o perspectiva alternativa

Deşi contactul meu cu sistemul psihiatric a avut loc la vârsta de tânăr adult, întreaga mea viaţă a fost marcată de discursul normalizator al psihiatriei.

Născută pentru a fi respinsă de familia biologică, şi adoptată într-o situaţie familială abuzivă, crescând cu percepţia acută că sunt diferită de ceilalţi copii de vârsta mea, deşi nu înţelegeam de ce, socializată să mă conformez aşteptărilor celorlalţi fără a pune la îndoială puritatea motivaţiilor acestora, constrânsă să îmi ascund sentimentele, dorinţele şi opiniile într-o familie şi o cultură patriarhală şi adultistă care revendică respectul copiilor pentru părinţi, dar nu şi al părinţilor pentru opţiunile şi individualitatea copiilor, forţată să îmi construiesc singură propriul adevăr din bucăţile de istorie personală care îmi erau permise să le accesez, am trăit copilăria şi adolescenţa încercând să supravieţuiesc într-un mediu arid din punct de vedere emoţional, în care acceptarea din partea celorlalţi era întotdeauna condiţionată de menţinerea aparenţelor, fie cea de fată cuminte, de elevă silitoare, sau de fiică ascultătoare şi respectuoasă a cărei existenţă trebuie să se subordoneze nevoilor celorlalţi - mai puternici. Pe acest fundal, învăţăturile psihiatrice şi psihopedagogice ale rudelor, precum şi contactul tangenţial al acestora cu psihiatria pe parcursul dezvoltării mele au jucat un rol esenţial în conturarea identităţii mele de "copil dificil" şi în justificarea abuzului emoţional sistematic din copilărie şi tinereţe, cu mascarea terorii şi umilinţelor la care am fost supusă, prin raportare la presupusa ameninţare pe care o prezentam prin prisma diagnosticului psihiatric, şi cu coalizarea familiei extinse şi a vecinilor în sprijinul agresorului, o femeie respectată în comunitate, o fostă profesoară care şi-a deschis casa unui copil abandonat şi a făcut sacrificii "enorme" pentru a-i asigura "toate" oportunităţile, ca acesta să îi creeze în schimb doar suferinţă şi frustrare, încălcând contractul nescris al adopţiei. Efectele acestui experiment de normalizare, de transformare a unei persoane cu un trecut "ruşinos", cu părinţi biologici cu gene "rele", într-un copil perfect, bine adaptat şi recunoscător, sprijin la bătrâneţe pentru femeia care m-a adoptat, incapabil să recunoască nedreptăţile pe care le-a suferit şi să exprime disperare şi furie, sunt profunde şi dificil de ignorat acum la vârsta adultă. Mă întreb dacă au rămas părţi din mine intacte după acest "tratament", şi mă surprind deseori încercând să verific dacă exist cu adevărat sau chiar dacă merit să trăiesc.

De la tratamentul unor probleme medicale, care s-au declanşat în copilărie, fără o cauză fiziologică aparentă - am înţeles mai târziu că au fost probabil determinate de abuzul emoţional -, şi care mi-a afectat în mod serios calitatea vieţii şi stima de sine, fiind însoţit mereu de remarci depreciative şi de blamare din partea rudelor, şi de practici medicale care m-au lăsat cu sentimentul că nu am nicio putere de decizie în legătură cu ce se întâmplă cu corpul meu, devenit proprietate publică, de privit, examinat, controlat, criticat; la o identitate de gen dificil de definit şi încercările de suprimare din clasele primare de către "mamă" a comportamentelor şi preferinţelor neconforme normelor sociale feminine, încercări care mi-au creat multă ruşine şi ură de sine; la ocuparea unei poziţii marginale în clasa de elevi şi hărţuirea din partea colegilor; şi până la eforturile de a face faţă pe cont propriu sentimentelor teribile de abandon şi singurătate într-o societate care părea hotărâtă să mă distrugă emoţional şi spiritual, am devenit un candidat perfect pentru intervenţia psihiatrică.

Într-un mod sau altul, am reuşit să evit instituţia psihiatrică până la vârsta de 21 de ani, când am fost confruntată cu pericolul de a pierde totul - în acel moment credeam că era vorba despre relaţia cu prietena cea mai bună. De fapt, a fost mai mult de atât; pentru prima oară, m-am confruntat cu adevărul din spatele rolurile care mi-au fost impuse de către familie şi societate deopotrivă. Aş fi vrut să ştiu acel lucru şi atunci, ca să evit un tratament dezumanizant şi invalidant care m-a făcut să pierd un an întreg din viaţă consolidându-mi identitatea de bolnav psihic şi considerând sinuciderea ca fiind singura scăpare dintr-o existenţă care devenise insuportabilă, una care nu prezenta alternative, posibilitatea unei vieţi bune creată în funcţie de nevoile şi priorităţile mele. De altfel, am devenit conştientă de existenţa acestor posibilităţi mult mai târziu, când deja scăpasem de sub controlul ideologic al psihiatriei şi dobândisem libertatea de a-mi pune întrebări fundamentale despre mine şi despre viaţa pe care mi-o doresc, nefiltrate de un diagnostic care mă condamna la o viaţă mediocră, "sigură", şi în acelaşi timp una aflată sub ameninţarea constantă a predicţiilor tragice furnizate de "experţi".

Contactul cu serviciile psihiatrice a fost extrem de dăunător, replicând relaţiile de putere şi abuzul pe care l-am trăit în "familie". Pe lângă minimalizarea traumelor suferite, am primit mesaje sexiste, heteronormative şi abilitiste, pe care le-am internalizat ca orice pacient compliant în absenţa unor surse alternative de informaţie, şi mi-a trebuit mult timp să realizez că aceste mesaje transmise ca "adevăruri" necontestabile în societate şi implicit în psihiatrie, ca organ de control împotriva celor care au deviat de la "căile fireşti", au fost cauza reală a problemelor mele. Printre aceste mesaje degradante, s-au numărat: imperativul de subordonare a sexualităţii femeilor la nevoile bărbaţilor, cu desconsiderarea şi patologizarea sexualităţilor non-normative, şi implicit absenţa unui spaţiu sigur de explorare a sentimentelor, atracţiilor şi unei identităţi non-heterosexuale; condiţionarea aprecierii şi iubirii de standarde sociale de frumuseţe, cu consolarea psihiatrului că "probabil se va găsi cineva (a se înţelege un bărbat) interesat să aibă o relaţie cu mine"; capacitatea medicamentelor de a rezolva orice suferinţă sau nedreptate, cu menţiunea că acestea din urmă nu sunt adresate în mod real, ci reprezintă doar un argument pentru a prescrie medicamente psihotrope, întrucât oamenii "sănătoşi" sunt capabili să facă faţă adversităţilor fără niciun fel de sprijin exterior; negarea sau minimalizarea efectelor secundare ale medicaţiei, chiar şi atunci când medicii sunt confruntaţi cu studii care atestă impactul traumatizant al acestora; recunoaşterea unor efecte ale medicaţiei (ex. declanşarea psihozelor, autoagresivitatea, acutizarea ideaţiei suicidare şi tentativele de suicid, heteroagresivitatea) doar pentru a întări ierarhiile dintre persoanele cu "anumite probleme" şi cei "cu adevărat" bolnavi, pentru care oricum nu există speranţă de recuperare şi care prezentau "de la început" predispoziţia pentru aceste simptome, medicaţia contribuind la identificarea diagnosticului "corect" (nu la modificări biochimice care rezultă în dezechilibre psihoemoţionale severe); comunicarea lipsei de speranţă, cel mai nociv şi pervaziv mesaj în psihiatrie, indiferent de diagnosticul primit.

În esenţă, psihiatria funcţionează ca o instituţie de epurare a devianţilor de toate felurile, a căror existenţă ameninţă destabilizarea ordinii sociale, prin expunerea opresiunii sociale şi violenţei sistemice. În acest mod, psihiatria serveşte intereselor grupurilor dominante din societate, perpetuând o cultură a tăcerii în raport cu existenţa şi efectele distructive la nivel comunitar şi individual, ale violenţei de gen şi sexuale, homofobiei şi transfobiei, rasismului, opresiunii pe criterii de clasă socială, dizabilitate, vârstă, origine socială etc.

Dominaţia psihiatriei nu implică costuri semnificative doar pentru persoane, prin medicalizarea şi individualizarea problemelor psihosociale, având totodată efecte insidioase la nivel societal, aceasta contribuind la suprimarea capacităţii comunităţilor de a se organiza împotriva diferitelor forme de violenţă şi opresiune, în condiţiile în care alocarea de fonduri se realizează în sprijinul paradigmei dominante şi cu recunoaştere politică şi socială. O perspectivă radicală asupra sănătăţii mintale care include dimensiuni comunitare şi explicit politice, centrează vocile utilizatoarelor şi utilizatorilor de servicii de "sănătate mintală"/supravieţuitoarelor şi supravieţuitorilor psihiatriei/persoanelor cu dizabilităţi psihosociale, experte şi experţi prin experienţă, şi generează forme de viaţă comunitară bazate pe principii ca autodeterminarea, interdependenţa, respectul pentru diversitate şi încrederea în potenţialul de dezvoltare al fiecărei persoanei. În mod specific, acestea pot include grupuri de suport pentru persoane care trăiesc cu gânduri de sinucidere şi/sau cu impulsul de a se răni, comunităţi LGBTQIA incluzive pentru persoanele cu dizabilităţi şi etnicii romi, spaţii exclusive pentru femei şi persoane trans, servicii sensibile la traumă pentru persoanele care au adicţii sau pentru cele care vor să renunţe la medicaţia psihiatrică, grupuri de suport ale persoanelor care aud voci, soluţii comunitare creative de sprijinire a supravieţuitoarelor psihiatriei şi/sau ale violenţei domestice care nu au o locuinţă, iniţiative comune de combatere a discursului politic sexist, rasist, clasist şi abilitist, şi multe altele.

Pentru mine, o femeie lesbiană, supravieţuitoare a psihiatriei şi a abuzului emoţional, o persoană care utilizează autoagresivitatea ca o modalitate de revendicare psihologică şi politică a unui corp (de)format de discursuri sociale ca fiind deficient, patologic şi deviant, o persoană queer care a părăsit un mediu familial abuziv doar pentru a se confrunta cu sărăcia şi o situaţie locativă instabilă, o tânără cu educaţie superioară care este nevoită să lucreze în condiţii umilitoare în joburi sub nivelul său de calificare, doar pentru a supravieţui într-un sistem capitalist corupt, în care angajările se realizează în funcţie de relaţii sociale, şi nu de competenţe, şi în care un salariu nu îţi garantează că vei putea să îţi asiguri nevoile de bază şi să îţi acoperi cheltuielile, soluţiile la aceste probleme nu pot veni din partea psihiatriei şi altor instituţii coercitive ale statului, ci dintr-o transformare fundamentală a societăţii pentru a valoriza acele corpuri aflate la intersecţia diferitelor forme de opresiune socială şi pentru a sprijini eforturile comunităţilor de a deveni autosustenabile şi responsabile în raport cu membrii acestora, generaţiile viitoare şi mediul înconjurător - o perspectivă holistică a sănătăţii mintale/comunitare care reduce psihiatria la un instrument de control redundant şi în acelaşi timp un obstacol în calea progresului.

Am citit tot dar n-am inteles chiar tot, exprimarea e prea "abilitista" ! :)

Parerea mea e constanta si consecventa ! Boala (daca a fost vreuna) si preferintele de orice fel vin pe linie genetica iar de la mediu ati ramas cu traumele date de restrictiile si lipsa de intelegere dar si cu educatia aleasa, lucru care se vede din modul de exprimare !