Depresii grave + stari de anxietate, oboseala + anorexie + stres

32 comentarii 1 2

03-12-2012, ora 20:44

ellys33

Nu este medic/terapeut

Buna.Am 33 de ani si ma alatur si eu celor pe care a pus stapanire acest monstru numit depresie care cu trecerea timpului parca e tot mai mare si mai furios storcandu-ma nemilos de puteri. Pe mine m-a gasit cu vreo 19 ani in urma cand o boala de piele la nivelul obrajilor mi-a dat peste cap toata adolescenta, obligandu-ma timp de 16 ani sa ma izolez inecata in lacrimi intre patru pereti, ramanand fara prieteni, fara pofta de viata, fara vise si speranta de vindecare.Abia acum trei ani am reusit sa scap de acest cosmar care totusi a lasat urme adanci in mintea si sufletul meu regretand amarnic anii pierduti si tot ce-ar fi trebuit sa traiesc in aceea perioada frumoasa a vietii.Iesita din colivie am inceput sa zbor crezand ca pot recupera ce pierdusem dar zidurile au aparut repede.Mi-am gasit servici, si...o prima iubire...asta in mintea mea inocenta, una chiar la prima vedere..a durat putin si ruptura a cazut ca un traznet care m-a despicat in doua..a urmat depresia iar, m-am imbolnavit, mi-am pierdut serviciul, durerea ma desfigurase pur si simplu.Intr-un final psihiatrul m-a pus pe picioare, am reusit sa ajung chiar si in strainatate sa muncesc dar din pacate tot intr-un mediu izolat care nu mi-a facut bine deloc pt ca in disperarea mea dupa comunicare si socializare am cazut in mrejele internetului si auzind de cazuri fericite de cupluri care s-au gasit pe net, plina de speranta am intrat in joc.Mi-a facut mult bine socializarea pana in momentul in care am inceput sa pun suflet, atunci se ducea totul naibii..virtualul n-are nimic de-a face cu realitatea care te izbeste cand ti-e lumea mai draga, iar la mine se-ntampla de fiecare data cand pun sufletul in ceva...iese si ia cu el orice speranta ca exista cineva pe lumea asta imensa care ar putea sa ma inteleaga si sa-mi alunge singuratatea.Ganduri negre, ganduri pline de o tristete care ma sperie uneori imi dau tarcoale si nu am pur si simplu cui sa-i spun durerea mea..e ingrozitor sa te simti singur si a nimanui intr-o lume plina de oameni..nu ma mai bucura nimic, nici macar o floare, un catelus, un rasarit de soare...nimic..sunt tot timpul obosita, trista, dezinteresata de tot ce ma inconjoara si mi-e frica.plang noaptea in vise, ma trezesc plangand, transpirata, speriata, plang pe strada, orice as face si oriunde as fi...si nu ma pot opri..si cand nu plang am o privire pierduta si o fata trista.. ma gandesc ca se apropie craciunul pe care il voi petrece exact cum l-am petrecut timp de aproape 20 de ani...inconjurata de oameni dar..singura,...Mi-as dori mult sa socializez cu oameni care trec printr-o asemenea tristete si traiesc singuratatea pe care o traiesc si eu, astfel poate ca nu m-as simti atat de singura si a nimanui..

04-12-2012, ora 00:19

Gavrilescu

Nu este medic/terapeut

Buna Ellys,
Am citit mesajul tau si vreau sa spun ca ma regasesc in ce ai scris.
Eu am 32 ani si sufar de depresie de vreo 5 ani de cand m-am despartit de prietena mea. Si eu sint izolat de lume si nu mai suport viata asta in singuratate. E greu cand n-ai cu cine sa scoti o vorba, sa imparti o prajitura sau o imbratisare. Eu locuiesc cu parintii dar ei nu ma inteleg. Am incercat sa ma integrez in societate dar nu reusesc. Imi doresc sa fiu aproape de oameni dar in acelasi timp parca mi-e frica de ei. Imi pare foarte rea lumea asta.
In realitate nu am prieteni, doar cativa pe net.
Iti las id-ul meu de mess pe privat daca vrei sa vorbim.

Adaugă un comentariu / răspuns

32 comentarii 1 2