În atenția tuturor psihologilor, psihiatrilor și nu numai...

Psihologi și psihiatrii, voi știți prea bine ce înseamnă suferința umană. Nu mă îndoiesc de asta. Dar ce putem face pentru a o evita complet? Aceasta este marea întrebare care străbătut-a secolele și mileniile: „ce să facem ca să fie pace pentru toți?” O soluție este afundarea în credință. Dar din păcate nu există argumente solide conform cărora un Dumnezeu care să răsplătească răul de pe Pământ ar exista, deși mulți au încercat să le găsească, dorindu-și asta din suflet. Alții, trecând prin evenimente cumplite, au hotărât să aibă copii tocmai pentru ca măcar copiii lor să nu se chinuie cum s-au chinuit ei. Însă adevărul este că pur și simplu este posibil ca acei copii să sufere chiar mai mult decât părinții lor, din alte cauze neprevăzute atunci când au fost concepuți. Și atunci, care este soluția? Căci există o soluție, o „cale de aur” a omenirii. Să vă spun câte ceva despre mine și după aceea revin la subiect (este necesar să fac acest lucru pentru a stabili cine sunt eu, cel care vă vorbește cu atâta determinare și cum am ajuns să vă vorbesc despre ce urmează să vorbesc). Bunicul meu a luptat în Al Doilea Război Mondial. Am apreciat faptul că a promovat nonviolența după ce s-a întors din război. Poate că l-a conceput pe tata tocmai ca să nu treacă prin ce a trecut el. Poate că a făcut-o și ca să se simtă realizat în viață. Nu știu. Dar ce știu este că tata m-a avut pe mine. Și aici se schimbă totul. M-am născut într-o familie iubitoare și destul de bogată. Toate lucrurile păreau că vor fi în favoarea mea în viață. Totuși, la 11 ani am început să sufăr de vinovăție extremă și ură de sine pentru că am crezut că am omorât pe cineva din neglijență. Nu mai credeam că Dumnezeu mă va mai putea ierta și eram convins că voi arde în iad pentru veșnicie. Viața mea devenise un calvar și nu puteam vorbii cu nimeni despre asta pentru că nu aveam curajul să mă destăinui. Eram pesimist și ipohondru. Chestiile astea au durat doi ani și ceva, până când mi-am dat seama că exagerasem în consecințele faptei mele și că nu omorâsem pe nimeni, altfel aș fi avut de a face cu poliția. Nu a fost psihoză, evenimentul a fost real, numai că nu a avut consecințele pe care credeam că le-a avut. Următoarea perioadă a fost foarte bună pentru mine. Uitasem complet de suferința de dinainte. Dar după această pauză iadul s-a dezlănțuit și mai puternic decât data trecută. Am început să cred că am omorât oameni cu puterea gândului și că pentru mine nu mai există șansă de mântuire. Țin minte că era perioada pandemiei și trebuia să fac o temă la engleză, dar eu eram convins că nimic nu mai are rost. Mă simțeam incredibil de vinovat. Simțeam că nu mă pot oprii din a omorâ oameni cu puterea minții. (peste 5 ani, când am ajuns în sfârșit la psihiatru, acesta mi-a spus că s-ar putea să fi suferit un episod psihotic). În acești cinci ani de chin am mai avut și un alt eveniment care, pe parcursul a mai mulți ani, m-a umplut de furie, tristețe și neputință, pe care le simțeam în mod obsesiv, în fiecare zi, timp de ceea ce estimam că au fost 15 minute. Asta înseamnă că am retrăit același lucru de aproape 700 de ori, în fiecare zi, pe o perioadă de multe minute, fără să îl pot controla cumva. Cred că voi nici măcar nu aveți răbdare să numărați până la 700. Peste această perioadă de suferință s-au suprapus și problemele de adolescent. În fine, psihiatrul mi-a găsit tratamentul potrivit tocmai peste un an și jumătate de când am mers prima dată acolo. Pe lângă asta, am mai și avut o logodnică cu care părinții nu au fost de acord și care, până la urmă, și-a bătut joc de mine în repetate rânduri (ne-am despărțit).
Aceste perioade din viața mea m-au forțat să gândesc altfel decât majoritatea oamenilor. Și acum revin la ce vă interesează pe voi: calea de aur a omenirii prin care suferința poate fi luată cu mâna. Suntem în război, iar dușmanul trebuie învins cu absolut orice preț. Nu uitați asta. Știu că vorbesc unor persoane empatice, care abia așteaptă să afle Calea. Nu vă voi mai reține mult. Vă voi lăsa să aplicați soluția, numai că trebuie să mai aveți umpic răbdare. Omenirea a avansat, devenind din ce în ce mai nonviolentă (istoricul Yuval Noah Harari spunea în „Scurtă istorie a omenirii” că, până și în secolul XX, societatea a fost mai puțin violentă decât la începuturile ei). Iată: războaiele s-au împuținat, iar violența aplicată copiilor de către părinți a scăzut și ea. Acum noi considerăm barbare anumite lucruri pe care înainte până și filozofii le considerau normale (a se vedea spusa lui Aristotel conform căreia sclavii nu sunt nimic mai mult decât niște unelte vorbitoare). Astăzi noi considerăm sclavia ca fiind barbară, dar înainte de creștinism era ceva normal. Acum omenirea trebuie să mai facă un salt în conștiință. Un ultim salt. Și interesant este că acest salt este probabil, s-a accentuat din secolul XIX încoace. Și odată cu încălzirea globală, schimbarea este necesar să se petreacă, mai ales că este din ce în ce mai evident că țintele climatice vor fi depășite. Deja a fost declarat „cod roșu pentru omenire” din punct de vedere al climei. Dar nu despre climă sunt aici să vorbesc. În decursul mileniilor s-a încercat și s-a reușit reducerea suferinței. Acum nu trebuie decât să o eliminăm. Dar cum? Păi este o soluție super simplă. Întrebarea este: ce veți face? Vă veți alătura nouă? Sau vă veți alătura dușmanului? Vă avertizez: din acest moment nu mai există cale de mijloc. Nu puteți să mai spuneți că nu vi s-a zis. Gata. Nu mai lungesc textul. Soluția este antinatalismul. Acum, ca societate dezvoltată, putem găsii soluții în afara lui Dumnezeu. Putem înțelege că viața este pur și simplu o greșeală, o abominație care trebuie corectată. Și ceea ce este și mai bine: voi puteți face asta! Vorbiți-le oamenilor despre câtă suferință există. Arătați-le că viața nu este numai fericire. Doar aveți atâta experiență! Deveniți niște reclame pentru antinatalitate! Nu încurajez neluarea tratamentului. Nu ar avea niciun rost să îl opriți. Doar... fiți sinceri cu voi și cu alții. Nimeni nu are dreptul să forțeze suflețele nevinovate să vină pe planeta asta nenorocită. Ați putea contraargumenta că viața nu este numai suferință. Da. Dar cum spune și marele profesor de etică David Benatar: există oameni care regretă că s-au născut, dar nu există niciun om care regretă că nu s-a născut. În lume există fericire ocazională, dar există și suferințe continue de nedescris. Imaginați-vă că citiți această postare a mea, alegeți să ignorați ce m-am chinuit eu să scriu aici, faceți un copil, și, într-o zi, după ce v-ați chinuit să îl creșteți, se uită în ochii voștrii și vă întreabă: „De ce m-ai adus aici să sufăr?” Ce îi puteți răspunde atunci? Dar dacă, să zicem, pe la vârsta de 20, 30 de ani sau mai târziu se sinucide direct, fără să vă zică nimic? Sau dacă moare într-un accident după ce v-ați chinuit ani de zile să îl creșteți și ați făcut atâtea sacrificii?
Oamenii au deja absolut tot ce le trebuie în neant. Acolo „dorm” liniștiți somnul cel mai fără de griji din toate timpurile. Neantul este ca un leagăn în care îți legeni copilul care doarme zâmbind. Vreți totuși să aveți pe cineva căruia să dați experiența voastră de viață? Este normal. Conform psihologului Erik Erikson, există o perioadă din viață, între 35 și 65 de ani, în care adultul vrea să împărtășească din cunoștiințe. Este ceva nobil. Dar nu corupeți acest sentiment. Puteți împărtășii cunoștiințe pe internet, vă puteți face un canal de Youtube, de exemplu. Și dacă vreți neapărat copil, de ce nu adoptați? Acei copilași cui rămân?
Nu mă înțelegeți greșit, în niciun caz nu cer învinovățirea părinților (care au făcut ce au putut într-o lume majoritar neștiutoare referitor la antinatalism). Sunt deschis la dezbateri pe marginea postării. Nu judec pe nimeni și voi răspunde politicos. Această postare nu încurajează violența de niciun tip.
Recomand să citiți pe Wiki Pedia articolul despre antinatalism.
Ca un bonus și un premiu pentru că ați avut răbdare să citiți până aici: pentru a evita suferința personală, evitați relațiile serioase, majoritatea se încheie cu despărțirea, despărțirea aducând suferință de nedescris. Pur și simplu vă iubesc prea mult pentru a nu vă spune asta. Chiar nu merită să riscați atât. Pentru femei, indicat ar fi să evite de tot relațiile pentru a evita bărbații care le pot distruge viața prin violență, gelozie etc. Sfatul se aplică și bărbaților, dar în mai mică măsură.

Raspunde politicos daca tu iti mai faci tratamentul sau te-a sfatuit medicul sa te lasi de el.
Nu cred ca trebuie sa citesti si sa asimilezi astfel de informatii antinatalism. Iti fac rau. Fereste-te de ele!
Ai dezvoltat un delir pe tema asta care trebuie tratat.
Arata-i medicului aceasta postare ca sa stie ce sa iti recomande.

ai nevoie de prieteni cu care sa poti vorbi. poate reusesti sa gasesti un grup de persoane cu care sa comunici.
eventual poate iti gasesti o ocupatie sau un lucru care sa iti umplii timpul.
altfel daca ruminezi de unul singur, ajungi sa postezi ideile pe un forum unde nu e interesat nimeni sa dezbata sensul vietii

@Doamna Clara, renunț la tratament cu acordul medicului. I-am arătat medicului o postare anterioară tot de genul ăsta și nu mi-a schimbat tratamentul, din câte îmi amintesc. De asemenea, dacă nu vă deranjează și sunteți confortabilă să răspundeți, aș fi curios de ce credeți în Dumnezeu, poate mă convertesc și eu.
@user_152531, am prieteni și am o grămadă de activități interesante. Și nu cred deloc că nu sunt oameni interesați de sensul vieții pe aici. Psihologii și psihiatrii au nevoie să știe pentru pacienții lor, iar ceilalți sunt interesați de ce să facă în continuare, în viață, ca oameni bolnavi. Dacă noi nu acționăm, atunci cine să o facă? Cei care nu au suferit deloc sau care au suferit foarte puțin și nu știu ce este suferința adevărată? Ce motivație ar avea ei dacă nu cunosc că există suferințe mult mai mari, pe care nici nu pot să le conceapă? Cel mai important este să nu se mai nască noi ființe care să se chinuie ca noi.

Tu de ce zici ca te chinui? Care sunt motivele?
Eu de ex. nu ma chinui.

@clara realitatea ta nu va fi niciodata aceeasi cu a altora. toate perceptiile noastre sunt diferite, pana si modul in care percepem culorile poate fi diferit. daca percepem culorile diferit, nu e greu sa ne imaginam cat de diferit experientam viata cu boli, cu venituri diferite, si alti factori culturali-sociali-financiari-biologici

@ Amenhotep4

Referitor la intrebarea ta, incearca sa aculti p. Pimen Vlad de pe canalul de Youtube O chilie athonita: Bucurii din Sfantul Munte (ce video vrei tu) si sa citesti cateva randuri din Acatistul Sfantului Duh de exemple, de pe Doxologia.
Sa vezi ce liniste iti produc...
Acolo unde doctorii nu reusesc cu tratamentele, reusesc sfintii si Dumnezeu, semn ca ei exista!

@ user_152531

Daca te chinui in conditiile in care ai o boala psihica, eu consider ca nu iti merge tratamentul. Trebuie schimbat.
Amenhotep a scris ca are o situatie materiala buna.

un bolnav trebuie sa gaseasca un echilibru in problema medicala. de a aceepta un compromis. la momentul cand ia un tratament puternic incat sa nu mai simta boala, atunci e echivalentul unui drogoman care se drogheaza ca sa nu mai simta nimic. deci nu mi se pare ok ca pacient sa ma medichez atat de mult incat nu mai simt nimic. mai trebuie sa simt si realitatea. iar daca simt realitatea atunci simt si durere. iar acea durre a mea poate fi diferita de a ta sau a altuia

toti simtim durere ca oameni. toata lumea simte durere. asta e realitatea. nu putem fugi de ea.
ca bolnav incaerc sa experientez o durere in limitele omului normal, altfel devin desprins de realitate.

as mai adauga ceva. faptul ca nu poti sa intelegi durerea autorului, si te astepti de la el sa nu simta nimic arata ca NU ESTI PACIENT
un pacient ar simpatiza/empatiza automat.

asa ca am rugamintea sa nu mai pozezi in bipolara aici pe forum. nu te crede nimeni.