Fiecare are menirea sa, trebuie disociată aparenţa de esenţă

Omida a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau…toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai ea, sărăcuţa, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este o larvă şi-şi spunea:
– Fiecare are menirea sa! Şi şi-a început munca. În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştită în gogoaşa ei şi a aşteptat, spunându-şi:
– Încă puţină răbdare!
La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva o omidă.

Fiecare are menirea sa, trebuie disociată aparenţa de esenţă.