Modificarea percepției asupra propriului corp poate reactiva amintiri din copilărie

Percepția propriului corp este fundamentală pentru conștiința de sine corporală (bodily self-consciousness – BSC), proces care integrează indicii multisenzoriale și generează senzația de apartenență corporală (body ownership – BO). Acest sentiment automat, de recunoaștere a propriilor mâini, picioare sau chipuri ca fiind „ale noastre”, reprezintă o componentă esențială a experienței sinelui. BSC include, de asemenea, agenția (controlul voluntar asupra acțiunilor), localizarea sinelui (unde ne simțim situați în spațiu) și perspectiva la persoana întâi (FPP). Integrarea acestor procese permite diferențierea corpului propriu de mediul extern și formarea unei reprezentări interne stabile a sinelui.
Memoria autobiografică (AM) – capacitatea de a rememora evenimente personale și informații despre sine – depinde de interacțiunea dintre reprezentările corporale și sistemul de memorie. Modelul Self Memory System (SMS) descrie această interacțiune între „sinele activ de lucru” și baza de cunoștințe autobiografice, sugerând că indiciile senzoriale pot reactiva amintiri din perioade specifice ale vieții. Astfel, modificarea temporară a reprezentării corporale – de exemplu, prin iluzia unui chip mai tânăr – ar putea stimula accesul la amintiri din copilărie.

Contextul cercetărilor anterioare

Experimentele de tip full-body illusion (FBI) au demonstrat că schimbările în percepția corporală pot altera atât codificarea, cât și reamintirea memoriei episodice. Studii anterioare au arătat că experiențele „extracorporeale” (out-of-body) reduc acuratețea amintirii, în timp ce o puternică identificare corporală – indusă prin sincronizarea senzorială vizuo-tactilă sau vizuo-motorie – amplifică vividitatea și intensitatea emoțională a amintirilor. Alte lucrări au arătat că simpla vizualizare a propriului corp dintr-o perspectivă la persoana întâi îmbunătățește codificarea obiectelor dintr-o scenă, sugerând că prezența indiciilor corporale facilitează formarea urmelor de memorie.

Totuși, majoritatea studiilor au investigat relația dintre sinele corporal și formarea de memorii episodice experimentale, nu modul în care modificarea sinelui corporal afectează amintirile autobiografice anterioare. Pentru a aborda acest gol, cercetătorii au folosit o metodă de manipulare specifică – iluzia de „înfruntare” – prin care participanții ajung să perceapă un chip (propriu sau străin) ca fiind al lor.

Despre studiu

Studiul a implementat o versiune online a iluziilor de înfruntare prin care participanții au fost expuși la imaginea propriului chip – fie nemodificat, fie transformat digital pentru a semăna cu o versiune „copil” a acestuia. Iluzia a fost generată prin sincronizare vizuo-motorie (mişcările capului participanților fiind sincronizate cu mişcările chipului de pe ecran), comparativ cu o condiție asincronă, menită să inducă o senzație corporală mai slabă. Cercetătorii au evaluat ulterior efectul acestei iluzii asupra amintirilor autobiografice din copilărie și amintirilor recente.

Ipoteze principale

• Participanții care vizualizau o versiune copil a propriului chip ar prezenta o reamintire mai detaliată a amintirilor din copilărie, comparativ cu cei care își priveau chipul actual.
• Iluzia de proprietate corporală mai puternică (condiția sincronă) ar amplifica acest efect.
• Efectul ar fi specific amintirilor din copilărie, fără impact asupra amintirilor recente.

Rezultate

Efectul iluziilor de „înfruntare”

Analiza statistică (MANOVA) a arătat că sincronizarea vizuo-motorie a produs o iluzie de proprietate mai intensă asupra chipului (p = 0,026), iar participanții care au vizualizat versiunea copil a feței au raportat un sentiment semnificativ mai mare de experiență copilărească (p < 0,001) și o scădere a percepției de sine adult (p < 0,001). În schimb, condițiile asincrone nu au modificat semnificativ scorurile de proprietate sau agenție facială.

Performanța memoriei autobiografice

Rezultatele MANCOVA au evidențiat o interacțiune semnificativă între grup (față copil vs. fără filtru) și performanța în sarcinile de reamintire autobiografică (p = 0,014). Participanții care au vizualizat versiunea copil a feței au prezentat o reamintire superioară a detaliilor episodice din copilărie – atât în condițiile sincrone (p = 0,024), cât și în cele asincrone (p = 0,018). Acest efect nu a fost observat pentru amintirile recente sau pentru detaliile semantice (factuale).

Astfel, iluzia corporală specifică copilăriei a îmbunătățit accesul la detaliile autobiografice episodice din acea perioadă, în timp ce amintirile recente nu au fost influențate. Nu s-au observat efecte semnificative ale sincroniei asupra performanței memoriei, ceea ce sugerează că simpla expunere la imaginea copilăriei a fost suficientă pentru a facilita reactivarea memoriei episodice.

Corelații între scorurile iluziilor și performanța memoriei

Analizele de corelație (Spearman) nu au indicat relații semnificative între scorurile de înfruntare (proprietate și agenție facială) și performanța memoriei pentru grupul „față copil”. În grupul control, însă, s-a observat o corelație pozitivă între agenția facială și performanța la reamintirea ghidată (r = 0,627, p < 0,001), sugerând o posibilă implicare a coerenței corporale în activarea memoriei autobiografice.

Interpretări

Rezultatele oferă primele dovezi experimentale că reprezentarea corporală temporar modificată poate influența accesul la amintirile autobiografice. Vizualizarea unui chip de copil propriu pare să reactiveze urmele de memorie din perioada copilăriei, independent de forța iluziilor senzoriale. Acest efect ar putea fi explicat prin două mecanisme posibile:

• Priming semantic autobiografic: vizualizarea feței de copil acționează ca un indiciu care declanșează rețelele de memorie legate de perioada respectivă.
• Reactivarea corporală a urmelor de memorie: iluzia corporală activează reprezentările neuronale ale sinelui din trecut, facilitând accesul la detaliile episodice stocate.

Autorii susțin ipoteza că urmele mnestice includ componente corporale codificate în timpul evenimentelor trăite, iar manipularea acestor componente prin iluzii de înfruntare poate facilita reamintirea detaliilor anterior inaccesibile. Acest lucru este în acord cu teoria Multiple Trace Theory, care afirmă că fiecare experiență lasă urme distincte dependente de contextul senzorial și corporal în care au fost formate.

Concluzii și implicații

Studiul demonstrează că modificările temporare ale percepției corporale pot modula memoria autobiografică. Experiența de „a te privi” ca pe o versiune mai tânără a sinelui activează amintiri din copilărie și crește senzația de real a detaliilor episodice. Aceste rezultate deschid o nouă direcție de cercetare asupra interacțiunii dintre sinele corporal implicit și reconstrucția memoriei personale.

Autorii recomandă ca viitoarele studii să folosească tehnologii de realism facial mai avansate (de exemplu, modele AI personalizate) și să includă verificarea autenticității amintirilor pentru a distinge între reactivarea reală și confabulație. În perspectivă, aceste rezultate ar putea contribui la dezvoltarea intervențiilor terapeutice pentru recuperarea amintirilor pierdute sau ameliorarea tulburărilor de identitate corporală.