Obezitatea preclinică - mușchii protejează de complicațiile obezității

Un studiu publicat pe 15 octombrie 2025 în The Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism, realizat de cercetători de la mai multe instituții din China și SUA, a investigat relația dintre forța de prindere manuală (handgrip strength) și traiectoriile progresiei obezității preclinice, folosind date din UK Biobank, una dintre cele mai ample cohorte populaționale disponibile la nivel global.

Context

Definirea obezității prin indicele de masă corporală (IMC) rămâne o practică standard, însă această măsură nu distinge între masa grasă și cea musculară și nu surprinde distribuția grăsimii corporale. Numeroase cercetări au arătat că IMC-ul poate subestima sau supraestima adipozitatea reală, mai ales în funcție de vârstă, sex și etnie. În consecință, s-a propus conceptul de obezitate preclinică – o stare caracterizată prin exces ponderal evidențiat prin parametri antropometrici, dar fără disfuncții clinice determinate de obezitate.

În ianuarie 2025, un raport de consens publicat în The Lancet Diabetes & Endocrinology a redefinit obezitatea ca boală clinică, subliniind efectele directe ale adipozității excesive asupra organelor și funcțiilor organismului. Totodată, a fost introdus conceptul de „obezitate reală” (real obesity), pentru a delimita stadiile clinice de cele preclinice ale bolii. Cu toate acestea, rolul forței musculare – în special al forței de prindere – în influențarea tranziției de la obezitatea preclinică la disfuncțiile clinice și mortalitate nu era clar elucidat.

Forța de prindere a fost anterior asociată invers cu riscul de boli cardiovasculare, Diabet zaharat de tip 2 și mortalitate generală. Pierderea forței musculare a fost corelată cu inflamația cronică, rezistența la insulină și disfuncția metabolică. În acest context, autorii studiului actual au urmărit să determine dacă forța de prindere poate acționa ca un predictor al progresiei disfuncțiilor induse de obezitate și al mortalității multiple cauze.

Despre studiul actual

Cercetarea a inclus 93.275 de participanți din baza de date UK Biobank, cu o durată medie de urmărire de 13,4 ani.

Obezitatea preclinică a fost definită printr-un IMC crescut, asociat cu cel puțin un alt indicator anormal dintre:

• circumferința taliei (WC),

• raportul talie-șold,

• raportul talie-înălțime,

• procentul de grăsime corporală.

Toți participanții incluși prezentau aceste semne de adipozitate excesivă, însă nu dezvoltaseră încă disfuncții determinate de obezitate (precum diabet zaharat, boli cardiovasculare sau boli metabolice cronice).

Pentru a analiza evoluția participanților, cercetătorii au utilizat trei modele multistadiale care descriau traiectorii de progresie diferite:

• De la starea inițială la disfuncție și deces,

• Cu disfuncții intermediare multiple,

• De la dublă disfuncție la deces.

Au fost evaluate 8163 de decese în perioada de urmărire, iar pentru fiecare abatere standard de creștere a forței de prindere, riscul de progresie a obezității preclinice a fost semnificativ redus la fiecare etapă.

• Cel mai puternic efect protector a fost observat în tranziția de la starea de bază la prima disfuncție, cu un hazard ratio (HR) ajustat: 0,86 (IC 95%: 0,85–0,88).

• Persoanele din terțilul superior al forței de prindere au prezentat un risc cu 23% mai mic de mortalitate generală în stadiile avansate (HR ajustat: 0,77, IC 95%: 0,70–0,84).

Analizele de sensibilitate au confirmat aceste rezultate folosind alți indicatori ai masei musculare:

• volumul muscular liber măsurat prin rezonanță magnetică,

• masa slabă totală,

• raportul masă musculară/greutate corporală.

Rezultate

Rezultatele au arătat că forța de prindere ridicată este asociată cu o reducere consistentă a riscului de progresie a disfuncțiilor induse de obezitate și a mortalității de orice cauză, atât la bărbați, cât și la femei.

Analizele suplimentare au evidențiat:

• o scădere semnificativă a circumferinței taliei (WC), dar nu a IMC, odată cu creșterea forței de prindere;

• o scădere a nivelurilor HbA1c și trigliceridelor, indicând o îmbunătățire a profilului metabolic;

• o prevalență mai redusă a fumatului actual sau trecut și o activitate fizică mai ridicată în grupurile cu forță musculară crescută.

Autorii au observat, de asemenea, o relație inversă între forța de prindere și nivelurile proteinei C reactive (CRP), biomarker al inflamației sistemice. Acest fapt susține ipoteza conform căreia inflamația cronică de grad scăzut mediată de adipozitate și stres oxidativ contribuie la apariția disfuncțiilor.

Un alt mecanism propus implică rolul miokinelor, proteine secretate de mușchiul scheletic (precum irisin și interleukina-15), care contribuie la reglarea sensibilității la insulină și a metabolismului energetic. Scăderea forței musculare poate reduce secreția acestor miokine, favorizând disfuncțiile metabolice.

De asemenea, autorii au discutat relația dintre forța musculară și densitatea minerală osoasă (BMD). Slăbirea forței de prindere poate reflecta o densitate osoasă scăzută, iar reducerea BMD a fost corelată cu risc cardiovascular crescut prin mecanisme comune de calcificare vasculară și remodelare osoasă.

Discuții și implicații clinice

Această analiză multistadială oferă o perspectivă complexă asupra rolului forței musculare în prevenția progresiei obezității. Prin utilizarea datelor UK Biobank, care includ înregistrări clinice detaliate și codificări ICD-10 actualizate, autorii au reușit să urmărească precis tranzițiile între stările de sănătate și apariția disfuncțiilor.

Rezultatele sugerează că întărirea musculaturii și creșterea forței de prindere pot reprezenta o strategie timpurie eficientă pentru prevenirea complicațiilor obezității, chiar înainte de apariția bolilor clinice.

Totuși, autorii au recunoscut câteva limitări:

• posibila selecție neintenționată a participanților din cauza excluderii celor cu date lipsă;

• imposibilitatea de a evalua modificările compoziției corporale pe parcursul studiului;

• dificultatea de a stabili cauzalitatea între forța musculară și disfuncțiile ulterioare, în absența datelor genomice sau proteomice.

Concluzii

Acest studiu, primul care explorează relația dintre forța de prindere și progresia longitudinală a obezității preclinice, demonstrează că forța musculară crescută are un efect protector semnificativ asupra evoluției către disfuncții și mortalitate.

Rezultatele consolidează ideea că menținerea masei și forței musculare ar trebui să fie o componentă centrală a intervențiilor de prevenție în obezitatea timpurie. Promovarea exercițiilor de rezistență și a antrenamentelor de forță ar putea preveni tranziția către obezitate clinică și complicațiile sale metabolice și cardiovasculare.