Mai e vreo sansa in casnicia mea?

Povestea mea este lunga ca si relatia, sunt impreuna cu sotul meu de 17 ani si casatoriti suntem din 2009. Intre noi e o diferenta de 9 ani in defavoarea mea, ne-am cunoscut cand el avea 21 de ani si eu 30, acum eu am 47 si el 38. Eram intr-o alta relatie care stagna grav cand l-am cunoscut, m-am indragostit, fiind o persoana foarte copilaroasa nu m-am gandit daca va conta mult in timp aceasta diferenta de varsta sau nu, m-am lasat dusa de vas si asta a fost. Ne-am iubit, ne-am apropiat repede, am avut mereu multe lucruri in comun, multe afinitati, l-am sprijinit mult la inceput fiindca eu evident deja lucra, el isi dadea licenta. Cred ca una din marile mele greseli a fost ca in avantul meu de a face lucruri specifice celor de 30 de ani, deja trecusem prin ceva discoteci, baieti, pasiuni, etc, a fost sa ignor ca el sarise peste ceva etape si ca am fost prima femeie din viata lui. Nu am avut nici din punctul asta de vedere vreo relatie de genul in care sa ne fi dat de pereti, dar era bine. Tot, paream sa fim suflete pereche. Aveam o casa, a mea, ne-am luat o masina, am calatorit in fiecare an, economiseam eu mereu la inceput fiindca aveam mai multi bani, l-am sprijinit sa creasca... am gresit insa iar si am tot incercat sa il mai limitez cu iesitul cand s-a angajat intr-o multi nationala fiindca lucrand intr-un cabinet de avocatura nu prea intelegeam mormanul de femei care erau peste el, faptul ca numai numere de telefon de la femei avea. deci ceva ani am cam incercat sa ii iau si aceste ieseli sau daca iese evident ma cam gasea botosita... Au fost ceva ani mai furtunosi, primii 5, dar ne iubeam mult si treceam peste micile ciondaneli. Apoi ne-am casatorit, ne-am continuat viata, poate ceva mai monoton pentru un barbat de 30 de ani insa, ma gandesc ca poate a intrat prea repede in indatoriri de familie, mie la vremea respectiva mi se parea perfect. Mai ieseam, nu foarte des, ma bucuram ca facem toate lucrurile impreuna si ca ne sunt autosuficienti, calatoream mult, financiar eram ok, cu familiile noastre ne intelegeam super bine, am trecut prin bune si rele ca orice cuplu. Dupa 10 ani de convietuire, s-a indragostit de o colega mai tanara decat mine evident si dupa nenumarate discutii, a plecat aproape 7 luni de acasa sa vada daca poate trai fara mine, sa traiasca evident cu ea, fiindca efectiv se indragostise pana peste cap. Mi-a zis atunci ca iata, se poate sa traiasca si fara mine de unde eram pana atunci convinsi, sau eu cel putin ca vom muri impreuna. Cu toata durerea, l-am asteptat. A fost bine, a fost rau, habar nu am, l-am iertat fiindca tot timpul cat a fost plecat am mai comunicat. L-am iertat fiindca il iubeam enorm. Dupa ce s-a reintors, timp de un an si jumatate situatia evident a fost un pic dubioasa, i-am dat timp, mi-am dat timp, si treptat am inceput sa ne reintram in ceea ce am crezut ca e un ritm normal post aventura dar cred ca m-am cam inselat. Ceea ce a lipsit cu desavarsire de cand s-a reintors, a fost sexul. Ne luam in brate, ne sarutam, ne rasfatam, ne iubeam, simteam afectiune insa sexul nu a mai fost. I-am lasat timpul lui sa isi revina si se pare ca a fost cam mult. Nici el nu a mai venit dar nici eu, asteptam cumva sa faca primul pas. Acum un an, am aflat intamplator ca a fost pe la ceva masaje erotice, am incercat sa inteleg si asta, nu faceam sex si in plus la 22 de ani cand poate trebuia sa faca asta, era cu mine.

Una peste alta, de 2 saptamani a cazut subit zic eu dar poate trebuia sa ma astept la asta, cerul in capul meu. Avand tot felul de ganduri de ceva timp evident si el, coroborate cu diverse povesti pe care le auzim mereu in jurul nostru, marea majoritate divorteaza cu lejeritate, inseala, sunt in relatii cu parteneri casatoriti, mi-a zis ca se gandeste ca aceasta relatie nu este ceea ce trebuie (casnicie), sa este despre el nu despre mine, ca nu mai simte ce trebuie de ceva vreme, gen 7 ani (dar pana acum ne-am luat intre timp un apartament cu 3 camere, ne-am tot facut planuri inclusiv ssa ne mutam din tara pana acum o luna despre asta vorbeam, ne-am tot luat lucruri si am facut lucruri impreuna pentru viitor care nu anuntau nimic, dimpotriva... adica de ce ai lua un apartament cu 3 camere in rate pe 28 de ani acum 3 ani cu cineva pentru care nu mai simti decat aproape nimic?). Am avut lungi discutii in care mi-a spus ca nu mai vede un viitor impreuna din cauza atat a regretelor de tinerete cat si a faptului ca nu a putut fi el insusi, ca ar fi vrut sa aiba un cuvant de spus in deciziile noastre, ca da i-a placut silui sa faca ce mi-a placut mie dar ca poate ar fi vrut si alte lucruri, ca eu sunt mereu in centrul atentiei si il eclipsez, ca intr-un cuvant nu stie daca sa se mai complaca in situatia asta sa ramanem impreuna sau ce sa faca, fiindca da sunt multe lucruri bune pe care le avem dar nu stie si de fapt nu crede ca mai putem repara. Noi am intrat si intr-o rutina si plictiseala inperioada asta de pandemie, e adevarat ca ne-am si delasat si am gresit enorm, eu nu am mai luat initiative prea multe sa mai facem ceva, el nici atat... a fost o greseala. Absorbiti amandoi cu munca de acasa, am uitat de noi, intre timp el a devenit manager.

In concluzie, eu il iubesc mult, mult cu toate greselile facute, simt ca ce avem se poate repara, simt ca putem sa ne reinventam, sa reincepem sa ne ocupam atat de relatia noastra cat si de cea individuala cu alte persoane, ca putem trece de aceasta monotonie si rutina si sa facem din aceasta problema o oportunitate de a vedea unde am gresit si sa facem sa fie chiar si mai frumos. Evident ramane "nu mai sunt atras de tine", cred in prostia mea ca poate si pe asta am putea-o repara. El insa nu pare sa mai creada in nimic, e super pesimist si deprimat, are cand zile bune, cand proaste si desi recunoaste ca multe pleaca si de la el, nu e dispus sau asa pare sa mai faca nimic in sensul asta desi si lui probabil ii pare rau sa arunce 17 ani pe geam. Sunt asa intr-un soc fiindca a sarit de la o viata normala cat era in mintea mea de normala si a lui care probabil nu se gandea mai mult, in care eram apropiati la o raceala si o indiferenta care ma face sa ma intreb cine e?

Ce ma sfatuiti? Povestea e evident mai lunga dar as ajunge la un roman.

Nu cred ca ar zice nu, mi-e si teama sincer ca mai rau ajungem de cum suntem acum. Sincer cu toata iubirea incep sa renunt si eu treptat fiindca e total epuizant. Deja in momentul in care ti se spune ca o relatie trebuie sa fie bazata pe respect iar faptul ca eu i-am iertat doua infidelitati l-au facut pe el de fapt sa simta ca nu am coloana vertebrala, deci automat nu ma respecta... nu stiu daca un astfel de mod de gandire mai merita ceva. Ca macar ar fi vrut sa vada ca nu accept asa ceva si nu atata iertare, fiindca asta ii asigura lui un mediu comfortabil de inselat eventual pe viitor ceea ce nu e ok.

Il iubesc enorm, imi doresc enorm sa imbatranim impreuna, am crezut mult in noi si in faptul ca putem sa ne rezolvam problemele fiindca avem si aveam un fond atat de bun... Si ca stiu ca si pandemia si rutina si lucrul de acasa au omorat multe. Insa incep sa ma gandesc daca sanatatea mea merita aceasta lupta. Se vede ca daca ierti nu e bine, daca nu esti toleranta si nu intelegi iarasi nu e bine.

Buna ziua. Multumesc frumos de raspuns. Recunosc ca o buna parte probabil ca asa este, doar ca in 17 ani de zile, nu inteleg de ce nu a spus nimic. Poate ca e adevarat ca mie mi s-a parut mereu ca e fericit, eu daca am avut vreo problema mereu am comunicat. Poate ca nu suntem toti la fel, poate ca eu nu am cazut la vremea respectiva ca are ceva nemultumiri dar chiar sa stai 17 ani in nemultumiri? Chiar sa nu poti nici macar o data sa spui eu as vrea altceva? Pana avum o luna, faceam aceleasi planuri impreuna. Nu zic ca totul a fost ok, dar pana si acum o luna? De vreo cativa ani chiar merreu il intrebam: tu ce zici? Cum vrei sa facem? Nu stiu, cum zici tu. Ok, au fost ani de zile in care poate nu am remarcat fiindca parea ok cu tot ce ii propuneam, nu a fost niciodata ceva in srnsul, facem asa, ca asa e bine... dar de vreo 6 ani incoace am intrebat mereu, chiar am vrut sa ma simt usurata eu cumva de luarea deciziilor... Acum imi spunea ca dupa atata vreme, l-a luat lehamitea. Sunt 6 ani in care putea sa se obisnuiasca si sa nu se bucure ca decizia era la el. Insa sincer avem si o diferenta mare in a vedea lucrurile. Ele este foarte dark, foarte negativist, foarte pesimist, traieste mult in trecut. Ne leaga o multime de lucruri, avem un fond bun, de ce sa ne concentram pe ce nu am avut in loc de ce am putea avea, acum ca ne stim problemele?

Asa este, etapele sunt diferite, nu diferenta de varsta. Nu stiu ce a gandit el cand ne-am cunoscut, eu insa clar nu am avut intentia sa formez pe cineva. S-a intamplar, avea 21 de ani, eu 30, ne-am cunoscut si aia a fost. Am umblat Europa si Caraibele in lung si in lat, am iesit, ne-am cumparat ce am vrut, am ras, ne-am distrat, am avut cam ce am dorit, profesional este manager la o multinationala, respectat. Am fost mereu alaturi de familiile noastre. Nu e ca si cum vreodata l-am tras in jos sau l-am impins da faca ce nu voia. Ca a maindorit lucruri in gand, trebuia doar sa spuna. Hey, stop, e cam repede pentru mine. Ceea ce am incercat sa ii spun si chiar gandesc asta este ca niciodata nu stim ce facem cu anii intre 20 si 30. Nu putem niciodata spune cu siguranta: nu mi-am trait nebuniile fiindca am fost intr-o relatie. Intre 20 si 30 de ani ar fi putut sa isi bea mintile, sa piarda noptile, sa traiasca din banii parintilor fara vreun job, sa rontaie ciuperci si sa cheltuie bani cu femei, sau ar fi putut sa stea asa cum era el, mai timid si mai singuratic, cu fratele si cu prietenii fratelui, mai batraneste, sa citeasca o carte, etc. Variantele sunt multiple, nu stim niciodata ce nebunii si cunoastere si experiente am fi avut in 10 ani daca nu am fi avut o persoana langa noi, daca ne-am fi cunoscut cu adevarat, am fi stiut cine suntem si care ne sunt limitele. Multi au in ceata pana si perioada. E usor cu mintea de acum de la aproape 40 de ani ai lui, cand intervine rutina si plictiseala si epuizarea la munca si da, evident frustrari din relatie, casnicie, sa vorbesti de o autocunoastere. Si de lucruri pierdute si nefacute. Mai ales cand tendinta de acum este stai 4 sau 5 ani, cu copil sau nu, ai vazut ceva mai bun, ai plecat. Nu mai repari, nu mai vezi ce ai, ce nu ai, e ca la job-uri, lumea sta un an sau doi si a plecat. Si dupa 10 ani se trezeste ca a epuizat toate multinationale. Am uitat din pacate ce este stabilitatea. Nu zic ca toate perechile ar trebui sa ramana impreuna, spun doar ca daca nu merge ceva, cel mai usor e sa spalam putina, sperand ca in alta parte va fi altceva. Doar ca noi, evadatii din relatie, cel mai probabil vom fi la fel si vom face aceleasi greseli. Cautarile astea continue... nu arata neaparat ca toate problemele sunt la partener. Pacat, unii oameni ar reusi poate sa aiba relatii si mai frumoase dupa ce scot la iveala problemele pe care le-au avut si lipsurile, daca ar avea rabdare.

Poate a facut depresie. Depresia e o boala care se trateaza la psihiatru, psiholog. Sa faca orientativ un test de depresie online.
Daca nici relatia extraconjugala nu l-a facut fericit, nici masajul erotic... oare ce crede exact ca a pierdut in tinerete si l-ar putea face fericit mai mult decat relatia cu dv.? E posibil ca nimic sa nu il poata face fericit pentru ca e in depresie (disfunctie a neurotransmitatorilor).
Parerea mea e ca dv. ati cam facut totul pentru el si in continuare vreti sa faceti. Il cainati pentru niste lucruri care nu sunt chiar asa de normale si crestinesti. Pentru ca daca erau normale, le faceati impreuna. Nu prea inteleg de ce il plangeti.
Eu nu mi-as fi dorit un sot care sa fi facut toate prostiile tineretii. Insemna ca asa era tipul lui. Fara posibilitatea de a-si pune cenzura. Fara sa aiba masura. Ce nebunii? La ce se refera?
Mi se pare ca ii tineti partea fara ca totul sa aiba o logica.
Cititi cartea Femei care iubesc prea mult de Robin Norwood.

Cate cuvinte pe secunda. Asa ii faceai si lui training? Domnu psiholog de mai sus a spus.o foarte bine. Tu ai gasit un baiat, nedezvoltat si neexperimentat in ale vietii, pe care ai vrut sa il formezi tu, dupa bunul plac, astfel incat sa devina versiunea de barbat pe care tu ti.o doreai. Adica te.ai folosit cumva de experienta avansului de 10 ani pentru a exercita influente asupra lui, care i.au fost daunatoare. El a ratat etapele de: iesit cu prieteni, betii, petreceri, distractii spontane, diverse carti, interactiunea cu tipologii de oameni diferiti, esecuri si reusite in relatii, aventuri de scurta durata cu femei, experiente cu tovarasii lui etc.

De ce nu a zis nimic?
Pentru ca nu avea puterea si forta sa spuna ceva in fata ta. Tu aveai initiativa in relatie si tu dictai termenii si conditiile. El te placea fiind manipulat dar nu contientiza asta.

In prezent, el este cumva suparat pe tine, ca si.a dat seama ca a pierdut anii tineretii. Si exista un singur vinovat: TU. Nu ai ce sa spui. Este clar, Ce ti.a placut tie la un pusti de 21 de ani? Un baietel practic. Care n.avea discernamant, nu avea nimic sa iti ofere, nu iti putea oferii protectie, sau o siguranta. In schimb tu te.ai pus in pozitia de mama si l.ai educat ca pe un baietel. El foarte docil te.a ascultat. Nu s.a impotrivit. Chiar si escapada pe care a avut.o cu tipa aceea, a fost ca un fel de rebeliune, o revolta a unui copil, care ii face rau mamei lui. Deci, ideea este, ca atunci cand se uita la tine, el nu te vede cu ochi buni, ci mai degraba ca pe o persoana care i.a facut rau in trecut.
Ce as face eu? Nu zic sa faceti si voi la fel. Eu as termina relatia, dat fiind conditiile acestea.