Mononucleoza infecțioasă · ICD-10: B27.9
Sinonime: boala sărutului, febra glandulară, mononucleoză, angina monocitară, boala Pfeiffer
RezumatDefiniție și clasificareCifre & epidemiologieCauze și patogenieSemne și simptomeSemne de alarmăDiagnostic clinicDiagnostic paraclinicDiagnostic diferențialTratamentComplicațiiMonitorizare și urmărireGhidul pacientuluiGhidul specialistuluiEvoluție și prognosticPrevenție și screeningSituații specialeViața cu boalaÎn RomâniaUltimele studiiÎntrebări frecventeGlosarConcluzii
Rezumat
Mononucleoza infecțioasă (numită popular „boala sărutului") este un sindrom viral acut cauzat în peste 90% dintre cazuri de virusul Epstein-Barr (VEB), transmis mai ales prin salivă.[1][2] Afectează cel mai frecvent adolescenții și adulții tineri de 15–24 de ani și se manifestă prin triada clasică: febră, faringită (durere în gât) și adenopatii cervicale posterioare, la care se adaugă o oboseală marcată și, deseori, mărirea splinei.[1][3]
Aproximativ 90–95% dintre adulți au fost infectați cu VEB până la vârsta adultă, majoritatea infecțiilor din copilărie fiind asimptomatice.[2][4] Diagnosticul se bazează pe tabloul clinic + hemoleucogramă cu limfocitoză și limfocite atipice (>10%) și pe testul de anticorpi heterofili (Monospot, sensibilitate ~87%, specificitate ~91%); serologia specifică VEB (anti-VCA IgM/IgG, anti-EBNA) clarifică situațiile incerte.[1]
Tratamentul este suportiv (hidratare, antipiretice/analgezice) — antiviralele și corticosteroizii NU se folosesc de rutină în forma necomplicată.[1][5] Cea mai temută complicație este ruptura de splină (0,1–0,2% din cazuri), motiv pentru care se recomandă evitarea sportului de contact ~3 săptămâni de la debut.[1] Boala este autolimitantă; oboseala se poate prelungi câteva săptămâni până la luni.[1]
Definiție și clasificare
Mononucleoza infecțioasă este un sindrom clinic acut definit prin asocierea de febră, faringită și limfadenopatie (mai ales laterocervicală posterioară), cu modificări hematologice caracteristice — limfocitoză cu limfocite atipice (celule Downey).[1] Codul ICD-10 este B27.9 (mononucleoză infecțioasă, nespecificată); formele etiologice au coduri distincte: mononucleoza cu gamaherpesvirus/VEB — B27.0, cu citomegalovirus — B27.1, alte forme — B27.8.[6]
Clasificare după agentul cauzal
- Mononucleoza cu virus Epstein-Barr (VEB, HHV-4) — peste 90% din cazurile tipice; este forma „clasică".[1][7]
- Sindromul mononucleozic non-VEB („mononucleosis-like") — dat de citomegalovirus (CMV), Toxoplasma gondii, HIV (infecția acută retrovirală), virusul herpetic uman 6 (HHV-6), adenovirus sau virusul hepatitei; testul de anticorpi heterofili este de regulă negativ.[1][7]
Din punct de vedere biologic, VEB stabilește după infecția primară o latență pe viață în limfocitele B ale gazdei, cu reactivări intermitente și eliminare salivară asimptomatică — mecanism care explică atât transmiterea, cât și asocierea VEB cu unele limfoame și carcinomul nazofaringian.[8][9]
Cifre & epidemiologie
Cauze și patogenie
Agentul cauzal principal este virusul Epstein-Barr (VEB), un gamaherpesvirus (HHV-4) cu tropism pentru limfocitele B și celulele epiteliale orofaringiene.[8] Transmiterea se face preponderent prin salivă (sărut profund, împărțirea tacâmurilor/paharelor, tuse), de unde denumirea populară de „boala sărutului"; mai rar prin transfuzii, transplant de organe sau contact sexual.[2][1]
Perioada de incubație este lungă, de aproximativ 4–6 săptămâni la adolescenți și adulți (mai scurtă la copii).[2] Persoana infectată elimină virus prin salivă săptămâni–luni după episodul acut și, intermitent, pe tot parcursul vieții.[2]
Patogenie
După inoculare, VEB infectează celulele epiteliale ale orofaringelui și limfocitele B din amigdale, unde își exprimă genele latente. Răspunsul imun al gazdei — în special expansiunea masivă a limfocitelor T CD8+ citotoxice îndreptate împotriva celulelor B infectate — este responsabil de majoritatea manifestărilor clinice (febră, adenopatii, splenomegalie) și de apariția limfocitelor atipice (limfocite T activate) pe frotiul de sânge.[8][3] Această reacție imună explică de ce tabloul e mai zgomotos la adolescenți/adulți (răspuns imun matur, amplu) decât la copiii mici, la care infecția e adesea silențioasă.[1]
Semne și simptome
Tabloul clasic al mononucleozei este triada: febră + faringită + adenopatii cervicale posterioare, pe fondul unei oboseli marcate.[1][3] Debutul poate fi precedat de o fază prodromală de câteva zile cu stare de rău, oboseală, cefalee și mialgii.[1]
Faringita este frecvent severă, cu amigdale mărite, roșii, adesea acoperite de depozite (exsudat) alb-cenușii — greu de distins clinic de o angină streptococică. Peteșiile la nivelul palatului (bolta palatină) sunt relativ sugestive.[1] Adenopatiile sunt tipic simetrice, cervicale posterioare, dar pot fi generalizate; sunt ferme, mobile, uneori dureroase.[1]
Splenomegalia (mărirea splinei) este aproape constantă la examinare atentă/ecografic și atinge maximul în a doua–a treia săptămână — element esențial pentru riscul de ruptură.[1] Hepatomegalia și creșterea tranzitorie a transaminazelor sunt frecvente; icterul clinic este mai rar.[1] O erupție maculo-papuloasă spontană apare la sub 5% din cazuri, dar aproape toți pacienții care primesc din greșeală ampicilină/amoxicilină dezvoltă o erupție cutanată (90–100%) — un semn clasic, care NU este alergie adevărată la penicilină.[1] Lista completă a simptomelor, cu frecvența și specificitatea lor, este detaliată mai jos.
Top simptome — frecvență și valoare diagnostică
Frecvența arată cât de des apare simptomul la pacienții cu această afecțiune. Specificitatea arată cât de mult orientează el către acest diagnostic: un simptom poate fi foarte frecvent și totuși nespecific (apare în zeci de boli), iar altul poate fi rar, dar aproape decisiv. Un simptom singur nu pune diagnosticul.
| Simptom | Frecvență | Valoare diagnostică | Observații |
|---|---|---|---|
| Splenomegalie (mărirea splinei) ⚠ alarmă | Frecvent | Specificitate moderată |
Aproape universală la examinare atentă; risc de ruptură — motivul restricției sportive. |
| Icter (îngălbenirea pielii și sclerelor) ⚠ alarmă | Rar | Specificitate moderată |
Icterul clinic este rar; icter intens + confuzie = semn de alarmă (hepatită severă). |
| Adenopatie laterocervicală dureroasă | Cardinal | Specificitate moderată |
Adenopatiile cervicale POSTERIOARE sunt caracteristice (față de cele anterioare din angina streptococică). |
| Febră | Cardinal | Nespecific |
Simptom cardinal, dar complet nespecific. |
| Odinofagie (durere la înghițire) | Cardinal | Nespecific |
Faringita este parte din triada clasică; adesea cu exsudat, greu de diferențiat de angina streptococică. |
|
Astenie
„oboseală, slăbiciune, lipsă de energie” |
Cardinal | Nespecific |
Oboseala este cel mai persistent simptom; poate dura peste vindecarea celorlalte manifestări. |
|
Amigdale mărite și înroșite (tumefiere amigdaliană)
„amigdale umflate” |
Frecvent | Specificitate moderată |
Hipertrofia amigdaliană masivă poate obstrua căile aeriene (1–3,5% din cazuri). |
| Depozite pultacee (exsudat) pe amigdale | Frecvent · 0% | Specificitate moderată |
Exsudat amigdalian la aproximativ jumătate din cazuri; nu distinge de angina bacteriană. |
| Hepatomegalie (mărirea ficatului) | Comun | Specificitate moderată |
Însoțită frecvent de creșterea tranzitorie a transaminazelor. |
|
Cefalee
„durere de cap” |
Comun | Nespecific |
Nespecifică; cefaleea severă cu redoare de ceafă necesită excluderea meningoencefalitei. |
| Mialgii (dureri musculare) | Comun | Nespecific |
Simptom general nespecific, parte din prodrom. |
|
Inapetență
„lipsa poftei de mâncare” |
Comun | Nespecific |
Scăderea apetitului acompaniază starea generală alterată. |
| Peteșii | Ocazional | Specificitate înaltă |
Peteșiile palatine (pe bolta palatină) sunt relativ sugestive pentru mononucleoză. |
| Erupție maculo-papuloasă (exantem morbilifom) | Ocazional · 0% | Specificitate moderată |
Erupția indusă de aminopeniciline NU este alergie adevărată la penicilină. |
|
Transpirații nocturne
„transpirații în timpul nopții” |
Ocazional | Nespecific |
Nespecifică; de diferențiat de limfom la persistență prelungită. |
⚠ Prezentare de urgență dacă apare oricare dintre: splenomegalie (mărirea splinei), icter (îngălbenirea pielii și sclerelor).
⚠ Semne de alarmă — când mergi de urgență la medic
Deși mononucleoza este de regulă benignă, câteva situații impun evaluare medicală urgentă:
- Durere bruscă în abdomenul superior stâng, iradiată în umărul stâng, paloare, amețeală/leșin, tensiune scăzută — pot semnala ruptură de splină, urgență chirurgicală (apare în 0,1–0,2% din cazuri, de obicei în primele 3 săptămâni).[1]
- Dificultate la respirație, stridor, salivație abundentă, imposibilitatea de a înghiți — obstrucție a căilor aeriene superioare prin hipertrofie amigdaliană/faringiană masivă (1–3,5% din cazuri), potențial amenințătoare de viață.[10]
- Icter intens, confuzie, urină închisă la culoare — hepatită severă (rar, insuficiență hepatică).[10]
- Cefalee severă, redoare de ceafă, convulsii, slăbiciune a unui membru, tulburări de vedere — complicații neurologice (meningoencefalită, sindrom Guillain-Barré, paralizii de nervi cranieni).[10]
- Paloare accentuată, echimoze/sângerări, febră persistentă înaltă — anemie hemolitică autoimună sau trombocitopenie.[10]
Diagnostic clinic
Suspiciunea clinică se ridică la un adolescent sau adult tânăr cu febră, durere severă în gât și adenopatii cervicale posterioare, mai ales dacă se asociază oboseală marcată și splenomegalie.[1] Adenopatiile cervicale posterioare și splenomegalia orientează spre mononucleoză și ajută la diferențierea de faringita streptococică (unde predomină adenopatiile cervicale anterioare).[1]
Criteriile clasice Hoagland reunesc: febră, faringită, adenopatii, cu ≥50% limfocite și ≥10% limfocite atipice pe frotiu, confirmate serologic.[1] Prezența peteșiilor palatine și a edemului periorbital crește suspiciunea. La copiii mici, tabloul poate fi atipic sau frust.[1] Un semn de mare valoare orientativă retrospectivă: apariția unei erupții după administrarea de ampicilină/amoxicilină.[1]
Criteriile Hoagland pentru mononucleoza infecțioasă
Criterii clinice și de laborator clasice pentru diagnosticul mononucleozei infecțioase: tablou clinic tipic + limfocitoză cu limfocite atipice + confirmare serologică. Tabel de referință, nu scor calculabil.
- Febră
- Faringită (durere în gât)
- Adenopatii (mai ales cervicale posterioare)
- ≥50% limfocite în formula leucocitară
- ≥10% limfocite atipice pe frotiul de sânge
- Confirmare serologică (test heterofil pozitiv sau serologie VEB)
Sursă: American Family Physician — Infectious Mononucleosis, 2023
Interpretarea serologiei virusului Epstein-Barr
Ghid de interpretare a testelor serologice VEB pentru stadializarea infecției (acută vs. trecută). Tabel de referință.
- Anti-VCA IgM pozitiv → infecție acută recentă
- Anti-VCA IgG pozitiv → infecție prezentă sau trecută (persistă pe viață)
- Anti-EBNA pozitiv → infecție veche (apare la 6–8 săptămâni)
- Toate negative → fără infecție VEB (caută altă cauză)
Sursă: StatPearls (NCBI Bookshelf) — Epstein-Barr Virus, 2023
Diagnostic paraclinic
Hemoleucograma cu formulă leucocitară este primul pas: arată tipic limfocitoză (>50% limfocite) cu >10% limfocite atipice. Un procent de limfocite atipice >10% are un raport de probabilitate pozitiv (LR+) de ~9, iar >40% un LR+ de ~50 pentru mononucleoză.[1]
Testul de anticorpi heterofili (Monospot) este ieftin și rapid, cu sensibilitate ~87% și specificitate ~91%, dar poate fi fals-negativ în prima săptămână de boală și la copiii sub 5 ani.[1] Dacă testul e negativ dar suspiciunea rămâne, se repetă la 5–7 zile sau se trece la serologia specifică.
Serologia specifică VEB permite stadializarea infecției:
- Anti-VCA IgM pozitiv = infecție acută (dispare în câteva săptămâni-luni).[7]
- Anti-VCA IgG pozitiv = infecție prezentă sau trecută (persistă toată viața).[7]
- Anti-EBNA apare tardiv (6–8 săptămâni) și persistă — prezența lui indică infecție veche, nu acută.[7]
Testele hepatice arată frecvent creșteri moderate ale transaminazelor; enzime hepatice crescute la un pacient cu heterofili negativi cresc suspiciunea de mononucleoză.[1] Ecografia abdominală poate confirma spleno-/hepatomegalia. Detecția VEB prin PCR se rezervă cazurilor complicate sau imunodeprimaților.[7]
Diagnostic diferențial
Principalele entități de exclus sunt:
- Faringita streptococică (angina cu streptococ beta-hemolitic grup A) — poate coexista; se diferențiază prin adenopatii cervicale anterioare, absența splenomegaliei și test rapid antigenic/cultură pozitive.[1]
- Sindromul mononucleozic non-VEB — infecția acută cu CMV, toxoplasmoză, HIV acut, HHV-6, adenovirus; heterofilii negativi impun testarea acestor cauze, în special HIV la pacienți cu factori de risc.[1][7]
- Reacții medicamentoase (sindrom DRESS), rubeola, hepatita virală acută (icter, transaminaze mult crescute).[7]
- Leucemie/limfom acut — de luat în calcul când limfocitoza e atipică, apar citopenii sau simptome generale persistente; frotiul și eventual evaluarea hematologică tranșează.[3]
Tratament
Tratamentul mononucleozei necomplicate este exclusiv suportiv:[1]
- Repaus relativ și hidratare adecvată.
- Antipiretice/analgezice: paracetamol sau antiinflamatoare nesteroidiene pentru febră și durerea în gât. La copii se evită aspirina (risc de sindrom Reye).[1]
- Evitarea sportului de contact și a efortului intens ~3 săptămâni de la debut (până la 4 săptămâni pentru sporturile de contact), din cauza riscului de ruptură splenică.[1]
Antiviralele (aciclovir, valaciclovir) reduc eliminarea virală, dar NU ameliorează evoluția clinică — nu sunt recomandate de rutină.[1] Corticosteroizii nu se folosesc în forma necomplicată; revizuirile sistematice nu susțin utilizarea lor de rutină pentru durerea în gât din mononucleoză și se rezervă complicațiilor: obstrucție a căilor aeriene prin hipertrofie amigdaliană, anemie hemolitică autoimună severă sau trombocitopenie severă.[1][5]
Antibioticele nu au rol (boala e virală) și ampicilina/amoxicilina trebuie evitate, deoarece provoacă aproape constant o erupție cutanată; dacă se suspectează o suprainfecție streptococică documentată, se preferă alte antibiotice.[1]
Complicații
Majoritatea cazurilor se vindecă fără sechele. Complicațiile posibile includ:
- Ruptura de splină — cea mai temută complicație acută, 0,1–0,2% din cazuri, adesea non-traumatică, tipic în primele 3 săptămâni.[1]
- Obstrucția căilor aeriene superioare prin hipertrofie limfoidă (1–3,5%).[10]
- Hepatită (creșterea transaminazelor este aproape regulă; hepatita severă e rară).[1]
- Complicații hematologice: anemie hemolitică autoimună, trombocitopenie, rar neutropenie.[10]
- Complicații neurologice (rare): meningoencefalită, sindrom Guillain-Barré, paralizii de nervi cranieni, mielită.[10]
- Oboseală prelungită — o parte dintre pacienți acuză oboseală, adenopatii sau faringită persistente și la 6 luni.[2]
- Asocieri pe termen lung ale VEB: limfom Hodgkin și non-Hodgkin, carcinom nazofaringian, boli limfoproliferative la imunodeprimați, sindrom hemofagocitic, precum și o asociere cu scleroza multiplă.[8][9]
Monitorizare și urmărire
Mononucleoza necomplicată nu necesită urmărire de specialitate; pacientul este reevaluat clinic dacă simptomele se agravează sau apar semne de alarmă. Punctele de urmărire:
- Reevaluarea splinei înainte de reluarea sportului de contact; dacă persistă splenomegalie clinică, restricția se prelungește. Reluarea activității sportive se decide individual, de regulă după minimum 3–4 săptămâni de la debut.[1]
- Monitorizarea testelor hepatice dacă transaminazele au fost mult crescute sau apare icter.[1]
- Hemoleucogramă de control în cazul citopeniilor.
- Educarea pacientului privind oboseala reziduală, care se poate prelungi câteva săptămâni-luni și nu semnalează, singură, o complicație.[1]
Ghidul pacientului
Ce este: o infecție virală („boala sărutului") care dă febră, durere puternică în gât, ganglioni măriți la gât și o oboseală accentuată. Se ia mai ales prin salivă.[2]
Cât durează: febra și durerea în gât cedează de obicei în 1–2 săptămâni, dar oboseala poate persista câteva săptămâni, uneori luni. Este normal și nu înseamnă neapărat o complicație.[1]
Ce poți face acasă: odihnă, multe lichide, paracetamol sau ibuprofen pentru febră și durere, gargară cu apă sărată pentru gât. Nu lua antibiotice decât dacă ți le prescrie medicul — nu ajută la mononucleoză și unele (amoxicilina) provoacă erupții pe piele.[1]
Foarte important: evită sportul de contact și eforturile intense cel puțin 3 săptămâni, pentru că splina se poate mări și rupe. Mergi de urgență la spital dacă apar dureri bruște și puternice în partea stângă sus a burții, amețeli/leșin, dificultate la respirație sau la înghițire.[1]
Cum eviți răspândirea: nu împărți paharul, tacâmurile, periuța de dinți; evită sărutul cât timp ai simptome. Virusul se poate elimina prin salivă și după vindecare.[2]
Ghidul specialistului
Testare inițială cost-eficientă: hemoleucogramă cu formulă + test heterofil rapid la pacientul cu tablou sugestiv. La heterofili negativi cu suspiciune clinică ridicată → transaminaze (creșterea lor susține diagnosticul) + serologie VCA IgM/IgG și EBNA; se repetă heterofilii la 5–7 zile dacă testarea a fost precoce.[1]
Capcane frecvente: heterofili fals-negativi în prima săptămână și la copiii sub 5 ani; interpretarea EBNA pozitiv drept infecție acută (indică infecție veche); prescrierea de aminopeniciline (erupție aproape constantă).[1]
Managementul splinei: consiliere fermă privind evitarea sportului de contact minimum 3 săptămâni (≥4 pentru contact/coliziune); ecografia splenică nu prezice fiabil riscul de ruptură și nu e obligatorie la toți.[1]
Corticosteroizi — indicații restrânse: obstrucție iminentă a căilor aeriene, anemie hemolitică autoimună sau trombocitopenie severă; NU pentru simptomele obișnuite.[1][5] La heterofili negativi + factori de risc, testează HIV acut și CMV/toxoplasmoză.[7]
Evoluție și prognostic
Prognosticul este excelent în forma tipică — boală autolimitantă, cu vindecare completă în majoritatea cazurilor.[1] Febra și faringita se remit de regulă în 1–2 săptămâni, adenopatiile și splenomegalia regresează în câteva săptămâni, iar oboseala poate fi simptomul cel mai persistent, uneori pe parcursul mai multor luni.[1][2] Recidivele clinice sunt neobișnuite la imunocompetenți.
Mortalitatea directă este foarte redusă și ține aproape exclusiv de complicații rare (ruptură splenică, obstrucție aeriană, complicații neurologice sau hepatice severe).[10] La imunodeprimați (transplant, imunodeficiențe genetice cu susceptibilitate la VEB) evoluția poate fi mult mai severă, cu risc de boală limfoproliferativă.[8]
Prevenție și screening
Nu există în prezent un vaccin licențiat împotriva VEB, deși mai mulți candidați vaccinali sunt în dezvoltare clinică, motivați și de asocierea VEB cu scleroza multiplă și cu unele cancere.[11] Prevenția rămâne, deci, comportamentală:
- Evitarea contactului cu saliva persoanelor bolnave: fără împărțirea paharelor, sticlelor, tacâmurilor, periuțelor de dinți; evitarea sărutului în perioada simptomatică.[2]
- Igiena mâinilor și a suprafețelor comune.
Nu se recomandă screening populațional pentru VEB, dat fiind că marea majoritate a adulților sunt deja seropozitivi și infecția este de regulă benignă.[4]
Situații speciale
Copii mici: infecția primară cu VEB este frecvent asimptomatică sau ușoară; tabloul clasic apare mai ales la adolescenți/adulți, la care răspunsul imun este mai amplu.[1]
Sarcină: mononucleoza acută în sarcină are de regulă evoluție benignă; VEB nu este o cauză stabilită de malformații majore, dar diagnosticul diferențial față de CMV și toxoplasmoză (care au implicații fetale) este esențial la o gravidă cu sindrom mononucleozic.[7]
Imunodeprimați (transplant de organ/măduvă, imunodeficiențe congenitale, HIV): risc crescut de forme severe și de boală limfoproliferativă post-transplant asociată VEB; necesită monitorizare specializată și, uneori, reducerea imunosupresiei.[8]
Sportivi: decizia de reluare a activității este individualizată; sporturile de contact se reiau după minimum 3–4 săptămâni și rezolvarea splenomegaliei clinice.[1]
Viața cu boala
Perioada de convalescență poate fi frustrantă prin oboseala persistentă. Recomandări practice:
- Reia activitatea gradual, în funcție de energie; nu forța revenirea la efort maxim în primele săptămâni.
- Asigură-ți un somn suficient și o alimentație echilibrată, cu hidratare bună.
- Nu relua sportul de contact fără avizul medicului, din cauza riscului splenic.[1]
- Discută cu medicul dacă oboseala se prelungește excesiv sau apar simptome noi — deși oboseala prelungită e frecventă și, de obicei, benignă.[1]
🇷🇴 În România
În România, mononucleoza infecțioasă este o afecțiune comună a copilului mare, adolescentului și adultului tânăr, gestionată predominant în medicina de familie și în serviciile de boli infecțioase și pediatrie. Diagnosticul se pune uzual pe baza tabloului clinic, a hemoleucogramei și a testelor serologice (test rapid heterofil și/sau serologie VEB), disponibile în majoritatea laboratoarelor.
Ca peste tot în lume, prevalența infecției cu VEB în populația adultă este foarte mare (majoritatea adulților sunt seropozitivi), astfel încât un procent important din infecțiile primare survin în copilărie, adesea silențios.[2][4] Nu există un program național de screening sau de vaccinare pentru VEB.
Ultimele studii
Sinteza dovezilor recente confirmă câteva puncte-cheie de practică: revizuirile din American Family Physician (2023) și Current Pediatric Review (2024) reafirmă triada clinică, valoarea hemoleucogramei cu limfocite atipice și a testului heterofil (sensibilitate 87%, specificitate 91%), precum și caracterul suportiv al tratamentului.[1][3] Perspectivele din Current Opinion in Infectious Diseases (2024) actualizează înțelegerea răspunsului imun al gazdei și a epidemiologiei.[10]
Revizuirea sistematică Cochrane privind corticosteroizii în durerea în gât (2020) a exclus explicit pacienții cu mononucleoză din analiza principală, subliniind lipsa de suport pentru utilizarea de rutină în această boală.[5] În paralel, cercetarea asupra vaccinurilor anti-VEB a progresat, mai mulți candidați aflându-se în evaluare clinică.[11] Lista completă și actualizată a studiilor este disponibilă în secțiunea de studii asociate.
Întrebări frecvente
Glosar
- Virus Epstein-Barr (VEB)
- Un virus din familia herpesvirusurilor (HHV-4), cauza principală a mononucleozei; rămâne în organism pe viață după infecție.
- Limfocite atipice
- Limfocite T activate care apar pe frotiul de sânge în mononucleoză; un procent peste 10% susține diagnosticul.
- Anticorpi heterofili
- Anticorpi nespecifici detectați de testul rapid Monospot, utili pentru diagnosticul mononucleozei (sensibilitate ~87%, specificitate ~91%).
- Splenomegalie
- Mărirea splinei, frecventă în mononucleoză; crește riscul de ruptură la efort sau traumatism.
- Faringită
- Inflamația faringelui (a gâtului), care produce durere, deseori însoțită de depozite pe amigdale.
- Sindrom mononucleozic
- Tablou asemănător mononucleozei, dar cauzat de alți agenți (CMV, toxoplasmă, HIV acut), de regulă cu test heterofil negativ.
Concluzii
Mononucleoza infecțioasă este un sindrom viral frecvent, benign în marea majoritate a cazurilor, cauzat aproape întotdeauna de virusul Epstein-Barr și caracterizat prin febră, faringită, adenopatii cervicale și oboseală marcată.[1] Diagnosticul se sprijină pe tabloul clinic, hemoleucograma cu limfocite atipice și testele serologice. Tratamentul este suportiv; punctele critice de siguranță sunt evitarea sportului de contact ~3 săptămâni (risc de ruptură splenică) și evitarea aminopenicilinelor. Complicațiile severe sunt rare, iar prognosticul este excelent, cu o oboseală reziduală care poate persista câteva săptămâni-luni.[1]
Bibliografie
Autori și revizuire
Conținut redactat din surse medicale de referință (ghiduri de societate, revizuiri sistematice, date epidemiologice oficiale), cu citări numerotate în text. Nu înlocuiește consultul medical de specialitate.