Mușcătura strâmbă

Mușcătura strâmbă, denumită clinic malocluzie, este o patologie orală frecventă, cauzată de o varietate mare de factori etiologici. În condiții fiziologice, dinții frontali superiori trebuie să fie situați imediat anterior față de cei inferiori, iar contactele dentare trebuie realizate la nivelul foselor și șanțurilor ocluzale, în care intră cuspizii aferenți dinților arcadei antagoniste. Cu toate acestea, în urma unor agenți cauzali fizici sau ereditari, ocluzia dentară poate suferi modificări, astfel apărând mușcătura strâmbă.

Clasele malocluziei dentare

Malocluzia dentară prezintă trei clase ce se diferențiază atât prin natura modificărilor anatomice întâlnite în cadrul raportului dintre cele două maxilare, cât și prin severitatea acestora. Clasa I de malocluzie reprezintă situația în care alinierea dentară interarcadică este normală, însă între maxilar și mandibulă există un spațiu lărgit în sens antero-posterior reprezentat de o supraacoperire maxilară.

Clasa a II-a este descrisă prin prezența retrognatismului, denumit în limba engleză overbite, ce reprezintă existența unei creșteri a spațiului antero-posterior descris anterior, astfel că supraacoperirea este mult mai severă și mai bine evidențiată.

În contrast, clasa a treia de malocluzie implică existența unei ocluzii inverse, denumită clinic prognatism, în care mandibula pacienților este deplasată anterior, astfel că dinții maxilari sunt înapoia celor mandibulari. (1, 2)

Statistic, incidența la nivel global a mușcăturii strâmbe arată că 60% dintre pacienți au o modificare ușoară a ocluziei în sens sagital, 32% dintre aceștia prezintă retrognație, iar mai puțin de 8% suferă de prognație, adică prezintă clasa a III-a de malocluzie. (3)

Etiologie și factori de risc

Principalul factor cauzal al mușcăturii strâmbe este unul ereditar. Cu toate acestea, mușcătura strâmbă poate apărea din multiple cauze localizate la nivelul ariei oro-maxilară, printre care se numără:

• utilizarea suzetei după vârsta de 3 ani;
• utilizarea excesivă a biberoanelor;
• despicături palatine sau labiale;
• sugerea degetului în copilărie;
• anomalii de formă ale dinților;
• respirația orală;
• tumori orale;
• dinți incluși;
• bruxism. (2, 4)

De asemenea, o categorie aparte de factori cauzali este reprezentată de traumatismele etajelor mijlociu și inferior ale feței, întrucât impactarea dinților sau a oaselor maxilare poate determina apariția unor modificări de ocluzie ce necesită un tratament dual, atât chirurgical, cât și ortopedic sau ortodontic. De asemenea, malocluzia poate rezulta și din prezența unor dinți de dimensiuni crescute care, din cauza imposibilității de aliniere fiziologică la nivelul arcadei dentare, suferă mișcări de rotație și înclinare prin care contactele dentare sunt modificate. (5)

Simptomatologie și teste diagnostice

Simptomele cele mai frecvente ale existenței unei mușcături anormale sunt:

• respirație orală în cazul unei inocluzii verticale accentuate;
• dureri la nivelul articulației temporo-mandibulare;
• dificultate la deglutiție și la mestecare;
• incapacitate de a mușca normal;
• aliniere patologică a dinților;
• aspect facial modificat;
• dificultăți de vorbire. (1)

Mușcătura strâmbă prezintă o simptomatologie zgomotoasă, cauzată de doi factori importanți. În primul rând, localizarea la nivel facial determină o modificare a aspectului pacientului, astfel că acesta va dori să beneficieze de intervenții terapeutice pentru a remedia impactul asupra fizionomiei. De asemenea, în al doilea rând, prezența unor contacte interdentare ocluzale anormale implică o ajustare perpetuă a articulației temporo-mandibulare (ATM) în decursul mișcării de masticație, acest lucru determinând în timp apariția disfuncțiilor de la nivelul ATM și dureri în zona preauriculară. (5)

Totodată, medicul stomatolog poate observa, în urma unui examen clinic amănunțit, și prezența unor suprafețe de abraziune patologice în zonele dentare în care nu ar trebui să existe contacte. (2)

Diagnosticarea unei mușcături strâmbe se realizează printr-o serie de investigații clinice și paraclinice menite să evidențieze modificările patologice survenite sau identificate la nivelul aparatului dento-maxilar. Astfel, prezența semnelor clinice și a simptomatologiei specifice a unei mușcături anormale relevă necesitatea unor investigații radiologice precum radiografia panoramică (ortopantomograma, OPG) și a examenelor CT. (1)

Opțiuni terapeutice

Atitudinea terapeutică pe care medicul stomatolog o poate avea atunci când un pacient se confruntă cu o mușcătură strâmbă este, în general, una menită să restabilească anatomia și fiziologia normale din cavitatea orală. Prin acestea se înțelege revenirea la contacte interdentare corecte și la clasa I de ocluzie în toate sensurile și axele, deoarece modificările ocluziei dentare pot surveni atât antero-posterior, sau sagital, cât și transversal sau vertical. (1, 2)

Cel mai frecvent, în tratarea unei mușcături strâmbe este de elecție aplicarea unui aparat dentar de către medicul stomatolog cu specializare în ortodonție, prin intermediul căruia dinții ce cauzează anomalii ocluzale pot fi readuși în poziții corecte, astfel ca ocluzia să devină fiziologică. În plus, anumite situații clinice pot implica și necesitatea extragerii unor dinți a căror poziție nu poate fi redresată ortodontic, sau a căror structură pune în pericol integritatea complexului dento-parodontal al pacientului. (4)

În cazuri severe, se poate opta pentru intervenții chirurgicale de corectare a dimensiunilor oaselor maxilare, atunci când pacienții prezintă clasele II sau III de malocluzie, iar aceasta este cauzată de anomalii structurale sau de poziție a maxilarului sau a mandibulei. (6)

Prevenirea mușcăturii strâmbe

Caracterul genetic al malocluziei determină o anumită dificultate în cadrul prevenirii acestei afecțiuni dentare, întrucât nu poate fi controlat. Cu toate acestea, persoanele ce prezintă în familie rude ce au prezentat mușcătură strâmbă de-a lungul vieții trebuie să urmărească evoluția ocluziei în timpul dezvoltării oaselor maxilare, adică în decursul copilăriei, astfel încât aceasta să poată fi corectată în stadiile incipiente. (2)

În schimb, malocluziile cauzate de factorii etiologici externi, fizici, pot fi prevenite prin evitarea agenților cauzali precum folosirea biberoanelor timp îndelungat în copilărie sau suptul degetului mare, întrucât aceste obiceiuri pot determina clasa a II-a de malocluzie, în care dinții frontali superiori sunt situați mai anterior față de grupul frontal inferior. (4)

De asemenea, în cazul în care malocluzia este generată de dinți ai căror vecini nu s-au dezvoltat, sunt incluși sau au fost extrași, este importantă tratarea edentației parțiale prin implanturi sau punți dentare. Necesitatea adoptării unei astfel de atitudini preventive rezultă din riscul ca dinții ce mărginesc edentația să migreze în sens sagital, în special spre linia mediană, astfel că nu mai formează unități masticatorii corecte cu antagoniștii. (5)

Prognostic și complicații

Defectele ocluzale minore sunt mai ușor de tratat decât cele evoluate în timp, severe, deoarece procesul de corectare a ocluziei este unul laborios, ce se desfășoară de perioade lungi de timp. Prin urmare, există o serie de complicații pe care pacienții ce poartă aparat dentar le pot întâmpina, printre care se numără:

• dificultăți la masticație și la vorbire;
• disconfort local;
• caria dentară;
• gingivită. (1)

De menționat, însă, este și faptul că un studiu din 2016 a propus o legătură strânsă între beneficiile tratamentului ortodontic și așteptările pacienților în decursul acestuia, sugerând că factori precum satisfacția pacienților, complianța la tratament și cooperarea joacă un rol foarte important în calitatea rezultatelor finale.