DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia

În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără niciun ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie …
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care niciun copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
– Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
– Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.

Domnul fie lăudat!

Bună ziua!

Dr. Mătușa Ion-Cătălin, amin.
Multă sănătate,
Mr. Nick

Mai postați cate ceva

Dr. Mătușa Ion-Cătălin, :)

Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: „Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată”. Şi înotă până când smântâna i se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund. Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: „Nu se poate face nimic”. Şi imediat se scufundă. Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: „Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!”. Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.
...
În viață este foarte bine să fii optimist, dar să nu stai să îți pice doar din cer, trebuie să FACI ȘI TU CEVA. Nu poate face nimeni în locul tău ceea ce poți face doar tu, nici măcar... optimismul.
Realism, optimism (o gândire pozitivă care să aibă un obiect, care să fie centrată pe un rezultat) + ACȚIUNE.

Un profesor a dat fiecărui student, ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare, să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere, să o ierte, să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective. Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie, la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea.
Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale. Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămânp, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane. De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?". Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?". Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.

Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: `Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.

Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".