Cum ia naștere o amintire: mecanismul reinstaurării memoriei și rolul engramelor

Un studiu realizat la University of Texas at Dallas și la University of East Anglia și publicat în Neuroscience & Biobehavioral Reviews în decembrie 2025 a analizat relația dintre mecanismele neurocognitive ale reprezentării memoriei și modul în care acestea explică diferențele dintre memoria episodică și memoria semantică. Cercetarea arată că înțelegerea reprezentărilor active și latente ale memoriei poate clarifica modul în care experiențele trecute influențează cogniția prezentă.

Context

Memoria a fost conceptualizată de-a lungul timpului ca un proces dependent de reprezentări mentale și neuronale. Filosofia minții, psihologia cognitivă și neuroștiințele au discutat intens despre ce anume reprezintă o reprezentare și cum poate un astfel de conținut să rămână legat cauzal de un eveniment trecut. Studiile anterioare au arătat că:

• Memoria episodică se bazează pe reactivarea unor modele neurale distribuite, sprijinite de mecanisme precum separarea și completarea de tip „pattern” la nivel hipocampic.

• Reprezentările de memorie nu sunt copii fidele ale trecutului, ci rezultate constructive care îmbină informații episodice, semantice, schematice și contextuale.

• Trasarea legăturii cauzale dintre o reprezentare și evenimentul inițial este o problemă conceptuală majoră, cu implicații în distincția dintre memorie veridică și conținut imaginar.

Acest studiu își propune să clarifice terminologia (active versus latente, cognitive versus neurale) și să ofere o bază mecanistică coerentă pentru înțelegerea modului în care memoria se formează, se menține și se transformă.

Despre studiul actual

Autorii analizează memoria din perspectiva reprezentărilor, făcând o distincție riguroasă între:

Reprezentări cognitive versus reprezentări neurale

• Reprezentările cognitive sunt entități mentale cu conținut, orientate către un obiect al gândirii, fie el real, trecut sau imaginar.

• Reprezentările neurale sunt modele spațio-temporale de activitate cerebrală, distribuite și capabile să influențeze comportamentul și conștiența.

Autorii subliniază că o reprezentare de memorie este considerată activă doar atunci când influențează direct cogniția prezentă, iar o reprezentare latentă (sau trasă, respectiv engramă) rămâne inactivă până când un indiciu de memorie o reactivează.

Criteriul cauzal pentru definirea memoriei

Studiul adoptă perspectiva cauzală conform căreia:

• O reprezentare nu poate fi considerată memorie decât dacă este cauzal legată de un eveniment din trecut.

• Reprezentările imaginare, fără o astfel de legătură, nu constituie memorie, chiar dacă sunt trăite fenomenologic similar unei amintiri.

Autorii subliniază că această legătură cauzală poate implica un lanț de reîncodări succesive, ceea ce duce la diferențe între vârsta tracului neuronal și vârsta conținutului memorat.

Rolul hipocampului și al engramelor

O componentă centrală a analizei este reinstaurarea (reinstatement), definită ca reactivarea tiparelor corticale existente în momentul experienței:

• Hipocampul nu encodează direct conținutul memoriei, ci indexează tiparele de activitate neocorticală.

• Prin mecanisme de separare și completare de tip „pattern”, hipocampul permite accesarea unor tipare întregi pe baza unor indicii incomplete.

Engramele sunt conceptualizate ca „reprezentări de ordinul doi”: nu reproduc evenimentul, ci codifică modul de reinstaurare a tiparelor corticale.

Consolidare, transformare și degradare

Studiul discută în profunzime dezbaterile despre consolidarea memoriei:

• Conform teoriei standard, memoria episodică devine în timp neocorticală și nu mai depinde de hipocamp.

• Conform ipotezei transformării, memoria rămâne dependentă de hipocamp pentru conținutul detaliat, iar ceea ce se consolidează în neocortex este o formă semanticizată a experienței.

Autorii examinează și dovezi asupra degradării engramelor prin:

• turnover sinaptic rapid,

• drift neuronal,

• modificări epigenetice.

Actualizare și modificare prin reactivare

Studiul arată că reactivarea memoriei poate conduce la:

• consolidare suplimentară,

• generarea unui nou trac,

• competiția între tracurile vechi și cele noi,

• modificarea accesibilității informației.

Paradigmele de tip misinformation arată că noi informații pot influența raportarea memoriei, însă mecanismele implicate pot fi explicate atât prin modificare reală, cât și prin competiție contextuală.

Memoria semantică și simularea cognitivă

Autorii discută extinderea modelului și asupra memoriei semantice:

• Reprezentările semantice sunt distribuite și activate în mod dependent de context.

• Procesele de simulare senzorio-motorie pot explica modul în care informațiile conceptuale sunt reconstruite în funcție de sarcină.

Acest cadru arată că memoria semantică și cea episodică împărtășesc principiul construcției flexibile, chiar dacă diferă prin gradul de dependență de hipocamp și prin natura informației.

Rezultate

Studiul oferă concluzii esențiale pentru înțelegerea memoriei:

• Memoria episodică nu este reproducere, ci reconstrucție. Conținutul unei amintiri reprezintă o combinație între informația reinstaurată și informația semantică sau schematică contextuală.

• Reprezentările active și latente au statut distinct, iar termenii trebuie utilizați consecvent pentru a evita confuzii conceptuale.

• Hipocampul joacă un rol esențial în menținerea legăturii cauzale dintre experiență și amintire, chiar dacă acest lucru se poate realiza prin lanțuri multiple de reîncodare.

• Reinstaurarea neuronală explică diferența dintre amintirile veridice și cele imaginate, deoarece doar primele implică reactivarea tracului cortical indexat de engrama hipocampică.

• Amintirile se modifică în timp, iar această modificare poate proveni din degradare, competiție, reîncodare, interferență sau construcție contextuală.

• Memoria semantică este la fel de dependentă de simulare și de context precum memoria episodică, deși nu își trage originea dintr-un singur episod.

Prin integrarea perspectivelor filosofice, cognitive și neurobiologice, studiul oferă un cadru complet și coerent pentru înțelegerea memoriei umane ca fenomen dinamic, dependent de reprezentări distribuite, mecanisme de reinstaurare și procese constructive.