cer opinii la problema mea

Ma confrunt cu atacuri de panica si stari depresive, de anxietate cred sau (ma rog nu stiu exact, dar cam ceea ce am citit despre lucrul asta cam acolo bate) si m-am regasit in ele, de mai bine de 6 ani.Adica sunt mai apatica, nu pot sa intreprind ceva, chiar daca teoretic eu imi doresc foarte mult acest lucru avand tot timpul o teama, nu am suficienta incredere in mine, parca ceva ma retine sunt si prea bulversata cateodata cand vreau sa fac ceva de imediat se instaleaza neputinta si nelinistea practic ganduri de spaima ca nu o sa pot face nimic pentru ca o sa mi se faca rau si acestea sunt starile de rau care nu-mi dau pace sa am o viata linistita si armonioasa.Aceste stari au fost pe perioade mai accentuate, mai putin, am incercat sa le evit sa cred ca mi se pare, cu toate ca nu mi se parea cand ma trezeam noaptea speriata si cu palpitatii foarte mari, transpiratii, foarte speriata de nu stiam ce e cu mine. La inceput nu stiam ce mi se intampla stiam doar ca ceva e in neregula cu mine.Nu am apelat la nici un psiholog si din motive financiare dar pentru ca am crezut ca pot trece singura peste.Acum va voi prezenta umpic care cred eu ca este cauza oarecum.
In anul 2000 am suferit un accident de masina impreuna cu mama ea decedand eu suferind o interventie chirurgicala la cap (am avut un hematon in afara cavitatii craniene) si o interventie la mana stanga. Eu am stat 3 saptamani in spital pentru ca recuperarea mea fizica s-a efectuat destul de bine.
In tot acest timp familia la indemnul medicilor nu mi-au spus ca mama a murit cu toate ca eu am simtit asta.Cu ajutorul lui Dumnezeu care m-a intarit atunci am trecut peste asta si m-am intors acasa oarecum resemnata stiind ca mama a murit si nu pot s-o mai vad, ea fiind inmormantata in timpul cat eu eram in spital.
Norocul meu a fost ca prietenul meu a stat langa mine permanent si m-a sustinut si ajutat tot timpul asa cum a putut el, fara el nu stiu ce era de mine.
Suferinta a fost foarte mare atunci, va dati seama o vedeam peste tot in casa, in orice obiect, ii miroseam hainele de dorul ei samd.Cu toate ca i-am multumit lui Dumnezeu ca cel putin chiar daca nu am fost la inmormantare poate a fost mai bine asa pentru ca ea a ramas in sufletul meu asa cum o stiam eu.Nu as fi suportat s-o vad in ipostaza aceea.Cu timpul am incercat sa trec peste m-am resemnat si am incercat sa-mi vad de viata mea numai ca nu prea puteam.Ma trezisem dintr-o data intr-o alta lume plina de responsabilitati si de griji cotidiene.Pana atunci fusesem protejata si mi se daduse atentia cuvenita astfel incat sa nu-mi lipseasca nimic si dintr-o data trebuia sa ma descurc singura.
Dar cu timpul am invatat sa fac si de mancare si sa ma ocup si de casa cu tot ceea contine ea.Dar la inceput mi-a fost foarte greu, poate pe de o parte ca nu am avut sprijinul familiei asa cum as fi vrut.Cred ca pentru ei era de ajuns sa ma vada ca totusi am supravietuit fara sa se mai gandeasca ca sufletul meu era inca lezat si poate daca atunci incercau sa-mi faca o consiliere si de specialitate in sensul asta azi as fi fost altfel.
Dar asta nu s-a intamplat si eu am tot tinut in mine si nu am indraznit sa spun exact ceea ce simteam, numai ca se amplifica imi era frica sa ies afara din casa singura, nu reuseam sa duc nimic la final sa-mi iau un job sa incerc sa iau viata in maini.Vreo 3 ani am tinut tot asa cu starile de rau.La un moment dat am simtit ca pot sa lucrez, pur si simplu trebuia sa incerc sa fac ceva sa ma fortez sa ies din casa din starea asta si m-am angajat pentru 4 ore pe saptamana si faceam menaj la o familie instarita.Aici mi-a fost foarte greu cu adaptarea, va dati seama eu izolandu-ma atata timp, si acum intram in contact cu oamenii eram foarte speriata si debusolata.Dar au fost si zile mai bune.Tot timpul ma ducea si venea prietenul meu dupa mine.
Aici am stat 1 an de zile, dupa care am simtit ca trebuie sa-mi iau un job cu norma intreaga pentru ca nevoile erau mari si trebuia sa ma simt si eu utila oarecum.Si asa m-am dus singura si m-am angajat la un hotel unde am lucrat pana in luna mai anul curent, aici era si mai greu adica aveam mai multe responsabilitati si trebuia sa tin pasul oarecum cu oamenii normali.In toata aceasta perioada eu tot nu eram bine adica aveam momente depresive, de teama, aveam palpitatii dar au fost si momente placute, am intalnit oameni noi cu care m-am inteles.Am evitat tot timpul sa spun ce simt.Deci am incercat sa am o viata normala dar aceste stari tot nu treceau definitiv.
Cum v-am mai spus ajutor de la familie nu prea am avut din contra poate ei asteptau de la mine mai multe.Poate inca o cauza ar fi si neantelegerea tatalui meu la vremea respectiva, cerandu-mi la scurt timp sa ma angajez si cand am incercat oarecum sa-i explic mi-a zis sa ma duc la psihiatru si sa-mi dea de acolo un act precum ca sunt inapta de munca si tot asa si un ajutor banesc ca si cum el sa scape de toate indatoririle.Referitor la asta de fapt mi-a si zis ca daca acum am prieten sa se ocupe el de mine.Intre mine si tatal meu nu a fost comunicare nici inainte nici dupa moartea mamei pentru ca e un om mai inchis la minte cu principii vechi care nu a stiut niciodata sa se apropie de mine sa-mi puna o banala intrebare - tu cum te simt, esti bine, pot face ceva sa te ajut?
Nu, el nu a stiut asta si poate eu aveam nevoie la momentul respectiv.Am trecut prin perioade foarte grele cu banii si preferam sa apelez la vecini, la straini decat la el pentru ca e genul de om care scoate ochii daca iti da ceva si am preferat sa ma lipsesc din partea lui.Toate astea s-au intamplat dupa moartea mamei pentru ca pana atunci nu aveam lipsuri.
Inca un factor determinant ar fi fost ca foarte repede dupa moartea mamei si-a gasit pe alta femeie, asta nu inseamana ca trebuia sa stea singur dar totusi s-a produs mult prea repede.Si intrarea acestei femei la noi in casa mi-a venit foarte greu plus ca nu era decat o prefacuta si profitoare.Nu a stiut sa se apropie de mine sa inteleaga tragedia mea dimpotriva si-a batut joc de tot.Am ajuns demulte ori sa spal dupa ea pentru ca orice facea sleia peste tot si nu pot sa admit, ca atata timp cat vii intr-o casa straina trebuie sa respectii normele ce guverneaza aceea casa.Ori ea nu a facut asta si prin felul ei mi-a trezit antipatia. Ma repet vina mea a fost ca am tacut tot timpul si nu am spus tot ceea ce gandesc.Nu imi place sa port pica nimanui si sa-mi fac pacate dar aceasta femeie a reusit sa-mi rascoleasca aceste trairi.
Tatal meu mie nu-mi dadea bani dar ei ii cumpara de la lucruri marunte pana la altele si l-a imbrobodit numai pentru ea.De multe ori poate eu nu am avut cu ce sa ma incalt si vedeam la el cum se comporta si ce era sa mai zic, daca ea era mai importanta si vroia sa vada suferinta mea.
Cam asta e am avut de tras multe nedreptati si de aici poate m-am imbolnavit.Poate altii au avut greutati si mai mari stiu asta dar fiecare trece mai mult sau mai putin peste ele, fiecare percepe in felul lui. Viata a vrut sa ma calesc mai devreme si pe nepregatite.
M-am decis sa va scriu poate ma ajutati sa-mi revin.Medicamente nu am luat pentru asta nici consiliere nu am facut nimic in sensul asta.Poate imi recomandati ce sa iau sau ce sa fac.
Repet daca trebuie sa ies din casa sau sa ma duc undeva incep palpitatiile sunt mai agitata, transpir cateodata ma ia si cu tremur la genunchi si evit iesirile practic ma izolez.Tot timpul traiesc cu o teama, noptile nu pot sa dorm. De fapt singura nu ies deloc decat insotita. Practic nu mai pot avea o viata normala, nu ma simt in stare sa mai fac ceva, ar trebui sa-mi iau un job dar nu pot cu toate ca eu imi doresc foarte mult sa fac ceva dar daca sunt urmarita tot timpul de acesta teama practic chiar daca fizic eu sunt ok intr-o oarecare masura eu ma simt imobilizata, m-am izolat in mine si ma simt tare rau, cu toate ca as vrea cu disperare sa ies din starea asta pentru ca vreau si eu sa ma pot bucura de tot ceea ce ma inconjoara, am multe frustrari cu mine, nemultumiri, am retineri de a spune si celorlalti pentru ca nu cred ca ar intelege aceste lucruri care dupa parerea mea sunt foarte delicate si greu de inteles pentru unii oameni.Am incercat si am acceptat ca am o problema dar nu sunt in stare s-o combat.Nu stiu cum sa fac si ce sa fac sa ies din inutilitatea asta pentru ca am ajuns sa depind de prietenul meu si simt ca fac umbra pamantului degeaba si mai chinui si pe altii pe langa mine. Nu stiu la cine sa apelez la psihiatru sau la psiholog. Nu stiu ce ar ajuta in cazul asta o consiliere sau o medicamentatie cu toate ca medicamentele nu stiu in ce masura au puterea sa-ti schimbe felul de a gandi si a vedea altfel lucrurile. Am momente de tristete nejustificata si sunt groaznice plus sunt si foarte iritata si mai am si atacurile de panica sau ce or mai fi si ele cand inima imi bate de zici ca-mi iese din piept.Aceste atacuri se manifesta mai mult cand trebuie sa ies afara, sa merg undeva, in casa mai putin.
Va rog daca stie cineva vreun psihiatru/psiholog din Brasov sa-mi spuna si va rog nu ma trimiteti pe net sa caut.
Va multumesc anticipat pentru atentia acordata.

Am uitat sa precizez varsta, anul asta in martie fac 28 de ani.

Buna, Lidiuta! Scumpa mea, eu iti spun sa nu disperi. Si eu am avut foarte multe necazuri, drept dovada ca acum am o boala foarte grava. Imi pare foarte rau ca nu esti din Bucuresti, pentru ca asa te puteam ajuta mai bine, ducandu-te la o doctora homeopata, care pe mine m-a ajutat foarte mult, pot sa spun ca in urma cu 2 ani doctorii nu mai imi dadeau nici o sansa si ea m-a salvat. Am trimis multi oameni la ea cu diferite probleme si au fost extrem de multumiti. Incearca sa gasesti un doctor bun homeopat la tine in Brasov si du-te la el cu incredere, sau daca crezi ca poti veni la Bucuresti, eu te ajut cu mare placere. Iti doresc din suflet multa sanatate si astept vesti de la tine.

Draga Lidiuta,
Am citit ce ai scris tu si situatia ta m-a impresionat fff. mult.Eu sint Ramona si din acelasi an si eu am "evoluat"cu aceste stari pt care am incercat f. multe tratamente, naturiste, hemiopate, medi cine alopata si multe altele.La fel sint de citiva ani mobilizata in casa de nenorocita asta de agorafobie si crede-ma ca sint zile cind nu mai am putere sa ma lupt singura.Am o familie, destul de intelegatoare dar di pacate, asa cu spuneai si tu, nu e suficient daca te simti tot timpul inutil...
Nu asi vtrea sa-ti dau sfaturi ca nici pt mine nu prea am ce face, dar mi.ar face placere sa mai vb... eu am mai incercat cite ceva si in ultimul timp, de citeva luni, nu mai fac atacuri de panica, nu mai am stari de anxietate, si repet, nu am fost nicaeri, doar ca am intilnit aici pe forum oameni cu suflet care m-au indrumat cit de cit, si cu ajutorul lor si cu dorinta de a fi din nou un om normal am reusit, singura sa fac pasi mici. eu sint din onesti, dar momentan nu sint in tara, deci iti dai seama ca si eu am o poveste, totul a inceput de la ceva, intr-o zi, si acum, parca, timpul pt mine s-a oprit in loc..
La fel sint zile cind sint f. frustata si ma intreb ;"de ce eu" sau "de ce acum", la virsta asta, de ce nu ma pot bucura de familie si ei de mine, de ceea ce am realizat sau pur si simplu de ce nu ma pot bucura de viata ca toti ceilalti.
sint intrebari dure la care sint raspunsuri dar din pacate nu putem accepta situatia.
I-mi pare rau ca treci prin perioade asa de dure si esti dezorientata dar sa sii ca sint multi in situatia ta si daca poti incearca sa ai un pic de incredere in tine!
Cu mult drag, Ramona.










i

Draga Lidiuta,
Am citit ce ai scris tu si situatia ta m-a impresionat fff. mult.Eu sint Ramona si din acelasi an si eu am "evoluat"cu aceste stari pt care am incercat f. multe tratamente, naturiste, hemiopate, medi cine alopata si multe altele.La fel sint de citiva ani mobilizata in casa de nenorocita asta de agorafobie si crede-ma ca sint zile cind nu mai am putere sa ma lupt singura.Am o familie, destul de intelegatoare dar di pacate, asa cu spuneai si tu, nu e suficient daca te simti tot timpul inutil...
Nu asi vtrea sa-ti dau sfaturi ca nici pt mine nu prea am ce face, dar mi.ar face placere sa mai vb... eu am mai incercat cite ceva si in ultimul timp, de citeva luni, nu mai fac atacuri de panica, nu mai am stari de anxietate, si repet, nu am fost nicaeri, doar ca am intilnit aici pe forum oameni cu suflet care m-au indrumat cit de cit, si cu ajutorul lor si cu dorinta de a fi din nou un om normal am reusit, singura sa fac pasi mici. eu sint din onesti, dar momentan nu sint in tara, deci iti dai seama ca si eu am o poveste, totul a inceput de la ceva, intr-o zi, si acum, parca, timpul pt mine s-a oprit in loc..
La fel sint zile cind sint f. frustata si ma intreb ;"de ce eu" sau "de ce acum", la virsta asta, de ce nu ma pot bucura de familie si ei de mine, de ceea ce am realizat sau pur si simplu de ce nu ma pot bucura de viata ca toti ceilalti.
sint intrebari dure la care sint raspunsuri dar din pacate nu putem accepta situatia.
I-mi pare rau ca treci prin perioade asa de dure si esti dezorientata dar sa sii ca sint multi in situatia ta si daca poti incearca sa ai un pic de incredere in tine!
Cu mult drag, Ramona.










i

Salut Lidiuta, te-as ruga, daca poti...sa raspunzi folosind email-ul pentru a comunica mai eficient si cu siguranta gasim o solutie la ceea ce se petrece. in primul rand...sa stai linistita pentru ca exista modalitati de armonizare.
iti urez sa fii fericita.

Vreau sa va multumesc tuturor celor care mi-au scris si au incercat sa ma incurajeze. Am apelat la un psiholog si acum urmeaza sa merg si la un psihiatru pt. a ma vedea si acesta in scopul in care am nevoie si de medicamentatie, urmand sa fac in paralel si psihoterapie.Nu imi este usor, dar incerc cat pot sa fac ceva sa ies din starile astea.Sunt inca la inceput si inca nu pot sa va dau mai multe detalii.Astept sa vad ce zice si psihiatru si dupa aceea va tin la curent. Pana atunci multa vointa va doresc tuturor pt. a trece peste aceste stari si multa incredere in voi.Va popic.