Tricofiția · ICD-10: B35.9
Sinonime: tinea, dermatofiție, dermatofitoză, pecingine, ringworm, tricofiție
RezumatDefiniție și clasificareCifre & epidemiologieCauze și patogenieSemne și simptomeSemne de alarmăDiagnostic clinicDiagnostic paraclinicDiagnostic diferențialBoli înruditeTratamentComplicațiiMonitorizare și urmărireGhidul pacientuluiGhidul specialistuluiEvoluție și prognosticPrevenție și screeningSituații specialeViața cu boalaÎn RomâniaUltimele studiiÎntrebări frecventeGlosarConcluzii
Rezumat
Tricofiția (tinea, dermatofiție, popular „pecingine") este o infecție fungică superficială a pielii, părului sau unghiilor, produsă de fungi dermatofiți din genurile Trichophyton, Microsporum și Epidermophyton, care se hrănesc cu keratina din stratul cornos, fir de păr și lama unghială.[1][2]
Se clasifică după localizare: tinea corporis (corp), tinea capitis (scalp — tipic la copii), tinea cruris (inghinal), tinea pedis („piciorul de atlet"), tinea unguium/onicomicoză (unghii), tinea faciei/barbae. Leziunea clasică de tinea corporis este o placă inelară, roșie, cu margine activă scuamoasă și clarificare centrală — de unde denumirea engleză „ringworm".[1][2]
Diagnosticul se confirmă prin examen microscopic cu hidroxid de potasiu (KOH), cultură fungică și, în tinea capitis, lampa Wood; tratamentul folosește antifungice topice pentru formele localizate și antifungice orale (terbinafină, itraconazol, griseofulvină) pentru scalp, unghii sau boală extinsă.[1][2][3] O provocare emergentă este Trichophyton indotineae, rezistent la terbinafină, cu răspândire internațională.[7]
Definiție și clasificare
Tricofiția face parte din dermatofiții (dermatofitoze) — infecții ale țesuturilor keratinizate (strat cornos epidermic, păr, unghii) cauzate de fungi filamentoși numiți dermatofiți. Termenul „tricofiție" derivă istoric din genul Trichophyton, dar în practica clinică românească este folosit adesea ca sinonim larg pentru tinea/dermatofiție.[1] În ICD-10 dermatofitozele sunt grupate la codurile B35, iar forma nespecificată corespunde B35.9 (dermatofitoză, fără precizare).[5]
Clasificare după localizare (tinea = „ciupercă de…")
- Tinea corporis (B35.4) — pielea glabră a trunchiului și membrelor; leziune inelară tipică.[2]
- Tinea capitis (B35.0) — scalp și fire de păr; predominant la copii preadolescenți.[3]
- Tinea cruris (B35.6) — pliuri inghinale, coapse; frecventă la bărbați adulți.[1]
- Tinea pedis (B35.3) — spații interdigitale și tălpi; „piciorul de atlet".[1]
- Tinea unguium / onicomicoză dermatofitică (B35.1) — lama unghială.[1]
- Tinea faciei (B35.0) și tinea barbae (B35.0) — față, respectiv zona bărbii.[1]
Clasificare după ecologia agentului
Dermatofiții se împart în antropofili (transmiși de la om la om, ex. T. rubrum, T. tonsurans — reacție inflamatorie discretă, tendință la cronicizare), zoofili (de la animale, ex. Microsporum canis de la pisici/câini, T. verrucosum de la bovine — reacție inflamatorie intensă) și geofili (din sol, ex. M. gypseum).[1][3]
Cifre & epidemiologie
Cauze și patogenie
Agenții etiologici sunt dermatofiții, fungi cheratinofili din trei genuri: Trichophyton, Microsporum și Epidermophyton.[1][2] Cea mai frecventă specie la nivel mondial este Trichophyton rubrum, responsabilă de aproximativ 80–90% din dermatofitozele pielii glabre; alte specii importante sunt T. interdigitale, T. tonsurans, T. mentagrophytes, Microsporum canis și T. verrucosum.[2][6]
Patogenie
Fungii aderă la stratul cornos, germinează și eliberează enzime keratinolitice (keratinaze) care digeră keratina, permițând invazia centrifugă a epidermului. Marginea în expansiune a plăcii inelare corespunde zonei active de creștere fungică, iar clarificarea centrală reflectă epuizarea keratinei și răspunsul imun local.[1][2] În tinea capitis, fungul invadează firul de păr — endothrix (spori în interiorul tijei, ex. T. tonsurans — aspect „black dot") sau ectothrix (spori la exteriorul tijei, ex. Microsporum).[3]
Transmitere și factori de risc
Transmiterea are loc prin contact direct piele-la-piele, contact cu animale infectate sau prin obiecte contaminate (prosoape, piepteni, încălțăminte, podele de vestiar/piscină).[1][4] Factorii favorizanți includ: căldura și umiditatea (climat cald-umed, transpirație, ocluzie), traumatismele cutanate minore, imunosupresia (diabet, corticoterapie, HIV), sportul de contact, viața în colectivitate și igiena precară a spațiilor comune.[1][2]
Semne și simptome
Tabloul clinic depinde de localizare. În tinea corporis, leziunea tipică este o placă eritemato-scuamoasă inelară, cu margine activă supradenivelată (uneori papulo-veziculoasă sau pustuloasă) și tendință de clarificare centrală; leziunile se extind centrifug și pot conflua în figuri policiclice. Pruritul (mâncărimea) este simptomul subiectiv dominant.[1][2]
În tinea capitis, aspectul variază de la plăci scuamoase cu alopecie (aspect „grey patch"), puncte negre (fire rupte la nivelul scalpului — „black dot"), până la kerion — o placă inflamatorie, dureroasă, cu puroi, expresia unui răspuns imun intens; favus-ul este o formă cronică cu cruste galbene. Netratat, kerion-ul poate lăsa alopecie cicatricială definitivă.[3]
În tinea cruris apar plăci roșii-brune, bine delimitate, în pliurile inghinale, cu prurit intens; în tinea pedis — descuamare și fisuri interdigitale, vezicule sau hiperkeratoză plantară. Lista de mai jos rezumă semnele asociate; secțiunea „Semne și simptome" a paginii listează frecvența și specificitatea fiecăruia.[1][2]
Top simptome — frecvență și valoare diagnostică
Frecvența arată cât de des apare simptomul la pacienții cu această afecțiune. Specificitatea arată cât de mult orientează el către acest diagnostic: un simptom poate fi foarte frecvent și totuși nespecific (apare în zeci de boli), iar altul poate fi rar, dar aproape decisiv. Un simptom singur nu pune diagnosticul.
| Simptom | Frecvență | Valoare diagnostică | Observații |
|---|---|---|---|
| Placă eritemato-scuamoasă cutanată | Cardinal | Specificitate înaltă |
Leziunea cardinală a tinea corporis: placă inelară cu margine activă scuamoasă și clarificare centrală. |
| Prurit cutanat localizat (mâncărime a pielii) | Cardinal | Nespecific |
Prurit frecvent la nivelul leziunii; nespecific, prezent în multe dermatoze. |
| Descuamarea scalpului | Frecvent | Specificitate moderată |
Descuamare a scalpului cu zone de alopecie în tinea capitis la copii. |
| Alopecie (căderea părului) | Frecvent | Specificitate moderată |
Alopecie localizată prin ruperea firelor infectate; poate deveni cicatricială după kerion netratat. |
| Papule și pustule inflamatorii cutanate | Comun | Specificitate moderată |
Margine papulo-pustuloasă; pustule în kerion și forme intens inflamatorii (specii zoofile). |
| Eritem în plica cutanată (roșeață în pliuri) | Comun | Specificitate moderată |
Plăci roșii-brune în pliurile inghinale în tinea cruris. |
| Modificări ale unghiilor (onicodistrofie) | Comun | Specificitate moderată |
Îngroșare, decolorare și distrofie unghială în onicomicoza dermatofitică. |
⚠ Semne de alarmă — când mergi de urgență la medic
Situații care impun evaluare de specialitate sau tratament sistemic prompt:
- Afectarea scalpului (tinea capitis) — necesită întotdeauna tratament antifungic oral; topicele nu penetrează foliculul pilos. Netratată, poate produce alopecie cicatricială.[3]
- Kerion — placă inflamatorie, dureroasă, purulentă pe scalp; risc de cicatrice și chelie definitivă.[3]
- Leziuni extinse, rezistente la tratament sau recidivante — pot indica Trichophyton indotineae rezistent la terbinafină; necesită cultură/antifungigramă.[7]
- Pacient imunosupresat (diabet dezechilibrat, corticoterapie, HIV) — risc de diseminare și de granulom Majocchi (invazie foliculară profundă).[1][2]
- Suprainfecție bacteriană (durere crescândă, secreție purulentă, febră) — frecvent cu Staphylococcus aureus.[2]
Diagnostic clinic
Diagnosticul pornește de la aspectul clinic caracteristic — placă inelară cu margine activă și clarificare centrală — și de la anamneză (contact cu animale, sport de contact, mediu cald-umed, membri de familie afectați).[1][2] Un semn util este agravarea sau „mascarea" leziunii după aplicarea de corticoizi topici (așa-numita tinea incognito), care șterge marginea activă și induce confuzii de diagnostic.[1]
Dermatoscopia/trichoscopia ajută: în tinea corporis arată eritem, scuame albe și vase; în tinea capitis evidențiază fire „în virgulă" (comma hairs), fire „în tirbușon" (corkscrew hairs) și fire rupte.[2][3]
Lampa Wood (ultraviolet) produce fluorescență verde în tinea capitis cu Microsporum (ectothrix), dar este negativă în infecțiile cu Trichophyton endothrix — utilitate limitată, nu exclude diagnosticul.[3]
Clasificarea clinică a tinea (dermatofitozelor) după localizare
Formele clinice de tinea în funcție de regiunea afectată, cu codul ICD-10 corespunzător. Tabel de referință — nu este scor.
- Tinea corporis — piele glabră (trunchi, membre); placă inelară (B35.4)
- Tinea capitis — scalp și fire de păr, tipic la copii (B35.0)
- Tinea cruris — pliuri inghinale/coapse (eczema marginata) (B35.6)
- Tinea pedis — spații interdigitale, tălpi; piciorul de atlet (B35.3)
- Tinea unguium / onicomicoză dermatofitică — unghii (B35.1)
- Tinea faciei — față, exceptând zona bărbii (B35.0)
- Tinea barbae — zona bărbii/mustății la bărbați (B35.0)
- Tinea manuum — palme și spații interdigitale ale mâinilor (B35.2)
Tipuri clinice de tinea capitis
Formele de prezentare ale tinea capitis, de la scuamoase la intens inflamatorii. Tabel de referință.
- Grey patch — plăci scuamoase cu fire cenușii (ectothrix, Microsporum)
- Black dot — fire rupte la nivelul scalpului (endothrix, T. tonsurans)
- Kerion — placă inflamatorie, dureroasă, purulentă; risc de alopecie cicatricială
- Favus — formă cronică cu cruste galbene (scutula), rară
Sursă: DermNet NZ — Tinea capitis
Diagnostic paraclinic
Examenul microscopic direct cu KOH (hidroxid de potasiu 10–20%) al scuamelor, firelor de păr sau fragmentelor de unghie este metoda rapidă de confirmare: evidențiază hife septate, ramificate. Are însă rezultate fals-negative în până la 15% din cazuri, deci un KOH negativ nu exclude diagnosticul dacă tabloul clinic este sugestiv.[2]
Cultura fungică pe mediu Sabouraud (cu antibiotice/cicloheximidă) rămâne standardul pentru identificarea speciei; creșterea apare în 5 zile până la 4 săptămâni. Identificarea speciei orientează sursa (zoofil vs. antropofil) și, tot mai important, permite testarea sensibilității la antifungice în cazurile rezistente.[2]
Testele moleculare (PCR) oferă rezultate rapide și sensibile, utile mai ales pentru identificarea rapidă a T. indotineae și a mutațiilor de rezistență din gena scualen-epoxidazei (SQLE).[7] Biopsia cutanată cu colorație PAS se rezervă cazurilor neclare.[2]
Diagnostic diferențial
Multe dermatoze imită tinea; distincția este importantă deoarece corticoizii (folosiți greșit pe o „eczemă") agravează infecția fungică:
- Eczema numulară / dermatita de contact — plăci rotunde, dar fără margine activă scuamoasă net delimitată; KOH negativ.[1]
- Psoriazisul — plăci eritematoase cu scuame argintii groase, distribuție simetrică (coate, genunchi, scalp).[2]
- Pitiriazisul rozat — placă „mamă" urmată de erupție „în brad", autolimitată.
- Pitiriazisul (tinea) versicolor — macule hipo/hiperpigmentate pe trunchi, cauzat de Malassezia, nu de dermatofiți.
- Candidoza cutanată — plăci roșii în pliuri cu pustule satelite.[1]
- Granulomul inelar, eritemul cronic migrator (boala Lyme) — pentru leziunile inelare.[2]
Confirmarea micologică (KOH/cultură) tranșează diferențialul înainte de tratamente prelungite.[2]
Boli înrudite
Tratament
Principiul general: formele localizate ale pielii glabre se tratează topic, iar scalpul, unghiile și boala extinsă/foliculară necesită tratament oral.[1][2]
Tratament topic (tinea corporis/cruris/pedis localizate)
Antifungice aplicate de 1–2 ori/zi, depășind marginea leziunii, timp de 2–3 săptămâni (și încă 1–2 săptămâni după dispariția clinică): terbinafină cremă, imidazoli (clotrimazol, ketoconazol, miconazol), naftifină, ciclopirox.[1][2] O revizuire sistematică Cochrane a confirmat că alilaminele (terbinafină, naftifină) și azolii topici sunt eficace în tinea cruris și corporis, alilaminele având un ușor avantaj de eficacitate.[6] Naftifina topică s-a dovedit eficace și bine tolerată în dermatofitoze.[8]
Tratament oral (tinea capitis, unguium, forme extinse/rezistente)
- Terbinafină 250 mg/zi — 2 săptămâni în tinea corporis extinsă; 4–6 săptămâni în tinea capitis; până la 6–12 săptămâni în onicomicoză.[2]
- Itraconazol 100–200 mg/zi.[2]
- Griseofulvină — folosită tradițional în tinea capitis, mai ales pentru Microsporum, necesitând minimum 4–6 săptămâni.[3]
- Fluconazol — alternativă (150–200 mg/săptămână).[2]
Tinea capitis necesită întotdeauna cel puțin 4 săptămâni de tratament sistemic, deoarece topicele nu penetrează rădăcina firului de păr; se pot asocia șampoane cu ketoconazol pentru a reduce contagiozitatea.[3]
Rezistența la antifungice
Emergența Trichophyton indotineae (formerly T. mentagrophytes genotip VIII), cu rezistență la terbinafină prin mutații ale genei SQLE, complică tratamentul: într-un studiu multinațional, 70% dintre izolatele testate au fost rezistente la terbinafină, unele cu sensibilitate scăzută și la azoli.[7] În aceste cazuri se preferă itraconazolul și se recomandă antifungigramă.[7]
Complicații
- Granulom Majocchi — invazie foliculară profundă a dermului, necesitând antifungic oral (ex. terbinafină 250 mg/zi, 2–4 săptămâni).[2]
- Alopecie cicatricială definitivă — după kerion sever netratat.[3]
- Suprainfecție bacteriană (mai ales Staphylococcus aureus).[2]
- Reacții dermatofitide (id) — erupție alergică la distanță de focarul de infecție, ca răspuns imun.[2]
- Infecție diseminată la pacienții imunosupresați.[2]
- Cronicizare și recidivă — mai ales cu T. rubrum și în onicomicoză.[1]
Monitorizare și urmărire
Formele localizate se reevaluează la 2–3 săptămâni; lipsa ameliorării impune reconsiderarea diagnosticului (KOH/cultură) sau suspiciunea de rezistență. În tinea capitis, vindecarea micologică (KOH/cultură negative) se verifică la finalul curei, iar contacții din familie și animalele-sursă trebuie examinați și tratați pentru a preveni reinfecția.[3] În onicomicoză, controlul se face după creșterea unghiei sănătoase (luni de zile). La terapia orală prelungită (terbinafină, azoli) se monitorizează, la nevoie, funcția hepatică conform recomandărilor produsului.[2]
Ghidul pacientului
Ce trebuie să știți dacă aveți „pecingine" (tinea):
- Este o infecție cu ciupercă, contagioasă, dar vindecabilă cu tratament antifungic corect urmat.
- Nu aplicați creme cu cortizon pe o leziune suspectă fără sfatul medicului — pot masca și agrava infecția.
- Aplicați crema antifungică și pe pielea sănătoasă din jurul leziunii și continuați încă 1–2 săptămâni după ce pielea pare vindecată.
- Spălați și schimbați zilnic prosoapele și lenjeria; nu împrumutați prosoape, piepteni sau încălțăminte.
- Uscați bine pielea, mai ales în pliuri și între degete; purtați haine lejere, din bumbac.
- Dacă aveți un animal de companie cu zone fără blană sau descuamate, duceți-l la veterinar — poate fi sursa.[4]
- La copil cu descuamare și zone fără păr pe cap, mergeți la medic: tinea capitis are nevoie de tratament pe cale orală.[3]
Ghidul specialistului
- Confirmă micologic (KOH + cultură) înainte de terapia orală prelungită și în orice caz rezistent/recidivant.[2]
- Evită corticoizii topici pe leziuni suspecte; recunoaște tinea incognito.[1]
- Tinea capitis: terapie sistemică obligatorie (terbinafină/griseofulvină/itraconazol) minimum 4 săptămâni + șampon antifungic adjuvant; examinează contacții.[3]
- În era T. indotineae: solicită cultură + antifungigramă în cazurile extinse/rezistente la terbinafină; ia în calcul itraconazolul și evaluarea SQLE.[7]
- Granulom Majocchi și forme foliculare: tratament oral, nu topic.[2]
Evoluție și prognostic
Prognosticul este excelent pentru dermatofitozele necomplicate ale pielii glabre, cu vindecare în câteva săptămâni de tratament adecvat.[1][2] Tinea capitis se vindecă cu tratament sistemic corect, dar întârzierea terapiei crește riscul de kerion și alopecie cicatricială.[3] Onicomicoza dermatofitică are rate de recidivă ridicate și necesită tratament îndelungat.[1] Emergența tulpinilor rezistente la terbinafină (T. indotineae) prelungește evoluția și impune terapii alternative.[7]
Prevenție și screening
- Uscarea atentă a pielii după baie/transpirație, mai ales în pliuri și spații interdigitale.[1]
- Încălțăminte respirabilă, papuci în vestiare/piscine, șosete din materiale absorbante.[1]
- Igiena obiectelor comune (prosoape, piepteni, echipament sportiv); fără partaj de articole personale.[4]
- Tratarea animalelor de companie cu leziuni dermatofitice și evitarea contactului cu animale infectate.[4]
- Tratarea concomitentă a tuturor localizărilor (ex. tinea pedis ca rezervor pentru tinea cruris) pentru a preveni reinfecția.[1]
- Examinarea și tratarea contacților familiali în tinea capitis.[3]
Situații speciale
Copii: tinea capitis este cea mai frecventă dermatofiție la copiii preadolescenți, cu vârf între 3 și 7 ani; necesită tratament oral și examinarea contacților.[3] Sportivi (lupte, arte marțiale — „tinea corporis gladiatorum"): risc crescut prin contact piele-la-piele. Persoane imunosupresate (diabet, HIV, corticoterapie): forme extinse, foliculare, recidivante — necesită terapie sistemică și vigilență pentru diseminare.[1][2] Expunere ocupațională la animale (fermieri — T. verrucosum de la bovine; îngrijitori de animale — M. canis): leziuni intens inflamatorii.[1]
Viața cu boala
Tricofiția este, în marea majoritate a cazurilor, o afecțiune trecătoare care nu lasă urme dacă este tratată corect. Cheile unei evoluții bune sunt diagnosticul corect (nu tratați „pe ghicite" cu cortizon), completarea integrală a curei (chiar dacă pielea pare vindecată mai devreme) și eliminarea sursei (animal, contact, mediu umed). Reinfecția este frecventă dacă rezervorul (ex. piciorul de atlet netratat sau un membru al familiei cu tinea capitis) rămâne activ. Igiena obiectelor personale și evitarea partajului lor previn majoritatea recidivelor.[1][4]
🇷🇴 În România
În România, dermatofitozele sunt afecțiuni frecvente în practica de dermato-venerologie și medicină de familie, favorizate de climatul continental cald-umed de vară, viața în colectivități (creșe, școli, cazărmi) și contactul cu animale domestice și de fermă. Antifungicele topice (clotrimazol, ketoconazol, miconazol, terbinafină, naftifină) și orale (terbinafină, itraconazol, fluconazol, griseofulvină, ketoconazol) sunt disponibile în nomenclatorul ANMDMR și larg accesibile.[5] Diagnosticul de laborator (KOH, cultură) este disponibil în serviciile de dermatologie și microbiologie. Codificarea pentru raportare/decontare urmează clasificarea ICD-10, capitolul B35 (dermatofitoze).[5]
Ultimele studii
Literatura recentă acoperă trei direcții principale. Actualizări de epidemiologie și tratament ale dermatofitozelor confirmă predominanța T. rubrum și rolul central al terbinafinei și azolilor.[9] Ghidurile de tinea capitis reafirmă necesitatea terapiei sistemice și examinarea contacților la copii.[3] Cea mai importantă direcție actuală este rezistența antifungică: studiul multinațional din Lancet Microbe (2018–2023, izolate din Marea Britanie, Irlanda, Franța, Canada, India) a documentat răspândirea globală a T. indotineae rezistent la terbinafină, cu 70% dintre izolate rezistente și o origine evolutivă comună.[7] Revizuirea Cochrane privind tratamentul topic al tinea cruris/corporis rămâne referința pentru formele localizate.[6]
Întrebări frecvente
Glosar
- Dermatofit
- Fung filamentos care se hrănește cu keratină (piele, păr, unghii); genurile Trichophyton, Microsporum, Epidermophyton.
- KOH (examen cu hidroxid de potasiu)
- Test microscopic rapid care dizolvă keratina și evidențiază hifele fungice din scuame, păr sau unghii.
- Kerion
- Placă inflamatorie, dureroasă și purulentă a scalpului, expresia unui răspuns imun intens în tinea capitis; risc de alopecie cicatricială.
- Granulom Majocchi
- Formă profundă, foliculară de dermatofiție, care necesită tratament antifungic oral.
- Tinea incognito
- Aspect atipic al unei dermatofiții modificate de aplicarea de corticoizi topici, cu ștergerea marginii active și dificultate de diagnostic.
- Endothrix / Ectothrix
- Modalități de invazie a firului de păr: spori în interiorul tijei (endothrix, ex. T. tonsurans) sau la exteriorul ei (ectothrix, ex. Microsporum).
Concluzii
Tricofiția (tinea/dermatofiție) este o infecție fungică superficială frecventă și, în general, ușor de tratat, cu prognostic excelent atunci când diagnosticul este corect și tratamentul complet. Cheile practice sunt: recunoașterea leziunii inelare tipice, confirmarea micologică (KOH/cultură) în cazurile neclare sau rezistente, evitarea corticoizilor topici pe leziuni suspecte, tratamentul oral obligatoriu pentru scalp și unghii, și vigilența față de tulpinile rezistente la terbinafină (T. indotineae) în boala extinsă sau recidivantă.[1][2][3][7]
Bibliografie
Autori și revizuire
Conținut redactat din surse medicale de referință (ghiduri de societate, revizuiri sistematice, date epidemiologice oficiale), cu citări numerotate în text. Nu înlocuiește consultul medical de specialitate.