De ce uităm?

Memoria ne poate juca deseori feste. Fie că nu reușim să ne mai amintim informații esențiale (cum ar fi în cazul unui examen, pentru care ne-am pregătit intens), fie că nu putem scăpa de unele amintiri neplăcute (un eveniment dureros sau versurile unei melodii care nu ne place, dar care ne revin constant în minte), memoria pare să „comploteze” împotriva noastră.

Cât de normală este însă uitarea și în ce condiții apare? O putem controla sau dimpotrivă, suntem condamnați să uităm? Este benefic sau dăunător acest fenomen? Iată doar câteva dintre întrebările cărora psihologi, neurologi și alți oameni de știință încearcă încă să le găsească răspuns.

Uitarea – fenomen fiziologic și psihologic

Uitarea este un proces integrant al memoriei, care face posibilă funcționarea eficientă a acesteia.

Uităm din două motive, spun specialiștii:

• informația pe care încercăm să ne-o amintim nu mai este disponibilă, practic amintirile respective au dispărut (situație specifică memoriei de lucru, de scurtă durată)
• accesul la o amintire este împiedicat, deși ea există încă în memoria noastră de lungă durată.

Uitarea poate deci afecta ambele tipuri de memorie. Psihologii au elaborat o serie de teorii încercând să explice de ce și cum intervine uitarea la nivelul fiecăreia. Majoritatea sunt incomplete și nu reușesc să surprindă decât o parte din complexitatea procesului memoriei, iar altele sunt dificil de demonstrat prin studii care să redea situații din viața reală în care învățăm informații noi și le uităm pe altele. Cert este că fenomentul uitării continuă să rămână un subiect incomplet cunoscut și sursă de dezbateri pentru specialiști.

Uitarea informațiilor din memoria de scurtă durată

Teoria degradării urmelor lăsate de informații - susține că orice informație cu care lucrăm în memoria de scurtă durată lasă o anumită urmă chimică/fizică în creierul nostru. Pe măsură ce timpul trece (specialiștii consideră că după 15-30 de secunde), urma respectivă se estompează din ce în ce mai tare, până la dispariție, dacă informația nu este repetată.

Înlocuirea informațiilor – susține că memoria de scurtă durată are o capacitate limitată de a stoca informațiile, iar când acel prag este depășit, informațiile vechi sunt înlocuite cu cele nou memorate. Psihologul N. E. Miller este cel care a propus la jumătatea anilor 1900 această teorie și a susținut că memoria de scurtă durată ar putea păstra doar 7±2 elemente. Dincolo de această limită, informațiile vechi se pierd pentru a face loc celor noi.

Uitarea informațiilor din memoria de lungă durată

Interferența – această teorie consideră că informațiile deja stocate în memoria de lungă durată interferează cu cele noi, iar efectul poate fi în ambele sensuri: fie uităm sau ne amintim distorsionat amintirile mai vechi (interferență retroactivă), fie amintirile noi sunt memorate greșit sau nu reușim să le memorăm din cauza celor vechi (interferență proactivă).

Lipsa consolidării informațiilor – ia în calcul atât factorii psihologici, cât și pe cei biologici implicați în procesul memoriei. Când o informație este reținută, în creier au loc modificări la nivelul neuronilor, iar neurotransmițătorii, substanțele chimice care transportă informațiile către creier, pot inhiba sau favoriza trecerea acestora din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Consolidarea constă practic în aceste modificări neuronale implicate în fixarea informațiilor în memoria de lungă durată. Afecțiuni ale hipocampului sau vârsta înaintată pot afecta acest proces și favoriza uitarea. (1), (2)

La nivel cerebral studii recente au subliniat rolul important al unor enzime (PKM zeta) și proteine (CREB) în procesul de stocare a informației în memoria de lungă durată, substanțe care dacă sunt inhibate, amintirile sunt șterse. (3)

Cunoștințele despre mecanismele biologice din creier și bazele neuronale care susțin memoria și implicit uitarea sunt deocamdată insuficient cunoscute și înțelese de specialiști.

Uitarea e benefică sau ne face rău?

Pare paradoxal faptul că depunem uneori eforturi uriașe să reținem informații pentru un examen și nu reușim, dar ne dorim să uităm detaliile unei relații care nu ne-a făcut bine și din nou nu reușim. Am putea crede că am fi mai fericiți dacă am avea capacitatea de a reține mai multe informații decât o facem acum: ne-am face treaba mai bine, nu am mai uita zilele de naștere, nu am mai petrece atât timp în școală învățând etc.

Mult timp oamenii de știință au considerat că uitarea ar fi un eșec al creierului. Acum însă uitarea este văzută ca fiind o caracteristică benefică a memoriei.

Imaginați-vă cum ar fi să putem înregistra toate detaliile unei zile: cum erau îmbrăcați oamenii cu care am interacționat, care erau produsele trecute pe lista de cumpărături, frânturi de conversații pe care le-am auzit mergând pe stradă, toate știrile pe care le-am citit sau auzit, tot ce ne-au povestit colegii că au văzut, visat etc. Sau dacă am aduna toate informațiile dintr-o săptămână sau lună sau an. Cu siguranță am fi copleșiți. Ne-ar fi din ce în ce mai greu să stocăm toate aceste date, pentru că ele nu se memorează ca și cum ai pune obiecte într-un sertar, ci trebuie asociate și puse în legătură cu cele pe care le avem deja. Apoi ne-ar fi foarte greu să ne amintim o informație, pentru că ar trebui să căutăm prin stocul imens de date, importante sau mai puțin importante, pe care le-am acumulat de-a lungul vieții. Nu în ultimul rând, multe informații ar fi irelevante: un număr vechi de telefon, o listă de cumpărături de acum o lună etc.

Din fericire intervine uitarea care ne dă posibilitatea să păstrăm acele informații cu adevărat importante și să renunțăm la cele care nu au nicio valoare. (4)

Un studiu simplu a ilustrat rolul benefic al uitării într-o activitate de memorare, cu implicații pentru alte procese cognitive. Un grup de participanți a memorat o listă de nume de păsări. Apoi li s-a solicitat să își amintească doar jumătate din totalul de nume. Practic cealaltă jumătate a trebuit să fie uitată, pentru că nu mai avea utilitate. Concluzia autorilor a fost că dacă avem capacitatea de a uita informațiile de care nu avem nevoie, vom avea șanse mai mari să rezolvăm o problemă sau să ne amintim o informație, chiar și atunci când suntem distrași de alți stimuli. (5)

Creierul nostru apelează însă la „trucuri”, astfel încât să medieze cumva ideea de volum mare de informații stocate și rapiditatea de amintire a acestora. De aceea a creat categoriile, stereotipurile, prejudecățile. Reținem informațiile despre o anumită categorie (un popor, o clasă de legume, o profesie, un gen etc.), iar atunci când ne întâlnim cu un reprezentant nou al acesteia nu ne mai chinuim să memorăm lucruri despre el, ci îl etichetăm prin prisma a ceee ce știm deja despre categoria din care face parte. Același proces are loc și atunci când stereotipurile intră în acțiune: un exemplu banal este că dacă o femeie vrea să învețe să conducă o mașină, cu siguranță vor fi câțiva care vor apela la stereotipul de gen care spune că o femeie nu poate fi un bun șofer sau că o femeie nu poate conduce o mașină la fel de bine ca un bărbat.

Cât de benefică este însă uitarea atunci când nu ne mai amintim cine suntem, cum se folosesc obiectele pe care le-am utilizat toată viața sau nu ne mai recunoaștem familia ori partenerul de viață? Boala Alzheimer constă într-o gravă afectare a memoriei, iar uitarea este unul dintre simptomele principale prin care se manifestă.

Uitarea este simptomul de bază și în cazul amneziei, atunci când nu mai avem acces la amintirile vechi, stocate în memoria de lungă durată (amnezie retrogradă) sau când ne lovim de imposibilitatea de a memora lucruri noi (amnezie anterogradă). (6)

În aceste cazuri, uitarea ne dăunează, ne afectează funcționarea cognitivă și viața în general. Dar nu trebuie să omitem faptul că uitarea este doar un simptom, iar adevărata problemă este boala care o produce.

Putem uita în mod voit amintirile neplăcute?

Uneori ne dorim să uităm, iar alteori uitarea pare a fi inamicul nostru. Ca în cazul multor procese cognitive, mult timp s-a considerat că memoria și uitarea sunt fenomene pe care nu le putem controla. Cercetări recente oferă însă o nouă viziune asupra capacității noastre de a le influența sau ține sub control, iar studiile continuă să aducă noi informații în domeniu.

Sigmund Freud, unul dintre cele mai importante nume din psihologie, a propus conceptul de „amintiri reprimate”, acele amintiri neplăcute pe care oamenii vor să le uite, fapt pentru care acestea ajung în inconștient, acea zonă obscură a psihicului, unde nu avem acces. Ideea sa a fost aspru criticată de oponenții curentului psihanalist, principalul motiv fiind lipsa dovezilor unui mecanism neuronal care să explice procesul reprimării amintirilor.

Studiile realizate de o echipă de cercetători de la Universitatea din Oregon au arătat însă că un astfel de mecanism chiar există. Participanții la cercetare au primit mai multe perechi de cuvinte, fără legătură între ele, pe care le-au memorat. Apoi li s-a arătat primul cuvânt din fiecare pereche, iar la al doilea li s-a solicitat fie să se gândească, fie să evite să se gândească la el. Ulterior când li s-a arătat din nou primul cuvânt, s-a observat că acele cuvinte la care s-au gândit au fost cu 20% mai bine amintite decât cele „interzise”. Același fenomen s-a observat când perechile de cuvinte au fost înlocuite cu imagini în care erau prezentate fețe umane sau diverse scene, unele neutre, iar altele sugerând emoții. Fenomenul a fost mult mai intens atunci când imaginile prezentate sugerau emoții.

Prin acest set de experimente autorii au demonstrat că ar exista un mecanism de reprimare a amintirilor pe care nu dorim să le mai avem prezente în minte, însă criticii spun că e vorba de o reprimare conștientă, nu inconștientă ca cea susținută de Freud. În plus, e nevoie de cercetări suplimentare pentru a se vedea exact ce se întâmplă în viața reală, mai ales în cazul celor care au suferit traume. (7)

Alți oameni de știință au mers mai departe cu cercetările lor și au încercat să vadă, deocamdată doar în studii pe animale de laborator, în ce măsură pot fi „șterse” amintirile nedorite, care ne fac rău.

Ceea ce a reușit să facă o echipă de cercetători din Florida a fost să blocheze o anumită moleculă din creier, implicată în procesul de formare a amintirilor legate de administrarea unui drog (metamfetamină) șoarecilor de laborator. Au reușit nu doar să împiedice formarea acestor amintiri, ci și să distrugă amintirile deja formate despre metamfetamină, în timp ce cele legate de alți stimuli (pozitivi sau negativi) au rămas nealterate. Este vorba practic de o uitare selectivă, doar a amintirilor care ne perturbă, ne fac rău sau ne determină să cădem din nou în ispita consumului de droguri.

Implicațiile acestor descoperiri sunt foarte mari, mai ales dacă ne referim la persoanele care au trecut prin traume, care se recuperează după consumul de droguri sau care suferă de tulburarea de stres post-traumatică, pentru că ar avea astfel o șansă să uite amintirile unor evenimente care le-au făcut rău. (8)

Curiozități despre uitare

• Oamenii nu doar că au așteptări greșite în ceea ce privește modul în care se vor simți după un eveniment (trist sau fericit), dar „uită” după acea întâmplare cum au crezut că se vor simți. Practic ne adaptăm amintirea despre sentimentele anticipate la ceea ce de fapt am simțit. De exemplu, dacă am crezut inițial că achizițonarea unui televizor ne va face extrem de fericiți, amintirea sentimentului de fericire va fi influențată de cum ne-am simțit în realitate. Dacă după ce cumpărăm acel televizor vom fi dezamăgiți, nu ne vom mai aminti fericirea de dinainte, ci o vom estompa și ne vom aminti (greșit) că nu am fost chiar atât de încântați de ideea cumpărării unui televizor. (9)
• Există persoane care au o capacitate de memorare peste limita normală la care uitarea pare să nu le afecteze deloc, ele pot reține fără probleme fragmente mari de text după o singură citire, detalii ale evenimentelor întâmplate cu ani în urmă etc.
• Mirosul este considerat unul dintre cei mai de impact stimuli pentru amintire. Cu siguranță am avut cel puțin un episod în care un anume miros ne-a făcut să retrăim intens o amintire din trecut de care suntem legați emoțional: parfumul unei persoane dragi, mireasma unor prăjituri care ne amintesc de copilărie etc. Explicația este destul de simplă: nervul olfactiv este apropiat ca localizare de zona cerebrală implicată în memoria emoțională. De la această idee au pornit unii cercetători care au ajuns la concluzia, în urma unor studii, că dacă învățăm în prezența unor mirosuri plăcute avem șanse mult mai mari să ne amintim mai intens informațiile respective. (10)
• Faptul că uneori ajungem într-o cameră și ne dăm seama că am uitat pentru ce am venit ar putea fi explicat prin prezența ușii prin care trecem. Creierul nostru o vede ca pe un indiciu al ieșirii dintr-o scenă și intrarea într-una nouă, ceea ce îl face să uite informația veche din memoria de lucru (cea cu care am pornit în minte) și să pregătească spațiul pentru informațiile noii scene.
• Primele amintiri pe care le avem sunt din jurul vârstei de 3-4 ani, iar perioada de dinaintea acestei vârste specialiștii o numesc „amnezie infantilă”. În urma studiilor recente s-a ajuns la concluzia că și înainte de 3 ani se formează și se stochează amintiri, însă creierul ar fi programat să le uite pe măsură ce începe să se dezvoltă extrem de rapid. (11)

Cum ne asigurăm că nu uităm?

Dacă ne dorim ca informațiile pe care le memorăm să nu se estompeze din mintea noastră, avem câteva mijloace la dispoziție, inspirate din munca de cercetare derulată de oamenii de știință de-a lungul timpului:

• o informație este mai puțin probabil să fie uitată dacă este reținută într-un context pe care îl înțelegem sau dacă suntem implicați emoțional (de exemplu, dacă suntem pasionați de un domeniu, vom reține mult mai ușor informațiile decât dacă am fi nevoiți să învățăm ceva care nu ne place)
• zicala „repetiția este mama învățării” chiar funcționează și are o susținere științifică; cu cât repetăm informațiile pe care dorim să le memorăm, ne raportăm la ele frecvent sau le folosim în activitatea noastră, cu atât avem șanse mai mari să le fixăm mai bine în memorie
• există tot felul de strategii mnemotehnice care facilitează învățarea și împiedică pierderea informațiilor, mai ales în cazul celor care nu se laudă cu o capacitate de memorare foarte bună: utilizarea acronimelor în crearea unor cuvinte sau expresii mult mai ușor de memorat decât un calup mai mare de informații, reținerea unor cuvinte cheie, folosirea informațiilor ca versuri ale unui cântec, organizarea și structurarea textului (dacă este cazul) într-o manieră cât mai atractivă pentru a fi înțeles și reținut (sublinieri, spargerea blocului de text în paragrafe, evidențierea cuvintelor și conceptelor importante, realizarea de scheme, tabele etc.)
• asocierea informațiilor noi cu cele deja memorate asigură o mai bună fixare a primelor, pentru că se creează conexiuni logice, iar noile informații pot fi mai bine înțelese (analogii, asocieri, comparații)
• este foarte important să dormim suficient; numeroase studii au arătat importanța somnului pentru fixarea informațiilor în memoria de lungă durată; deprivarea de somn ne împiedică să memorăm și favorizează uitarea
• identificarea stilurilor de învățare specifice fiecăruia dintre noi:

-stilul vizual (reținem foarte ușor fețele persoanelor, informația scrisă, scheme sau imagini),

-stilul auditiv (memorăm mai bine informațiile pe care le auzim sau care sunt însoțite de sunete sau muzică),

-stilul verbal (ne ajută foarte mult dacă atunci când învățăm ceva nou verbalizăm sau scriem noile informații, eventual folosind propriile cuvinte),

-stilul kinestezic (memorăm mai ușor dacă atingem, pipăim sau simțim fizic obiectul, acțiunea etc.),

-stilul logic (căutăm argumente, găsim sensul și integrăm noile informații în sistemul celor deja cunoscute),

-stilul social (reținem mult mai ușor prin interacțiunea cu un grup și prin discuții despre subiectul pe care dorim să-l reținem),

-stilul solitar (ne este mult mai ușor să învățăm sau să lucrăm singuri, eventual să fim auto-didacți).