce este important să găsim alternative la a spune NU copiilor?

Există câteva motive pentru care părinţii ar trebui să găsească astfel de alternative:
• A spune „nu” foarte des copiilor îi face pe unii părinţi să se simtă prea negativi. Părinţii aflaţi în această situaţie ar trebui să încerce să le explice copiilor motivele pentru care răspunsul lor este „nu” şi să le spună ce pot face ca să primească ceea ce îşi doresc. De exemplu, dacă un copil vrea ceva dulce înainte de culcare, în loc să îi spunem „nu”, am putea să îi explicăm pe scurt că zahărul îl va ţine treaz, dar a doua zi o va primi cu siguranţă. În felul acesta răspundem copilului cu o notă pozitivă în loc de una negativă. În acelaşi timp se dezvoltă abilitatea copilului de a anticipa consecinţele faptelor sale, pe măsură ce le explicăm efectele acțiunilor pe care ei și le doresc.
• Dacă este spus prea des, „nu” îşi pierde din impact şi înţeles şi poate fi rapid asociat cu acţiunile negative, ceea ce înseamnă fie că va fi complet ignorat de către copii, fie va produce o ieşire nervoasă din partea copilului.
• Dacă spunem „nu” copilului, îi vom lansa o provocare. Unii copii, de-a lungul timpului, văd în „nu” o şansă irezistibilă de a face exact opusul. De cele mai multe ori, curiozitatea este cea care îi împinge să facă un lucru interzis. Dacă ei nu înţeleg de ce le spunem „nu”, atunci vor încerca să afle singuri ceea ce nu ştiu.
• Inlocuirea unui „nu” direct spus copilului cu metode alternative pozitive îl poate face mai optimist. Copiii învaţă să interpreteze lumea prin acţiunile şi exemplelele celor din jurul lor, aşa că dacă le putem oferi metode alternative şi pozitive de a privi acele situaţii când li se interzice ceva, îi vom încuraja să aibă în vedere alte opţiuni oricând se vor confrunta cu dificultăţi în viaţă; de asemenea, este de preferat să prevenim frustrarea, stresul şi furia.

Metode alternative de a spune „nu” copilului

Oferiţi copilului alternative şi posibilitatea de a alege

În loc să îi spuneţi copilului „nu”, îi puteţi da posibilitatea de a alege dintr-o serie de variante. Dacă de exemplu el vrea să mănânce o prăjitură şi aţi vrea să mănânce ceva mai sănătos, spuneţi-i că poate alege între un măr şi un morcov. Dacă nu este de acord cu această variantă, lăsaţi-l să înţeleagă că fie alege el, fie alegeţi dumneavoastră pentru el. Dacă totuşi nu alege, mergeţi mai departe şi faceţi alegerea în locul lui. Oferiţi-i gustarea şi ignoraţi eventualele discuţii sau ieşiri nervoase ale copilului. Un alt exemplu: dacă vă întreabă dacă poate sta la calculator, o alternativă ar fi să îi răspundeţi: „Ce ai spune dacă m-ai ajuta să fac prăjituri sau să te joci?” În acest fel îi oferiţi un anumit soi de putere şi de independenţă.

Oferiţi explicaţii copilului

Sunt situaţii în care nu există soluţii sau răspunsuri alternative. În acest caz este bine să compensaţi prin a încerca să găsiţi o explicaţie pentru care nu puteţi face ceea ce el doreşte sau de ce nu ar fi o idee bună. Dacă puteţi face copilul să înţeleagă acest lucru, este mai puţin probabil să reacţioneze negativ. Dacă motivul pe care îl folosiţi este precauţia, întotdeauna trebuie să vă susţineţi afirmaţia cu o explicaţie pentru ca el să conştientizeze pericolul şi în acelaşi timp să îi satisfaceţi curiozitatea. De exemplu, dacă micuţul vrea să se uite la un film de groază, îi puteţi spune că nu este adecvat pentru vârsta lui şi că dacă se va uita ar putea avea parte de coşmaruri, dar în acelaşi timp ar putea alege un alt film, mai potrivit, pe care să-l vizioneze. Sau dacă vrea să joace un joc nepotrivit pentru vârsta sa, explicaţi-i că motivul pentru care nu se poate juca acum este pentru că nu este suficient de mare, dar că în câţiva ani va fi. Lăsaţi-i să aleagă un alt joc.

Folosiţi sentimente şi motive

Pentru copiii mai mici poate fi dificil să înţeleagă motivele şi explicaţiile pe care i le oferiţi, de aceea, dacă acestea nu sunt suficiente, folosiţi sentimente şi exemple pentru a explica, în loc să îi spuneţi „nu” sau „opreşte-te”! De exemplu, îi puteţi spune „Mă dor urechile şi mă întristez când ţipi la mine.” Ar putea lua ceva mai mult timp, dar poate fi o metodă folositoare pentru dezvoltarea înţelegerii şi empatiei copilului. În plus, îl încurajaţi astfel să îşi dezvolte vocabularul.

Folosiţi energia debordantă a copilului

Majoritatea părinţilor sunt puţin confuzi în ceea ce priveşte energia copiilor şi modul în care ar putea să o folosească mai util. Unii părinţi devin iritaţi atunci când copilul loveşte în mod constant mobila sau diferite obiecte din casă. Astfel de copii sunt forte activi şi se simt bine atunci când îşi simt corpul în mişcare. În acest caz, în loc să îi spunem pur şi simplu să nu mai lovească obiectul respetiv, îi putem sugera o variantă în care să-şi folosească energia debordantă, cum ar fi jocuri care presupun activitate fizică.

Gândiţi-vă bine înainte de a vorbi

Înainte de a vă pripi să îi spuneţi imediat „nu”, gândiţi-vă bine înainte de a-i răspunde. Încercaţi să vă daţi seama de ce acesta este răspunsul potrivit şi spuneţi-i copilului de ce ceea ce vă cere/ceea ce îşi doreşte nu poate primi în acest moment.

Oferiţi acel “ceva” mai târziu

Uneori copilul vă poate cere ceva ce nu îi puteţi oferi exact în acel moment. Dacă de exemplu vrea îngheţată la micul dejun, cel mai adecvat răspuns ar fi „nu”. Spuneţi-i însă că la micul dejun trebuie să servim alte alimente (oferiţi-i alternative: cereale, clătite, ouă), însă precizati faptul ca după prânz poate mânca îngheţată.

Încurajaţi copilul să aibă o listă de dorinţe

Dacă aveţi un copil care vă cere în permanenţă jucării sau alte obiecte, amintiţi-i de diferite sărbători care se apropie şi încurajaţi-l să le ceară de ziua lui, de Crăciun sau cu alte ocazii deosebite. În acest fel nu îi spuneţi că nu le poate avea niciodată, ci îl ajutaţi să creeze o listă cu dorinţele lui.

Faceţi târguri

Oferiţi copilului oportunitatea de a câştiga lucrurile pe care şi le doreşte. Dacă sunteţi într-un magazin şi copilul vă cere ceva, în loc să îi spuneţi „nu”, faceţi un târg cu el. Spuneţi-i că poate primi o jucărie dacă vă ajută la treburile gospodăreşti timp de o săptămână sau dacă îşi face singur curăţenie în cameră. Folosiţi aceste situaţii pentru a creşte responsabilitatea copilului faţă de treburile din casă şi activitatea şcolară. Puteţi utiliza şi un sistem de evaluare/motivare, prin care veţi învăţa copilul că lucrul bine făcut este recompensat. Apelaţi la steluţe, floricele drept calificative, iar atunci când adună un anumit număr, oferiţi-i recompensa promisă anterior.

Încercaţi de fiecare dată să evidențiați consecinţele pe care le pot avea acţiunile copilului

Astfel el va putea înţelege că este necesar să urmeze anumite reguli. De asemenea, el învaţă să-şi controleze propriul comportament, în loc să aştepte să îl împingeţi de la spate să facă ceva. Uneori însă este necesar să schimbaţi pedeapsa dacă observaţi că nu mai are efect. Copilul se obişnuieşte cu o anumită pedeapsă şi poate prefera să încalce regulile pentru că nu mai este influenţat de vechea consecinţă.

Fiţi pozitivi, calmi, fermi şi iubitori.

Vă va ajuta atât pe dumneavoastră, cât şi pe copil.

Cum să spunem "nu" în funcţie de vârsta copilului

De la 0 la 9 luni

Este vârsta la care copilul are nevoie de un maximum de securitate afectivă şi fizică. Cererile copilului, pe care le face prin intermediul zâmbetului, grimaselor, a plânsului şi a ţipetelor sunt legate de nevoile sale primare (foame, sete, somn, să fie îmbrăcat în funcţie de temperatură). Copilul are nevoie din plin de stabilitate, de un cadru securizant şi de o rutină mai degrabă previzibilă, decât de limite propriu-zise.

De la 9 la 18 luni

În această perioadă, copilului îi place să descopere tot ceea ce îl înconjoară. El începe să se deplaseze din ce în ce mai uşor, şi, pe măsură ce capătă încredere şi securitate în prima parte a vieţii sale, el explorează mediul înconjurător cu sentimentul că părinţii săi vor fi mereu în preajmă în caz de nevoie. În acelaşi timp, el nu are conştiinţa pericolului, de aceea e de datoria părinţilor să încurajeze iniţiativele copilului, impunându-i anumite limite care să îi asigure siguranţa fizică şi emoţională. Nu ezitaţi în această perioadă să îi spuneţi „nu” pe un ton ferm, chiar dacă încă nu vă răspunde, el vă înţelege foarte bine. Să luăm de exemplu deschisul şi închisul sertarelor, de care mulţi părinţi sunt îngrijoraţi. Din punctul de vedere al copilului, este foarte interesant să descopere ce se află înăuntru. Primul pas ar fi să îi spunem pe un ton calm că nu se poate juca cu sertarul. În acelaşi timp, luaţi-i uşor mâna de pe sertar şi îndepărtaţi-o. Găsiţi apoi altceva care funcţionează ca un sertar, dar care e mai sigur şi acceptabil pentru copil, astfel încât să îl poată explora şi să poată experimenta deschisul şi închisul, ca să vadă ce se află înăuntru. Această tehnică este cunoscută drept redirecţionare. Puteţi încerca o cutie de pantofi cu o jucărie preferată înăuntru sau un sertar de bucătărie securizat, care să conţină obiecte sigure, cu care nu se poate răni. În acest fel îi recunoaşteţi nevoia de explorare şi îi oferiţi un mijloc sigur de a-şi împlini această nevoie. Va trebui să faceţi asta de mai multe ori, până copilul ajunge la vârsta de trei ani şi începe să i se dezvolte auto-controlul. Acest proces necesită multă răbdare şi perseverenţă din partea dumneavoastră, însă merită, pentru că în acest fel îl ajutaţi pe copil să dobândească o abilitate foarte importantă, aceea de a şti cum să facă faţă frustrărilor şi dezamăgirilor şi cum să găsească metode de a-şi atinge obiectivele.

De la 18 luni la 3 ani

De la 18 luni, pe lângă dorinţa copilului de a descoperi universul care îl înconjoară, el începe să se opună tuturor limitelor impuse de către părinţii săi. La această vârstă, este important ca limitele să fie cât mai concrete posibil, exprimate prin cuvinte simple, pe care să le poată înţelege cu uşurinţă. De asemenea, nu trebuie să-i impunem ceea ce noi știm că este interzis, ci mai degrabă să îi spunem ce aşteptăm de la el. De exemplu, în loc să îi spunem „Nu mai ţipa” îi putem spune „Aș vrea să vorbeşti mai încet”, încercând noi înşine să şoptim în timp ce îi spunem asta, pentru a putea învăţa prin imitaţie.

De la 3 la 6 ani

Este perioada în care copilul conştientizează pe deplin puterea sa de convingere şi dorinţele pe care le are. El ştie cum să obţină ceea ce vrea şi poate fi tenace, mergând până la a negocia cu părinţii săi atunci când aceştia îi spun „nu”. De aceea, este esenţial să fim perseverenţi şi constanţi cu disciplina. Dacă îi spunem „nu”, trebuie să ne menţinem decizia, în caz contrar, copilul va şti că ne putem răzgandi şi va persista în cererea sa. Ştim foarte bine cât de insistenţi pot fi copiii în argumentarea unei cereri a lor, de aceea e necesar să conştientizăm faptul că dacă ne menţinem pe poziţii, vom avea de câştigat în final. Pe de altă parte flexibilitatea în gândire și comportament este de asemenea importantă. În unele situații este în ordine să facem excepţii de la regulă, însă atunci când o facem, este nevoie să îi precizăm copilului că regula rămâne valabilă în continuare, însă în acel moment veţi face o excepţie, explicându-i motivul pentru care faceţi asta. De exemplu, atunci când îi interziceţi să se joace cu prietenii pentru că nu şi-a terminat temele, însă vin în vizită prietenii de familie care au un copil, îi puteţi explica faptul că veţi face o excepţie de la pedeapsă pentru că musafirii nu pot fi lăsaţi singuri.

De ce unii părinţi ezită să spună „nu” copiilor?

Uneori părinţii pot fi ezitanţi în a spune „nu” ferm copiilor. Acest lucru se întâmplă din câteva motive:

Vor să evite reacţiile negative ale copiilor

Atunci când le spunem „nu” copiilor, aceştia pot reacţiona într-o multitudine de feluri. Pot încerca să îşi intimideze părinţii prin a deveni agresivi sau pot încerca să îi preseze prin faptul că se supără şi încep să se plângă. Toate acestea pot fi atât de neplăcute, mai ales atunci când se află în public, încât ei evită să le mai spună „nu”. Această evitare poate duce în timp la imposibilitatea din partea părinților de a mai putea tolera comportamentul negativ al copilului. De aceea, cu cât amână să traseze nişte limite, cu atât mai greu va fi atât pentru părinţi, cât şi pentru copii, când acel moment va veni. Comportamentul copilului va fi mult mai stabil şi mai rezistent la schimbare, ceea ce va implica un mai mare efort din partea părinţilor.

Le este teamă să nu se facă de ruşine în public

Când se află în public părinţii pot deveni foarte ezitanţi în gestionarea reacţiei copilului. Se pot teme de o posibilă scenă pe care copilul ar putea să o facă dacă îi refuză ceva și evită această situaţie ignorând comportamentele pe care, în alte situaţii, le-ar trata cumva. În astfel de cazuri este utile să faceţi ceea ce consideraţi corect pentru dumneavoastră şi copil, fără să vă gândiţi că cineva v-ar putea judeca modul de abordare a problemei.

Nu vor să îşi supere copiii

Nimeni nu vrea să-şi facă nefericit copilul. Nu e plăcut să îl vedem trist şi frustrat, însă aceste sentimente fac parte din viaţă. Acasă, în familie, este locul securizant unde el poate învăţa cum să facă faţă emoţiilor negative. Cu cât învaţă mai repede, cu atât îi va fi mai uşor ca adult să treacă peste ele.

Teama de a nu şti cum să răspundă

Părinţii se pot simţi foarte slabi atunci când copilul nu vrea să coopereze, confuzi şi speriaţi în privinţa celei mai bune metode de a acţiona, astfel că evită să le limiteze comportamentul. Cea mai bună cale de a lupta impotriva fricii este să vă pregătiţi răspunsurile dinainte. Este absolut normal însă, să existe situaţii în care nu aveţi nici un răspuns pregătit. Acest lucru nu trebuie să vă sperie. Când nu ştiţi cum să acţionaţi sau ce să răspundeţi, purtaţi-vă natural, spuneţi-i acest lucru copilului, spuneţi-i că aveţi nevoie de un timp de gândire, cu promisiunea că îi veţi da răspunsul de care are nevoie.

Vor să fie plăcuţi şi iubiţi de copiii lor

Este natural ca fiecare părinte să îşi dorească să fie iubit de copilul său şi de aceea ar putea crede că dacă îi produce frustrare prin restricţionarea unui comportament, copilul va ajunge să îl urască.
Copiii au nevoie de părinţi care să îi iubească şi care să le ofere un mediu cald, care să îi ghideze şi să le pună limite comportamentelor lor. Astfel se creează un sentiment de securitate pentru copil.

În unele situaţii însă este indicat să spuneţi „nu”. Dar încercaţi ca acesta să nu devină răspunsul dumneavoastră standard şi nu îl asociaţi cu furie şi negativism. „Nu” nu ar trebui să fie întotdeauna un cuvânt „rău”. Amintiţi-vă că tonul vocii şi expresia feţei pot exprima mult mai mult decât cuvintele şi de cele mai multe ori sunt mai eficiente.