În mintea unui bebeluș – cum gândesc copiii înainte să poată vorbi

Dr. Stella F. Lourenco, profesor asociat de psihologie la Universitatea Emory și director al programului de studii doctorale, este una dintre cele mai importante voci în psihologia dezvoltării. Specializată în percepția vizuală și în modul în care copiii mici învață să înțeleagă lumea, cercetările sale au fost recunoscute de John Merck Foundation și American Psychological Association. În cadrul conferinței TEDxEmory, Lourenco a invitat publicul „în mintea unui bebeluș” pentru a arăta cum, în ciuda lipsei limbajului și a abilităților motorii, copiii mici posedă deja capacități cognitive uimitor de sofisticate pentru a înțelege lumea fizică și socială din jurul lor.

De la Rousseau la Piaget – imaginea clasică a bebelușului ignorant

Dr. Lourenco își începe prezentarea evocând felul în care, de-a lungul istoriei, marii gânditori au privit mintea copilului. Jean-Jacques Rousseau considera bebelușii „idioți perfecți”, născuți fără cunoaștere. William James, în lucrarea sa fundamentală The Principles of Psychology, îi descria trăind într-o „confuzie zumzăitoare și înfloritoare” – o lume haotică, fără structuri mentale clare.

Apoi, Jean Piaget, părintele psihologiei dezvoltării cognitive, a adus o viziune mai empirică: copiii sunt curioși, dar trăiesc exclusiv în prezentul senzorio-motor. Pentru Piaget, un obiect care dispare din câmpul vizual al copilului „încetează să mai existe” mental. Cu alte cuvinte, out of sight, out of mind. Această viziune, deși influentă, a consolidat pentru mult timp imaginea copilului mic ca ființă naivă și irațională, lipsită de structuri logice ale gândirii.

Revoluția privirii – cum am început să „ascultăm” ochii bebelușilor

După epoca Piaget, psihologia dezvoltării a fost marcată de o descoperire esențială: privirea bebelușului poate vorbi. În loc să cerem copiilor mici să apuce obiecte sau să răspundă verbal – abilități pe care nu le stăpânesc încă –, cercetătorii au observat că modul în care privesc lumea oferă indicii despre cunoștințele lor.

Durata unei priviri, momentul unui clipit, direcția ochilor – toate acestea pot reflecta procese mentale complexe. În laboratorul condus de dr. Lourenco, aceste „semnături vizuale ale gândirii” au devenit o fereastră către mintea copiilor, permițându-le oamenilor de știință să exploreze modul în care bebelușii raționează despre obiecte, spațiu și relații sociale.

Frica de obiecte în mișcare – cum reacționează bebelușii la pericol

Unul dintre primele domenii cercetate de Lourenco a fost percepția pericolului fizic. În primul an de viață, copiii își petrec timpul învățând despre obiectele din jur – cum arată, ce pot face și ce semnificație au. O întrebare esențială a fost: recunosc bebelușii când un obiect care se apropie le poate face rău?

Pentru a răspunde, cercetătorii au folosit un ecran pe care apărea un animal virtual ce părea să se îndrepte spre copil. Chiar dacă obiectul era doar o imagine, momentul în care se apropia de contact determina o reacție clară: bebelușul clipea exact înaintea impactului virtual.

Analizând sute de înregistrări, Lourenco a constatat că:

• bebelușii clipeau mai frecvent atunci când un obiect părea că se va ciocni de ei;

• reacția apărea la momentul precis al „timpului estimat de contact”;

• reacția nu apărea când obiectul se mișca lateral sau se îndepărta.

Rezultatul: chiar și bebelușii de câteva luni par să „știe” când un obiect este periculos și manifestă primele forme de comportament defensiv. Aceste răspunsuri sugerează că percepția pericolului fizic este, cel puțin parțial, înnăscută.

Cum formează bebelușii categorii – începuturile gândirii abstracte

După explorarea lumii fizice, Lourenco a trecut la o întrebare fascinantă: cum clasifică bebelușii obiectele?

Adulții recunosc instantaneu că pisicile, de exemplu, fac parte din aceeași categorie – chiar dacă unele sunt pufoase, altele fără păr, unele mari, altele mici. Ceea ce contează pentru creierul nostru nu este culoarea sau textura, ci forma structurală, ceea ce Lourenco numește „scheletul formei” – rețeaua spațială a părților obiectului.

Pentru a vedea dacă bebelușii gândesc la fel, echipa a creat o serie de obiecte artificiale (numite, de exemplu, „pi”), care variau prin:

• scheletul formei (configurația generală a părților);

• caracteristicile externe (culoare, textură, detalii vizuale).

Cercetătorii au observat cum reacționează bebelușii când văd obiecte cu schelete similare, dar înfățișări diferite. Rezultatele au fost surprinzătoare: bebelușii, asemenea adulților, au grupat obiectele în funcție de structura formei, nu de detaliile vizuale.

Aceasta înseamnă că mintea umană este predispusă de timpuriu să extragă reguli abstracte despre lume, nu doar să memoreze aparențe.

Habituare și dezobișnuire – cum măsoară plictiseala mintea unui copil

Pentru a înțelege mai bine mecanismele din spatele acestei „gândiri categorice”, Lourenco a explicat conceptul de habituare – procesul prin care un copil, văzând același obiect de mai multe ori, începe să îl considere plictisitor, scurtând durata privirii.

După ce bebelușii se obișnuiau cu un obiect, li se prezentau două noi obiecte:

• unul cu același schelet de formă;

• altul cu schelet diferit.

Dacă un obiect aparținea aceleiași categorii, privirea copilului rămânea scurtă – semn de plictiseală continuă. Dacă era diferit, copilul își prelungea privirea – fenomen numit dishabituation (dezobișnuire).

Analiza timpilor de privire a arătat că bebelușii recunosc obiectele cu aceeași structură și își direcționează atenția către cele care încalcă această așteptare. Cu alte cuvinte, ei deduc apartenența la o categorie – chiar fără limbaj, chiar înainte de a merge de-a bușilea.

De la obiecte la oameni – lumea socială a bebelușului

După explorarea modului în care copiii percep lumea fizică, dr. Stella Lourenco se îndreaptă spre o dimensiune mai subtilă, dar esențială: lumea socială.

Ea subliniază că oamenii, asemenea multor animale, trăiesc în grupuri organizate ierarhic. În aproape toate societățile – indiferent de cultură – există indivizi mai dominanti și alții mai subordonați. Această structură ierarhică influențează accesul la resurse, statutul social, respectul și chiar frica manifestată de ceilalți.

Lourenco ridică întrebarea:
Dacă înțelegerea ierarhiilor este atât de fundamentală pentru viața socială, oare bebelușii – înainte de a putea vorbi – pot intui aceste relații de dominanță?

Experimentele cu păpuși – un teatru social pentru știință

Pentru a răspunde la această întrebare, echipa de cercetare a conceput un experiment ingenios bazat pe un teatru de păpuși.

Pe scenă, un grup de personaje colorate – un urs, un elefant și un hipopotam – concurează pentru o jucărie interesantă. Păpușile nu sunt dispuse să împartă, iar bebelușii asistă, fascinați, la mici conflicte de dominanță.

Scenariul era structurat astfel:

• În prima scenă, ursul domina elefantul.

• În a doua scenă, hipopotamul domina ursul.

• Important: nu se arăta nicio interacțiune între hipopotam și elefant.

Această lipsă de informație directă permitea testarea unei idei cruciale: pot bebelușii deduce o relație ierarhică între două entități pe care nu le-au văzut interacționând, doar pe baza relațiilor anterioare?

Intuiția ierarhiei – când bebelușii „ghicesc” ordinea socială

După vizionarea primelor două interacțiuni, cercetătorii le-au arătat bebelușilor două scenarii alternative:

• Scenariul așteptat – hipopotamul domină elefantul, în conformitate cu logica ierarhiei observate anterior (hipopotam > urs > elefant).

• Scenariul neașteptat – elefantul domină hipopotamul, contrazicând lanțul logic de dominanță.

Predicția era simplă: dacă bebelușii înțeleg și anticipează ierarhia, vor fi mai surprinși de evenimentul care o contrazice. Iar în psihologia dezvoltării, surpriza se măsoară prin durată de privire – cu cât un copil privește mai mult o scenă, cu atât evenimentul i se pare mai neobișnuit.

Rezultatele au fost remarcabile:

• bebelușii au privit scenariul neașteptat în medie peste 11 secunde,

• în timp ce scenariul așteptat a fost urmărit doar aproximativ 6 secunde.

Această diferență semnificativă a arătat că bebelușii nu doar își amintesc ce au văzut anterior, ci și extrag o regulă de tip ierarhic și o folosesc pentru a anticipa comportamente sociale.

Cu alte cuvinte, chiar înainte de a rosti primul cuvânt, un copil este deja un mic analist social care poate deduce cine este „șeful” într-un grup.

Puterea privirii – limbajul tăcut al înțelegerii

Lourenco subliniază că întreaga cercetare se bazează pe observarea comportamentului vizual – o metodă extraordinar de sensibilă, dar elegantă.

Bebelușii nu pot spune ce știu, nu pot indica prin gesturi complexe, însă privirea lor devine limbajul minții.
Prin simpla durată a atenției, prin clipit sau prin direcția ochilor, se dezvăluie mecanisme cognitive ce stau la baza raționamentului, memoriei și învățării sociale.

Aceste metode, spune Lourenco, au permis psihologilor dezvoltării să „intre în mintea copiilor” fără să le ceară să vorbească. Din acest motiv, analiza privirii este considerată una dintre cele mai mari inovații metodologice din domeniul psihologiei moderne a copilului.

Bebelușii ca exploratori cognitivi – concluziile dr. Stella Lourenco

În finalul discursului, Stella Lourenco oferă o imagine profund diferită de cea a filosofilor sau psihologilor din trecut.

Departe de a fi „naivi” sau „iraționali”, bebelușii sunt exploratori cognitivi extrem de competenți, capabili să:

• recunoască obiecte și să deducă proprietăți fizice ale acestora;

• formeze categorii și reguli abstracte despre lume;

• înțeleagă relații sociale complexe, cum ar fi ierarhiile;

• facă predicții despre evenimente viitoare, chiar din experiențe limitate.

Lourenco afirmă că psihologia dezvoltării nu trebuie să se limiteze la studierea minții adulte, pentru că înțelegerea naturii umane începe cu înțelegerea minții copilului.

„Numai știind de unde începe mintea umană”, spune ea, „putem înțelege cu adevărat cum poate prospera”.