Remisiunea diabetului zaharat de tip 2 după inițierea tratamentului cu GLP-1RA - rezultate clinice

Un amplu studiu observațional realizat în Italia (Società Italiana di Diabetologia) și publicat în The Lancet Regional Health – Europe în 2025, a analizat frecvența, caracteristicile clinice și consecințele metabolice ale remisiunii diabetului zaharat de tip 2 (DZ2) după inițierea tratamentului cu agoniști ai receptorului peptidei asemănătoare glucagonului de tip 1 (GLP-1RA). Studiul a comparat patru definiții distincte ale remisiunii și a urmărit peste 14.000 de pacienți în condiții reale de practică medicală timp de patru ani.

Context

Diabetul zaharat de tip 2 reprezintă una dintre cele mai importante cauze de morbiditate la nivel global, fiind asociat cu un risc major de complicații microvasculare și macrovasculare. În absența intervențiilor eficiente, evoluția bolii impune de regulă tratament farmacologic progresiv, iar controlul glicemic devine din ce în ce mai dificil.

Conceptul de remisiune a diabetului zaharat de tip 2, definită ca normalizarea glicemiei fără necesar de tratament antidiabetic, a devenit un obiectiv terapeutic realist în ultimii ani. Până recent, chirurgia bariatrică și intervențiile dietetice intensive (precum studiile Look AHEAD și DiRECT) au oferit cele mai solide dovezi pentru obținerea remisiunii.

În prezent, terapiile farmacologice moderne, în special agoniștii receptorului GLP-1, au demonstrat capacitatea de a induce scădere ponderală semnificativă, de a îmbunătăți funcția β-celulară și sensibilitatea la insulină și de a reduce riscul cardiovascular și renal. Cu toate acestea, datele din practica reală privind remisiunea DZ2 sub tratament cu GLP-1RA sunt limitate, iar criteriile de definire a remisiunii variază semnificativ între studii.

Despre studiul actual

Cercetarea condusă de echipa italiană a inclus 14.141 pacienți cu DZ2, noi utilizatori de GLP-1RA, monitorizați pe o perioadă medie de 4 ani. Participanții au avut următorul profil mediu:

• 60% bărbați,

• vârstă medie de 60 de ani,

• durata diabetului de aproximativ 10 ani,

• indice de masă corporală (IMC) de 32 kg/m²,

• hemoglobină glicată (HbA1c) medie de 8,1%.

Cercetătorii au aplicat patru definiții ale remisiunii:

• HbA1c <6,5% menținută ≥3 luni fără niciun tratament antidiabetic.

• HbA1c <6,5% ≥3 luni, dar cu continuarea terapiei GLP-1RA.

• HbA1c <6,5% ≥3 luni, fără inițierea unui nou tratament antidiabetic.

• HbA1c <6,5% ≥3 luni, indiferent de tratamentul în curs.

Remisiunea a fost analizată în raport cu durata acesteia, caracteristicile pacienților și impactul asupra parametrilor metabolici și al complicațiilor diabetice.

Rezultate

Frecvența și durata remisiunii

Frecvența remisiunii a variat considerabil în funcție de definiția utilizată:

• Definiția 1: 5,8% dintre participanți;

• Definiția 2: 6,2%;

• Definiția 3: 12,2%;

• Definiția 4: 18,3%.

Durata mediană a remisiunii a fost:

• 5–6 luni pentru definițiile 1 și 2;

• 9–10 luni pentru definițiile 3 și 4.

Factori asociați cu remisiunea

Indiferent de definiție, pacienții care au atins remisiunea au avut:

• durată mai scurtă a diabetului,

• vârstă mai mică,

• IMC mai mare (indiciind o pierdere ponderală mai pronunțată),

• funcție renală mai bună,

• număr redus de complicații și medicații concomitente.

Aceste caracteristici sugerează că remisiunea este mai probabilă în stadiile precoce ale bolii, când funcția β-celulară este încă parțial conservată.

Efecte metabolice

Remisiunea, indiferent de definiția utilizată, a fost asociată cu îmbunătățiri durabile ale:

• HbA1c (scădere medie de –1%),

• greutății corporale (–2 kg),

• tensiunii arteriale și trigliceridelor, menținute pe durata celor 4 ani de urmărire.

Deși aceste modificări pot părea moderate, autorii subliniază că impactul cumulativ la nivel populațional este semnificativ.

Complicații microvasculare și cardiovasculare

Remisiunea, în special conform definițiilor mai stricte (1–3), a fost asociată cu o scădere cu 12–16% a riscului de evenimente microvasculare (retinopatie, nefropatie, neuropatie).

Un aspect notabil este că inclusiv remisiunea tranzitorie (6–10 luni) a conferit o reducere semnificativă a riscului de microangiopatie, sugerând existența unui efect de memorie metabolică (legacy effect) — fenomen descris anterior în studiul UKPDS, care arată că perioadele de control glicemic bun lasă urme protectoare epigenetice la nivelul organelor țintă.

Pentru evenimentele cardiovasculare majore, reducerea riscului a fost observată doar în cazul definiției 3 (fără intensificarea terapiei inițiale):

• Hazard ratio (HR) = 0,65 (IC 95%: 0,48–0,88).

Această categorie de pacienți a prezentat, de asemenea, o scădere a raportului albumină/creatinină urinară (UACR) cu 30%, un marker clinic important pentru protecția renală.

Interpretarea diferențelor între definiții

Rezultatele au arătat că definițiile mai stricte duc la rate mai mici de remisiune, dar oferă beneficii metabolice și prognostice mai mari. Definiția 3 pare să ofere cel mai bun echilibru între frecvență, durabilitate și impact clinic, fiind asociată atât cu protecție microvasculară, cât și cardiovasculară.

Autorii subliniază că întreruperea completă a terapiei antidiabetice este adesea nerecomandată în practica curentă, deoarece medicamente precum GLP-1RA și inhibitorii SGLT2 aduc beneficii cardiorenale independente de glicemie. În acest context, menținerea tratamentului în ciuda normalizării HbA1c poate fi justificată clinic.

Discuții și implicații

Studiul demonstrează că remisiunea diabetului zaharat de tip 2 indusă farmacologic este un obiectiv realizabil în practica medicală reală. Rezultatele sugerează că:

• remisiunea este mai probabilă la pacienți tineri, obezi și cu durată scurtă a bolii;

• chiar și o remisiune temporară produce beneficii metabolice durabile, inclusiv reducerea riscului de complicații;

• continuarea terapiilor cardioprotectoare este recomandabilă chiar și în remisiune, pentru menținerea protecției pe termen lung.

Autorii subliniază necesitatea unei armonizări internaționale a criteriilor de remisiune, astfel încât acestea să fie și practic aplicabile, și predictive pentru prognostic.

Remisiunea ar trebui privită nu doar ca o „absență a bolii”, ci ca un marker al reechilibrării metabolice și al scăderii riscului pe termen lung.

Concluzii

Remisiunea diabetului zaharat de tip 2 după inițierea tratamentului cu agoniști ai receptorului GLP-1 este o posibilitate reală în practica clinică, afectând între 6% și 18% dintre pacienți în funcție de definiția aplicată.

Aceasta se asociază cu:

• îmbunătățiri semnificative și persistente ale controlului metabolic,

• reducerea complicațiilor microvasculare,

• beneficii cardiovasculare în anumite subgrupuri.

Criteriile de remisiune trebuie standardizate, iar strategiile terapeutice ar trebui să privilegieze intervenția precoce, pentru a maximiza potențialul de reversibilitate al bolii și de protecție a organelor țintă.