Cum creștem copii inteligenți emoțional

Lael Stone este o educatoare australiană, consilier parental și fondatoarea școlii Woodline Primary School, o instituție unică, amplasată într-o fermă de 20 de acri din Geelong, Victoria, concepută pentru a pune bunăstarea emoțională a copiilor în centrul procesului educativ. Cu peste 16 ani de experiență în lucrul cu mii de familii, Lael a devenit o voce puternică în mișcarea Aware Parenting, promovând ideea că inteligența emoțională este fundamentul sănătății mintale și al relațiilor armonioase.
În discursul său TEDx, ea vorbește cu căldură și vulnerabilitate despre impactul copilăriei asupra vieții de adult, despre felul în care lipsa alfabetizării emoționale modelează generații întregi și despre transformarea profundă care se produce atunci când copiii sunt ascultați cu empatie și compasiune.

1. Lecția turnului dărâmat: începutul conștientizării

Lael începe povestea printr-o imagine simplă, dar profund simbolică: un copil de patru ani construiește cu mândrie un turn, iar în clipa următoare, alt copil îl dărâmă. Într-o clipă, apar furia, durerea și neputința — emoții firești, dar adesea întâmpinate cu respingere.
Ea ne invită să ne imaginăm reacția unui adult empatic: cineva care se așază la nivelul copilului, îl privește cu blândețe și spune: „Ce s-a întâmplat, dragule?”. Fără a minimaliza emoțiile, fără a încerca să repare turnul, ci doar ascultând și oferind un spațiu sigur pentru a simți.

Acea clipă de validare emoțională este magică: copilul plânge, vorbește, eliberează tensiunea, apoi respiră adânc și revine la joacă.
Lael contrastează această imagine ideală cu realitatea multor adulți de azi: atunci când eram copii, de cele mai multe ori am primit mesaje precum „Nu mai fi prost!”, „Nu plânge!”, „Du-te în cameră!” sau chiar pedepse fizice.
Astfel, învățam că emoțiile sunt periculoase sau inacceptabile. Iar aceste lecții devin, mai târziu, tiparele emoționale ale vieții de adult.

2. Amprentele copilăriei și sănătatea mintală a adultului

Pornind de la acest exemplu, Lael explică legătura directă dintre modul în care am fost ascultați în copilărie și nivelul nostru actual de sănătate emoțională.
Ea amintește date îngrijorătoare: unul din opt australieni trăiește cu o tulburare de anxietate, iar unul din zece suferă de depresie.
Deși conceptele de mindfulness, compasiune și vulnerabilitate sunt tot mai populare, rădăcina suferinței se află adesea în amprentele emoționale timpurii – acele momente în care nu ni s-a permis să exprimăm, să plângem sau să fim văzuți.

Ea subliniază că nu este vorba despre a învinovăți părinții. „Părinții noștri au făcut tot ce au știut mai bine”, spune ea.
Mulți dintre ei au repetat ceea ce li s-a făcut sau, dimpotrivă, au mers în extrema opusă. Problema reală nu este vina, ci lipsa alfabetizării emoționale colective – o absență profundă în cultura modernă.
Societatea continuă să premieze inteligența cognitivă (IQ) în detrimentul inteligenței emoționale (EQ), iar rezultatul este o generație de adulți competenți, dar deconectați de propriile emoții.

3. Cele trei moduri de a învăța să gestionăm emoțiile

Pe baza experienței sale cu mii de familii, Lael identifică trei strategii principale pe care copiii le învață în raport cu emoțiile: reprimarea, agresiunea și expresia autentică.

3.1. Reprimarea

Copiii care au învățat că exprimarea sentimentelor este periculoasă sau indezirabilă — pentru că au fost certați, ridiculizați sau ignorați — tind să își reprime emoțiile.
În viața adultă, aceste emoții neexprimate se transformă în mecanisme subtile de evitare: alcoolul, munca excesivă, consumul compulsiv de conținut digital sau detașarea emoțională.
Lael subliniază că aceste comportamente nu sunt „defecte”, ci strategii de supraviețuire apărute în copilărie.

3.2. Agresiunea

În medii autoritare, unde copiii nu au voie să aibă o voce, frica și neputința se transformă în furie și control.
Ceea ce a început ca o reacție de apărare devine, în timp, un tipar de critică, violență verbală sau auto-învinovățire.
Lael arată că multe comportamente agresive la adulți – de la bullying până la perfecționism sever – au rădăcina în copilul neauzit care încearcă să recâștige controlul.

3.3. Expresia autentică

Când copiii cresc într-un mediu unde toate emoțiile sunt binevenite – bucuria, tristețea, furia, frica – ei învață autenticitatea emoțională.
Ca adulți, aceștia caută sprijin, vorbesc deschis, scriu, se mișcă, respiră, merg la terapie. Învață să simtă complet și apoi să elibereze ceea ce simt.
Lael consideră acest tip de expresie cheia sănătății psihice: „Când ne putem simți emoțiile în siguranță, nu mai avem nevoie să le îngropăm sau să le explodăm asupra altora.”

4. De la control la conectare: transformarea rolului de părinte

Când Lael a devenit mamă, a recunoscut în sine tiparul universal al „părintelui salvator”: dorința de a menține copiii fericiți permanent.
Însă, pe măsură ce a studiat trauma și atașamentul, a realizat că fericirea continuă nu este sănătate emoțională, ci evitare emoțională.
Astfel, a început să aplice acasă principiile compasiunii și ascultării active.

În loc să „repare” problemele copiilor, ea se așeza la nivelul lor, spunea „Spune-mi tot ce simți” și asculta fără să judece.
Au fost lacrimi, izbucniri, plângeri, dar în toate acele momente, singura ei misiune era să fie prezentă.
Rezultatul? Copiii ei au început să manifeste o formă naturală de inteligență emoțională – capacitatea de a recunoaște, exprima și regla trăirile lor fără rușine.

5. Lecția fiicelor: empatia ca reflex învățat

Momentul cel mai emoționant din povestea lui Lael se petrece într-o seară obișnuită, când pregătea cina înainte de a pleca la curs.
Fiica ei cea mică, în vârstă de cinci ani, vine supărată, iar Lael – grăbită și stresată – îi spune: „Poți să ții emoțiile câteva ore până mă întorc?”.
Copila o privește neîncrezătoare, dar în acel moment intervine sora mai mare, de zece ani: „Eu o să-i ascult emoțiile”.

Cele două fete intră în cameră, iar Lael, curioasă, rămâne la ușă. Aude conversația:
– „Spune-mi tot ce s-a întâmplat.”
Urmează plâns, plângeri, apoi chicote, râsete și liniște. Când ies, Lael o întreabă pe fiica mai mare cum a fost, iar răspunsul este simplu și devastator de frumos:
„Mamă, am făcut cu ea ce faci tu cu mine.”

Pentru Lael, acela a fost momentul de revelație: copiii nu pot fi ceea ce nu văd.
Empatia nu se predă prin cuvinte, ci prin exemplu.
Dacă vrem ca ei să fie blânzi, trebuie să simtă blândețea. Dacă vrem să arate compasiune, trebuie să o vadă în ochii noștri.

6. Vindecarea generațională: părinți care își descoperă propriul copil interior

După momentul cu fiicele sale, Lael își extinde reflecția către întreaga societate. Ea afirmă că vindecarea lumii începe în familie, în relația dintre părinte și copil.
Însă pentru a putea asculta cu adevărat copiii, adulții trebuie să își vindece propriile răni emoționale.

„Cum putem oferi empatie, dacă noi înșine nu am fost niciodată ascultați?” – întreabă Lael retoric.
Mulți părinți poartă bagajul copilăriei lor – frici, rușine, neputință – și, fără să-și dea seama, îl proiectează asupra copiilor.
Ea imaginează o lume în care părinții ar fi sprijiniți să-și exploreze copilăria, să-și înțeleagă reacțiile și să învețe să nu repete ciclul durerii.

Lael pledează pentru un nou alfabet emoțional al părinților: să recunoască lacrimile copilului ca o formă de comunicare, nu ca un eșec parental; să vadă comportamentul dificil ca o expresie a nevoilor neîmplinite, nu ca o problemă de „disciplină”.
Adevărata transformare, spune ea, vine atunci când un adult are curajul să se oprească, să respire și să spună: „Și eu am simțit asta când eram mic.”

7. Regândirea stereotipurilor: băieții care plâng și fetele care se înfurie

Un punct esențial al discursului îl reprezintă deconstrucția rolurilor emoționale de gen.
Lael vorbește despre impactul profund al mesajelor culturale: băieților li se spune să nu plângă, fetelor li se spune să nu fie furioase.
Rezultatul este o societate în care bărbații nu pot fi vulnerabili, iar femeile se tem să-și exprime puterea.

Ea propune o inversare: „Să îi încurajăm pe băieți să plângă și pe fete să fie furioase.”
Aceasta nu înseamnă haos emoțional, ci autenticitate.
Plânsul este o formă de eliberare, furia poate fi o energie a clarității și a autoafirmării.

Lael subliniază că în spatele fiecărui comportament există o emoție neînțeleasă, o poveste nespusă.
Dacă adulții ar putea privi „dincolo de comportament”, am descoperi nevoia fundamentală de siguranță, conexiune și iubire.
Astfel, pedeapsa și rușinea pot fi înlocuite cu limite pline de compasiune și ascultare empatică.

8. Compasiunea în locul pedepsei: o nouă paradigmă educațională

Lael Stone vorbește despre un vis pe care l-a transformat în realitate: crearea unei școli bazate pe bunăstarea emoțională.
În anul 2021, ea a cofondat Woodline Primary School, o școală amplasată pe o fermă din hinterlandul Geelong, înconjurată de natură, cai, grădini și spații deschise.
Filosofia școlii se bazează pe un principiu simplu, dar revoluționar: copiii învață cu adevărat doar atunci când se simt în siguranță.

În această viziune, siguranța nu înseamnă doar absența pericolului fizic, ci absența judecății și a criticii.
Când elevii sunt tratați cu respect, autonomie și acceptare, sistemul lor nervos se calmează, iar creierul lor devine deschis către curiozitate și explorare.

Cercetările recente confirmă aceste observații: un copil care se simte ascultat și valorizat are o capacitate sporită de învățare, memorie și autoreglare emoțională.
Astfel, la Woodline, accentul nu este pus doar pe competențele academice, ci și pe dezvoltarea abilităților de viață – inteligență emoțională, gândire critică, reziliență, și o relație sănătoasă cu eșecul.

Lael descrie cu pasiune acest concept: „Ne dorim ca fiecare copil care pleacă de la Woodline să fie un cetățean compasiv al Pământului, nu doar un bun elev.”

9. Lumea interioară ca fundație a lumii exterioare

Inspirată de cuvintele lui Sir Ken Robinson, Lael amintește că scopul educației este „să înțelegem lumea din jurul nostru și lumea din noi înșine”.
Însă, spune ea, dacă am începe cu lumea din noi, cea exterioară ar deveni automat mai coerentă, mai empatică, mai pașnică.

Ea imaginează o lume în care conexiunea, ascultarea și inima ar fi centrul fiecărei relații – nu doar între părinte și copil, ci și între profesori și elevi, între colegi, între parteneri de viață.
O lume unde dialogul ar înlocui critica, unde vulnerabilitatea ar fi considerată o forță, nu o slăbiciune.

În viziunea lui Lael Stone, compasiunea este revoluția tăcută de care omenirea are nevoie.
Nu se obține prin teorii sofisticate, ci prin gesturi simple: un adult care se apleacă, privește un copil în ochi și spune „Sunt aici. Te ascult.”

10. Concluzie: o lume modelată de empatie

Discursul lui Lael Stone este, în esență, un apel la umanitate conștientă.
Ea nu cere perfecțiune parentală, ci prezență. Nu cere să eliminăm toate greșelile, ci să învățăm din ele.
Prin munca sa – ca educator, consilier și fondator de școală – ea demonstrează că inteligența emoțională nu este un lux, ci o nevoie fundamentală a ființei umane.

Dacă societatea ar învăța să valorizeze empatia la fel de mult ca performanța, generațiile viitoare ar fi nu doar mai echilibrate, ci și mai capabile să creeze o lume în care iubirea, respectul și conexiunea devin norme, nu excepții.