Schizofrenie sau altceva? Pareri va rog.

Buna. As vrea sa inteleg daca problema care o am e schizofrenie pana la urma sau o stare din care pot iesi prin psihoterapie. Toata viata am fost batjocorita de alte persoane, sincer nustiu de ce, poate nu eram ca toti sau se simtea in mine o slabiciune a caracterului? Mai pe scurt mama lucra peste hotare de mica, eu stateam cu 2 surori si bona, tin minte in copilarie plangeam si intrebam unde e mama, la 6 ani dadaca a trebuit sa ma lase, mama deja se ocupase de mine. De mica eram un copil zambaret, energic si ma jucam mai mult cu baietii, eram putin mai "baietel". Cu fetele imi era mai greu. Tin sa spun ca nu am fost data la gradinita, poate de asta m-am adaptat mai greu social, chiar nustiu. Mama mi-a zis ca dupa ce bona a trebuit sa plece, eu m-am schimbat, eram mai trista, desi ei nu tin minte multe detalii. Stiu totusi ca de la 7 ani imi era greu sa iea din casa, aveam o jeaca cu cagula si imi era greu sa o scot chiar cand era deja cald afara, parca era o agorafobie sau anxietate sociala? Nustiu... imi era mai greu, dar oricum prieteneam cu baietii si chiar mai mari, ma duceam in locuri indepartate ( nu chiar tare) sa jucam cu mingea. La scoala nu tin minte cum imi era, tot parca eram mai incordata psihic linga "oameni" stiu ca totusi mi-am gasit niste colegi cu care comunicam ok. Problema era profesoara care se lega de parul meu lung si ca eu nu vreau sa-l prind, ma tras tare odata de el. De atunci nu prea vroiam sa merg la scoala. Pe urma mama din clasa a 3 ma mutat in alta scoala ( consider o greseala) ma mutat intr-o scoala de copii mai majori, din astia mai indrazneti si increzuti in sine, intr-o scoala stiuta ca fiind ft buna. M-am adaptat rau. Multi erau rai, ma luau in ras ca ma imbracam in ghete si fusta in loc sa incalt la ele incaltaminte eleganta. Imi era greu in acea atmosfera sa ma exprim deoarece simteam aerele de superioritate care le au unii ai ma luau in ras cand ziceam ceva gresit. Mi-am gasit un prieten baiat si am prietenit ceva ani, oricum mi-a fost greu in scoala data, puteam uneori sa fiu eu insumi, iar pentru asta eram luata in ras. Am avut multe mutari din casa in casa si tot a fost un stres. La fel si in ograda sau in alte locuri multi se luau nustiu de ce de mine, in fine. Sa adunat multa ura pe oameni incepind cu clasa a saptea. Nu prea vroiam sa merg la scoala, aparuse stari de oboseala si indiferenta, uneori veneam suparata acasa si imi aruncam furia pe cei din casa. Mama mereu lucra pentru ca suntem fara tata. Am 2 surori care tot isi aruncau uneori frustrarile pe mine. Incepeam sa urasc oamenii si sa-i socot pe multi idioti. Eram tacuta, timida si linistita. Din cauza ca nu doream sa merg la scoala, mama prin diferite metode incerca sa ma convinga sa ma duc, ca va chema politia, ca va zice scolii si ma va face de ras, a incercat sa si ma bata cu cureaua, fapt la care prima data am reactionat inapoi cu cuvinte, am inceput sa ripostez pentru ca se adunase multa frustrare. Am lasat scoala si am stat 2 ani in casa. Priveam multe seriale, filme, multa muzica ascultam, gasisem alinare in muzica trance. Ea a fost ceea ce mi-a scos partial ura, sau cel putin simteam "sustinere" prin ea. Era o muzica emotionala si frumoasa. Cred ca ajunsem sa ascult prea mult, prea multa euforie imi aducea. Am stat 2 ani in casa izolata abea iesind 5 ori din casa in tot acest timp. Am ajuns la 16 ani si am decis ca e de ajuns si trebuie sa ies afara, sa ma schimb, sa-mi depasesc complexurile, dar aveam nevoie de sustinere pentru ca incepeam sa simt o slabiciune prea mare, imi era chiar si greu sa vorbesc. Stateam doar in muzica aia ca de altceva nu-mi pasa. Nu imi pasa de viitor, de studii, de nimic, dar nici nu ma simteam capabila sa functionez in societate, eram prea sociofoba. Inainte sa las scoala imi era greu sa ies din scoala, sa merg prin ea, sa ma duc acasa cu autobusul unde sunt multi oameni. In fine... am inceput sa am niste probleme cu nasul, frustrari de la el, nu puteam dormi si aveam o iriscibilitate in picioare, simteam nevoia sa le misc. Aveam conflicte cu mama. Ea incepuse sa steam mai des im casa iar eu simteam ca mii greu sa fiu in preajma ei, am inceput sa simt ca ea imi simte starile, ca asculta ceea ce fac eu in camera. Mai era o problema, dat fiind faptul ca aveam deja 16 ani si hormonii etc. Imi eliminam energia sexuala singura, din cauza asta imi aparuse un fel de paranoia ca mama o sa-si dea seama. Cand ascultasem muzica si ea venea acasa puteam sa-mi blochez brusc rasuflarea rapida care o aveam din cauza muzicii pentru ca imi era frica mama sa nu creada ca am facut altceva ( da, foarte prostesc). Din cauza asta tot mai des din frica imi blocam dispneea si eram in stare de ingrijorare. Dar o faceam inca din cauza ca imi era frica ca in starea aia de muzica fiind in stare de bucurie ia sa nu-mi strice acea bucurie, iar eu sa explodez si sa nu-mi pot controla emotiile sa fac ceva fara sa-mi dau seama. Era o frica constanta. A fost asa ca venise compoziotorul meu preferat in tara si vroiam sa ma duc, in acelasi timp nu iesisem 2 ani din casa si aveam o frica sa merg singura, am rugat pe mama sa mai ramana in tara, pentru ca vroia sa plece peste hotare si sa ma lase, nu vedea defapt ca in inchiderea de sine si asa ica agresie verbala defapt se ascundea durere. Mai pe scurt am rugat sa ma ajute sa ma schimb, sa incep iesi din casa etc. Nu ia pasat, sa dus fara sa-mi spuna. Am aflat din apel telefonic ca a plecat si la sfarsit mi-a zis niste cuvinte la care nu eram gata sa raspund fiind obosita psihologic. M-am infuriat si in acelasi timp am simtit o durere, nu ia pasat de starea mea si nu a contat lucrurile importante pentru mine, dar nu mi-am permis sa plang am tinut in minte si sunasem inapoi sa-mi exprim furia, dar nu a raspuns. N-am putut accepta situatia si furia aia era asa mare si simteam ca mi se duce capul, ca o sa fac ceva fara sa-mi dau seama si parca se blocase, nu vroia sa iasa, am intrat intr-o panica imensa. Am simtit ca sau blocat emotiile astea 2 intre stomag si piept. 3 luni am stat in starea data, dormeam intre 4 ore si nu putram sa inchid ochii, puteam sa dorm intro pozitie, asa zisa poza embrionului, si simteam un chin sufletesc si fizic. Adica parca intrasem intr-o stupoare, cand o sunam sa-mi exprim emotiile, nu puteam, simteam ca daca aud ceva ce-mi zice emotia blocata incepea sa apara si aparea frica si inchideam telefonul. 3 luni nu puteam sa dorm decat cu fereastra deschisa ca sa aud ce se aude afara sa nu ma concentrez pe stare, simteam parca rasuflarea e inversa, daca incercam sa ascult muzica aparea deodata furia "blocata" si repede inchideam, simteam ca nus in stare sa o controlez, aveam niste miscari involuntare intre stomag si piept, daca lasam sa mearga de la sine rasuflarea simteam ca intru in furia ceea si o sa-mi ies din minti. Dupa ce sa intors mama nici nu a inteles ce sa intimplat. Puteam sa adorm doar daca statea linga mine, eram deja prea obosita ca sa pot vorbi so sa- mi exprim sentimentele care le-am avut. Daca facea vreun zgomot ceva ma sculam deodata din pat si ma duceam la ea, nu puteam sa ma relaxez sa adorm din cauza ca aveam o frica sa nu-i fac ceva din cauza emotii blocate. Aveam tensiunea ridicata mai mereu, ma durea inima in spate si din fata, cand adormeam deodata ma trezeam si simteam ca se opreste rasuflarea. Chemam mai mereu ambulanta pana cand medicul nu a vazut ca eram intro stare ca nu puteam sa vorbesc si stateam in pozitia embrionului. Chemam de frica tensiunii, mai pe scurt era un calvar. A zis ca trebuie sa ma duca la psihiatrie. M-au luat cu forta si m-au dus. Era psihiatrie de copii, am intrat cu mama in cabinet la medic, era cam tinara, mama incepea sa vorbeasca si deodata ma apuca batai dese de inima, am iesit ca nu o suportam. Eventual am vrut sa intru inapoi dar au inchuiat usa. Nustiu ce a spus dar eventual nu a mai zis de starile importante. M-au luat aia sus si mi-au bagat ceva ca am adormit pe 2 zile, m-am sculat ca o leguma fara ractie, am stat 3 zile ca un zombie. Mi se sterse ceva din memorie ca nu puteam sa-mi amintesc unele detalii, deodata ce am facut a fost sa o sun pe mama sa-i zic tot ce simt si ma lasat chinul sufletesc partial. Oricum cref ca eu trebuia sa ma ajute aia paihologic, ceea ce nu au facut, au bagat in mine pastile si dute acasa. Am iesit dupa 3 sapt. Din prima zi acasa mi se facuse iar rau, o panica si o frica, incepeam sa vorbesc niste cuvinte care nu se leaga intre ele, dar m-am linistit cand mama nu atragea atentie la starea mea. Decci am continuat sa iau pastilele acasa, qetiapina, dar imi facuse mai rau, dupa 1 saptamana 2 am simtit ca mi sa sters personalitatea, nu puteam formula idei, se sterse aproape toate memoriile, era o stare de durere sufleteasca ca nu ma mai simt ca inainte, am cautat pe internet depersonalizare ai m-am regasit, am inceput sa nu pot vorbi si starea de chin persista. M-am dus la centrul stationar, ma vazut medicul si mi-a facut perfuzii, mi-a schimbat medicatia in triftazin. Mi- a stat ok dar oricum am simtit ca de la pastile ma simt mai "proasta" ca se duce intelectul si am stopat toata medicatia, orixum ramasese starea ceea de frica sa nu intru in furia stopata. Am stat 6 luni asa pana cand mama din nou nu sa dus peste hotare, am inceput sa nu pot dormi, eram agitata si simteam ca furia ceea vrea sa iasa din mine dar imi era frica, o puteam doar exprima prin cuvinte spre mama, daca loveam ceva nu iesea. Mai pe scurt nu dormisem 2 3 zile si am inceput sa nu pot sta locului, am inceput sa am niste convulsii si imi parea ca daca imi pierd cunostinta nu o sa ma mai trezesc sau o sa fiu altcineva. Am iesit repede la vecini sa cer ajutor, ba chiar iam speriat, am cazut jos si aveam ceva de genul convulsiilor, incercam sa nu le las sa se intimple, simteam ca vreau sa mi musc limba si ca sa nu o fac m-am muscat de mina. Au chemat salvarea, am crezut ca o sa fac infarct sau atac cerebral, simteam ca ma duc, ca nu-mi ajunge aer. Am ajums la spital noaptea so acolo convulsiile automat s-au oprit. Stand in spital peste cateva zile ma apucase iar criza, am strigat tare si dupa am inceput sa plang, am simtit in sfarsit ca ma lasase. Nu prea am putut povesti toate astea medicului, nu mai tin minte din ce motive, mi-au pus psihoza acuta cu simptome de schzifrenie. Cert este ca nu le-am zis cum a aparut toata problema asta, in starile astea m-am chinuit 2 ani. M-am dus acasa si deja am avut psihoza cu idei delirante, am acceptat medicatia ajungand iar acolo si am stat un an pe risperidona. Dar simtomele de chin fizic nu sau dus, m-ai am ticuri de genul ca mi se misca capul intr-o parte si se aude ca un sfarcait cand se misca, locul intre abdomen si piept la fel se stringe cand se face schimbul de aer. Nu leam spus de simptomele astea si cum sa inceput totul din cauza de la ce sa intimplat toata problema asta. Mi-au pus schizofrenie nedeferentiata din cauza ca nu prea mergeam la contact cu ei si paream bizara, dar eram bizara anume din cauza simturilor care le am de la asa zis stupor in care sunt, daca incerc sa ma concentrez mi se misca capul tare intro parte si se ia automat aer adinc si brusc. Imi pare ca toata aceasta problema inafara de psihoza deliranta este din cauza ca mi-am blocat energia cand imi blocasem rasuflarea din cauza fricii, eventual acele emotii sau blocat si inca simt ca le am si stau blocate, imi vine sa fac isterica ca sa scap de starea asta, doar asa simt ca o sa scap, dar imi este frica sa nu fac tensiune mare, nu pot acum dormi noptile din cauza ca cand inchid ochii si vreau sa ma relaxez deodata fac niste sunete de furie, strigat nu mare, si tot asa nu pot dormi decat pe o parte cu picioarele strinse linga stomag, as vrea sa stiu ce fel de stare e asta si cum pot scapa de ea? Se poate sa ma ajute psihoterapia? Pentru ca pe pastile nu simt nici o ameliorare decat cea a psihozului delirant, simt ca totusi e ceva psihologic, un conflict interior, pentru ca adorm doar spre dimineata cand mama nui, adica mii greu sa adorm odata cu ea ca simt ca furia asta o sa iasa si o sa fac ceva fara sa-mi dau seama. Acum o saptamana mi se facuse rau, simteam ca imi pierd cunostinta, am inceput sa rasuflu greu apoi cand mama sa dus de linga mine ma apucat panica, incepeam sa rasuflu intens si larg si simteam ca imi pierd cunostinta, am cazut pe pat si am inchis ochii si nu ma puteam misca si nici vorbi, simteam ca ma "duc" eram constienta desi nu puteam sa fac nimic, mama a chemat salvarea si dupa 3- 5 minute am iesit din starea asta, dar oricum eram panicata, tremuram, agitata, imi venea sa strig tare dar ma abtineam pentru ca era seara si sa nu auda vecinii, pana la urma a venit ambulanta, dar oricum cand mama sa dus in alta camera sa aduca apa, am strigat putin, imi parea in acel moment ca o sa intru in alta personalitate sau ceva de genul. Mi-a pus medicul diazepam si a zis ca nu e nimic grav si ca sa ma duc la sector dimineata. Diazepamul ma ametise eu oricum nu puteam sa ma las sa adorm, orixum adormisem dimineata si m-am dus la sector, psihiatrul meu a zis ca ceea ce descriu eu e atac de panica, alte intrebari nu prea imi da, iar eu totusi nustiu ce sa fac si la cine sa ma duc sa ma ajute, am citit multe si imi pare ca e stupoare isterica sau ceva de genul? Sau totusi e un fel de catatonie? Nu mai vreau sa stau pe medicatie pentru ca ma simt pe ele leguma si tot stau pe stare depersonalizanta de la ele, vreau o parere aici daca totusi e posibil sa fie toata asta schizofrenie si nu se mai poate face nimic? Sau totusi e altceva si se poate de rezolvat partial? Se pune schizofrenie doar dupa un episod psihotic? Imi cer scuze pentru toata povestea asta lunga, oribila si bizara, cred ca totusi sunt o schizofrenica si trebuie sa accept asta, dar nu sunt sigura ce sa fac cu emotiile care mi se par "blocate". O sa ajute terapia in cazul asta? Mersi


Chestia mai este in faptul ca eu simt ca mi se va astupa urechile si nu o sa mai aud si o sa intru intr-o prsonalitate aparte. Cand aveam 10 ani fusesem la baie si simteam ca mi se astupa urechile ca nu mai aud, auzeam un sunet doar asa, si dupa asta nu mai tin minte, dar ajunsem in camera unde dormeau toti si am zis cu ochii inchisi sa ma arunc si m-am aruncat peste pat, eu nu tin minte nimic din ce facusem dupa ce mi sa dus auzul si parca m-am "deconectat" presupun ca a fost somnabulism? Chestia este ca am avut psihozul dupa niste perfuzii cu piracetam, putea fi asta cauza psihozei?

Indiferent de diagnosticul pus de doctori, trebuie sa va luati constiincios tratamentul ca e spre binele dv.
Acest diagnostic va va ajuta sa va faceti pensie pe caz de invaliditate, sa aveti si dv un venit.
Nu stiti daca terapia va ajuta decat daca mergeti la psihoterapie. Fiecare om se comporta diferit. Dar daca sunt fonduri pentru psihoterapie, eu va sfatuiesc sa incercati.

Mersi pentru sfaturi. Totusi as fi vrut sa aflu niste pareri de la psihologi/ psihiatri..sau nu prea raspund?

Cu psihoterapia e asa o loterie...si pe timp si bani multi. Tin minte ca, in liceu, cand fiica-mea a avut nevoie, am schimbat vreo 5 psihoterapeuti pana am dat de cel potrivit. Cu primii 4 din ei, intre 2 si vreo 30 de sedinte cu fiecare si fara niciun efect! Cu ultima, vreo 6-8 sedinte si a fost bine ani multi de acolo mai departe. Aceeasi psihoterapeuta care atunci a rezolvat-o, acum spune ca psihoterapia ar fi contraindicata in cazul ei.

Zice bine John, incearca sa muncesti, munca e cea mai buna psihoterapie si nici nu te costa, ba mai castigi si tu ceva, daca o poti face pe bani. Daca nu, macar in gospodarie -ca oricum, un suferind se schizofrenie ar trebui sa invete sa fie independent.

"Zice bine John, incearca sa muncesti, munca e cea mai buna psihoterapie si nici nu te costa, ba mai castigi si tu ceva, daca o poti face pe bani. Daca nu, macar in gospodarie -ca oricum, un suferind se schizofrenie ar trebui sa invete sa fie independent."
Ca sa muncesti trebuie sa poti iesi din casa, mie din casa mii greu sa ies, am anxietate sociala mare, eu la scoala nu ma puteam duce macar de dragul dusului, dar la munca... si nu e vorba ca nu vreau, ma simt urata, pot sa am dorinta sa ies din casa, ma imbrac, dar doar ma uit in oglinda si deja nu mai vreau sa ies din casa, ma frustrez, cad in stare depresiva, si nu mai vreau sa fac nimic dupa asta. Imi mai este frica sa nu dau de cineva din trecut si sa vada in ce hal am ajuns, urata, fara studii, inapta, social dezadaptata si fara prieteni etc etc.

Fa-ti pensie pe caz de invaliditate 520 lei si indemnizatie de handicap 350 lei. Total 870 lei. Du o viata linistita si urmeaza-ti tratamentul cu sfintenie ca sa nu mai faci recaderi. Daca pot sa te ajut cu ceva, imi scrii pe Privat. Sanatate maxima!

Tu te-ai uitat cu atentie pe strada? E plin de urati, frumosii sunt doar in filme. Totul esa te simti bine in pielea ta, urata sau foarte urata cum esti. Lumea...chiar iti pasa de ce o crede lumea? 'poi cunoscutii nu crezi ca stiu de mult ce e cu tine? Ce crezi ca e asa greu de dedus ca unde e unu' care n-a mai mers la scoala, nu munceste, nu iese din casa...are problemute psihice? Iar daca nu vrei sa te recunoasca lumea, deghizeaza-te...pune-ti niste ochelari mari, o sapca pe ochi (sau o gluga, ca in copilarie) si fa incursiuni afara din casa, in fiecare zi sa cuceresti cate o noua strada, o noua intersectie. Sau la o saptamana, mno, daca ti se pare prea greu.
Hai, ca ai doar 21 de ani, doar nu vrei de pe-acuma sa zaci tot restul vietii in casa!

Cauta un psihoterapeut care se baga la schizofrenie -dar unul la care se ajunge greu, cu programare peste o luna-doua -nu de alta, dar sunt destui care n-au clienti si in disperare, accepta pe oricine, chiar daca n-au experienta la cazuri grele. Si, daca nu simti nicio imbunatatire in nicio privinta dupa 3-5 sedinte, renunta, cauta altul.

@Clara_p ti-am raspuns in privat.


@CatincaR Da, cam vad la tot pasul oameni frumosi, si nu e vorba de asta cat despre faptul cum se simt sau se tin. La cum te exprimi se vede ca esti mai indiferenta la caracter si nu-ti pasa de chestiile astea, fii sanatoasa atunci.
Ai zis ceva de cunoscuti. Nici nui prea am :)) poate fosti colegi, dar ei nici nu stiu de viata mea si nici nu cred ca le pasa, am zis ca daca ar fii sa-i intalnesc si sa vorbim.
Cam generalizezi. Problemute poti sa ai multe, nu toti se gandesc neaparat la psihice, ca pot fi si psihologice cand nu iesi din casa etc.
Ca am ajuns la psihice e deja alta si nu tine de restu la toti. Atita timp cat pari normal nu se mai gandeste nimeni ca ai probleme psihice, eu m-am referit la alte aspecte. Ideea cu sapca si ochelari cade, mai bine un pachet pe cap.
Poate chiar o sa stau toata viata in casa, cine stie.

E ciudat cum un om care toata viata a fost calcat in picioare de tot felu de nenorociti si acum se simte rau, trebuie sa ia tot el niste medicamente care stim cu totii ca nu trateaza nimic si doar te face leguma ca sa poti sa stai linistit sa nu mai fii o povara pentru ceilalti, inloc sa ia acele sedative nenorocitii care au produs raul.
Da, stiu, doamna psiholog o sa zica ca intotdeauna cand ni se intampla ceva rau e vina noastra, niciodata nu e vinovat celalalt and bla bla bla... texte filozofice.

Incearca sa mai consulti si un alt medic psihiatru Serenit, din ce ai scris tu mai sus se vad si simptome clare de depresie si anxietate, deci tratamentul tau este incomplet !
Vorbeste si cu un psihoterapeut insa strict pt problemele de relationare cu mama si apropiatii altfel ai nevoie de un diagnostic si un tratament corect iar astea le poti gasi numai la un medic bun, care te asculta cu atentie ! Deci intai cauta recomandari de medici foarte buni din zona ta ! N-o sa-l gasesti din prima insa persevereaza !

Serenit nu mai scrii nimic? Chiar era interesant subiectu. Vina e si la familia ta!