Patologii frecvente ale dinților temporari

Dinții temporari, cunoscuți și sub numele de dinți de lapte, sunt prezenți în cavitatea orală a copiilor începând cu vârsta de 6 luni, până la vârsta de 11 ani. Prin urmare, aceștia sunt predispuși, la fel ca dinții permanenți, la numeroase procese patologice specifice.

Forme de îmbolnăvire pulpară

Dinții temporari, spre deosebire de cei permanenți, prezintă un strat de țesut dur dentar mai subțire și o cameră pulpară de dimensiune mare, ceea ce implică o evoluție mai rapidă spre pulpită a unei simple carii dentare.

În momentul în care caria dentară devine complicată, adică ajunge la nivelul pulpei dentare, aceasta se inflamează și trece prin multiple stadii evolutive:

• hiperemie inflamatorie;
• pulpită acută seroasă parțială;
• pulpită acută seroasă totală;
• pulpită acută purulentă parțială;
• pulpită acută purulentă totală;
• pulpită cronică (deschisă sau închisă);
• gangrenă pulpară (asociată sau nu cu parodontită apicală acută). (1)

Tratamentul pulpitelor depinde de caracterul lor. Astfel, cea mai ușoară formă, hiperemia inflamatorie, beneficiază de coafaj direct, adică aplicarea de hidroxid de calciu pe suprafața pulpei dentare, în timp ce pulpitele parțiale necesită extirparea pulpei coronare afectate, iar cele totale extirparea atât a pulpei coronare, cât și a celei radiculare. (2)

Traumatisme odontale frecvente la copii

Vârsta copilăriei este definitorie pentru un număr crescut de traumatisme la nivelul dinților copiilor, cei afectați, în această perioadă, fiind preponderent dinții temporari. În literatura de specialitate pedodontică, se afirmă că vârsta la care se petrec cel mai des traumatisme la acest nivel este cea de 3-4 ani, întrucât copii încep să meargă, iar lipsa echilibrului, asociată unei clipe de neatenție din partea părinților, poate duce la accidentări.

Cele mai comune traumatisme odontale întâlnite în copilărie sunt, în ordinea gravității lor:

• fisuri ale smalțului dentar;
• fracturi coronare;
• fracturi radiculare;
• fracturi corono-radiculare. (3)

Fisurile dentare sunt traumatismele cu cel mai mic grad de gravitate, întrucât acestea interesează doar smalțul, dentina și pulpa dentară nefiind afectate. Altfel spus, fisurile presupun apariția unei linii de fractură incompletă în smalț, dintele neprezentând un fragment detașat.

Acestea se decelează cel mai des prin intermediul unei radiografii, iar tratamentul este unul simplu, ce presupune fluorizarea zonei afectate și, în cazul în care fisura este mai severă, aplicarea unor lacuri adezive la acest nivel pentru etanșeizarea smalțului. Recomandată, însă, este și evitarea alimentelor reci sau calde câteva zile, întrucât dintele în cauză va prezenta sensibilitate la factorii fizici cauzată de micșorarea stratului de smalț dintre dentină și mediul bucal, reprezentată de linia de fractură. (4)

Fracturile dentare, în contrast, presupun detașarea unui fragment de țesut dentar în urma acțiunii unui agent traumatic. Fracturile dentare pot fi:

• nepenetrante, fragmentul fiind alcătuit din smalț sau din smalț și dentină;
• penetrante, linia de fractură interesând și camera pulpară, iar pulpa dentară fiind expusă.

Tratamentul fracturilor coronare nepenetrante presupune netezirea marginilor anfractuoase cauzate de desprinderea fragmentului fracturat, iar în cazul în care acesta conține și dentină, este necesară și aplicarea unui strat de hidroxid de calciu în vederea asigurării protecției pulpare.

În cazul fracturilor penetrante, tratamentul depinde de timpul scurs de la momentul traumatismului și de gradul de expunere a camerei pulpare. Astfel, opțiunile terapeutice, în ordinea gravității inflamației pulpare, sunt:

• coafaj direct;
• pulpotomie parțiala sau totală, atunci când doar pulpa coronară este inflamată;
• pulpectomie parțială sau totală, atunci când pulpa radiculară este inflamată. (5)

De menționat, însă, este faptul că, dacă traumatismul din care a rezultat expunerea camerei pulpare a avut loc la un dinte permanent abia erupt, sau dinte permanent imatur, este necesară conservarea pulpei radiculare de la nivel apical, în vederea maturării vârfului rădăcinii (apexului). Prin urmare, în acest caz medicul trebuie să utilizeze tehnici exclusiv vitale, iar pulpectomia totală nu poate fi realizată, întrucât rădăcina nu se va închide la nivel apical în mod fiziologic.

Tratamentul fracturilor radiculare și corono-radiculare la dinții temporari depinde de prezența mobilității și deplasării fragmentelor coronare. Astfel, dacă porțiunea coronară a dintelui nu prezintă mobilitate și nu a fost deplasată, atitudinea terapeutică de elecție este recomandarea unui regim dietetic moale timp de 10 zile și clătire cu apă de gură în vederea evitării apariției infecțiilor.

În schimb, dacă dintele prezintă mobilitate, iar fragmentul coronar a fost deplasat, medicul stomatolog va realiza extracția acestuia și va lăsa fragmentul apical în alveolă, întrucât acesta se va exfolia în concordanță cu procesul fiziologic de exfolierea dinților temporari în urma cărora se realizează erupția dinților permanenți. Cu toate acestea, dacă edentația tranzitorie rezultată în urma unui astfel de traumatism apare cu mult timp înainte de momentul exfolierii fiziologice a dintelui, există riscul mezializării dinților situați distal de dintele afectat sau a apariției unor anomalii de erupție ale dintelui permanent succesor, în sensul întâmpinării unor erupții precoce sau întârziate. (6)

Traumatisme parodontale

Alături de traumatismele odontale, la copii se întâlnesc frecvent și traumatisme parodontale, din această categorie făcând parte:

• contuzia;
• subluxația;
• luxația laterală;
• avulsia.

Contuzia și subluxația reprezintă afectări ale structurilor parodontale de suport ale dinților cu o gravitate redusă, putând apărea în cadrul acestora dureri la masticație și sângerări la nivelul șantului gingival, însă vindecarea este rapidă, fără să necesite un tratament anume.

În schimb, luxațiile dentare, ce presupun mobilizări ale dinților în diferite planuri, necesită imobilizarea dinților afectați de dinți vecini, ce se realizează prin aplicarea unei sârme de wipla și a unor butoni de compozit la nivelul coroanelor dentare. Imobilizarea nu este necesară timp îndelungat, întrucât predominanța proceselor anabolice la copii implică o vindecare rapidă. (3)

Cel mai grav traumatism parodontal întâlnit la copii este avulsia dentară, caracterizată de ieșirea completă a dintelui din alveolă. În cazul în care copilul a suferit o avulsie dentară, ghidurile recomandă curățarea dintelui prin ținerea sub un jet slab de apă, păstrarea acestuia în ser fiziologic sau în lapte și prezentarea la medicul stomatolog cât mai urgentă, pentru a fi posibilă replantarea acestuia în alveolă și imobilizarea de dinții vecini. (7)

Important de reținut este faptul că, dacă dintele este scos din alveolă timp îndelungat sau nu este ținut într-un mediu corespunzător până la cabinetul stomatologic, ligamentele parodontale ale acestuia pot suferi alterări ireversibile, iar acesta nu va mai putea fi replantat.

Anomalii ale dinților temporari

Macrodonția și microdonția fac parte din categoria anomaliilor de dimensiune, întâlnite la ambele dentiții. Acestea pot fi generalizate la nivelul întregii arcade sau localizate, fiind afectat un singur dinte, iar cele generalizate sunt clasificate în adevărate sau relative.

Din categoria anomaliilor de număr fac parte anodonția, sau lipsa unui dinte de pe arcadă, cauzată de absența mugurelui acestui dinte, și prezența dinților supranumerari, unități dentare ce apar în mod patologic pe arcadă, dublând deseori un dinte deja existent și determinând înghesuiri ale acestora. (8)

De asemenea, se mai pot întâlni și anomalii de structură, cele mai frecvente fiind:

• hipoplazii;
• hipomineralizări;
• amelogenesis imperfecta;
• dentinogenesis imperfecta;
• fluoroza dentară. (9)

Malpoziții dentare

În cursul erupției dinților, atât a celor temporari, cât și a celor definitivi, pot apărea numeroase anomalii de poziție caracterizate prin localizarea aberantă a unui dinte sau prin înghesuirea acestuia între alți doi dinți. Cel mai frecvent, malpoziția se întâlnește sub formă de ectopie de canin, caracterizată prin erupția caninului mai vestibular decât restul dinților.

Patologia dinților temporari poate influența erupția celor permanenți, anomalii de această natură întâlnindu-se în special în cazul dinților temporari care au suferit anchiloze sau în cazul în care un dinte temporar a fost extras prea devreme, determinând o migrare a dinților situați posterior de spațiul edentat în tendința acestora de a închide spațiul rezultat. Acest fenomen apare în special dacă în locul dintelui temporar pierdut nu este pus un menținător de spațiu. (10, 11)