Terapiile incretinice pentru diabet tip 2 ar putea proteja creierul de demență

Un studiu amplu realizat la McGill University și publicat recent a analizat relația dintre două clase frecvent utilizate de medicamente incretinice și riscul de demență la pacienții cu diabet zaharat de tip 2. Cercetarea sugerează că aceste terapii pot avea beneficii neuroprotectoare care depășesc controlul glicemic.

Idei principale

• Diabetul zaharat de tip 2 este asociat cu un risc semnificativ crescut de demență.
• Inhibitorii dipeptidil-peptidazei 4 și agoniștii receptorului pentru peptidul 1 asemănător glucagonului sunt asociați cu un risc mai scăzut de demență.
• Efectul protector este mai pronunțat la utilizare de durată mai lungă și doze cumulative mai mari.
• Asocierea este mai solidă pentru inhibitorii dipeptidil-peptidazei 4 decât pentru agoniștii receptorului GLP-1.
• Rezultatele provin dintr-o analiză observațională riguroasă, cu control avansat al factorilor de confuzie.

Context

Diabetul zaharat de tip 2 reprezintă un factor de risc major pentru declinul cognitiv și demență, crescând probabilitatea apariției acestora cu aproximativ 60%. În contextul îmbătrânirii populației, povara demenței este în continuă creștere, iar strategiile eficiente de prevenție sunt limitate.

În ultimii ani, terapiile incretinice au atras interes nu doar pentru eficiența lor metabolică, ci și pentru posibilele efecte benefice asupra sistemului nervos central. Studiile anterioare au sugerat un potențial efect neuroprotector, însă multe dintre acestea nu au reușit să controleze adecvat severitatea diabetului și alți determinanți majori ai riscului de demență.

Despre studiu

Autorii au utilizat date din baza britanică Clinical Practice Research Datalink, formând două cohorte de pacienți cu vârsta de cel puțin 50 de ani și diabet zaharat de tip 2, care au inițiat tratament între anii 2007 și 2021.

Au fost comparați:

• pacienții care au început tratament cu inhibitori ai dipeptidil-peptidazei 4 sau agoniști ai receptorului GLP-1;
• pacienții tratați cu sulfoniluree, utilizate ca grup de comparație.

Analiza a inclus peste 450.000 de pacienți, cu o perioadă de urmărire de aproximativ trei ani. Riscul de demență a fost evaluat prin modele de hazard proporțional Cox, folosind ponderare pe baza scorului de propensiune și ajustări pentru întreruperea urmăririi, pentru a reduce biaisurile și confuzia.

Rezultate

Inhibitorii dipeptidil-peptidazei 4

În cohorta de 275.144 pacienți, urmăriți pe o durată cumulată de 750.846 ani-persoană, utilizarea inhibitorilor dipeptidil-peptidazei 4 a fost asociată cu un risc semnificativ mai scăzut de demență comparativ cu sulfonilureele.

Incidența demenței a fost de 4,4 evenimente la 1.000 ani-persoană la utilizatorii de inhibitori DPP-4, față de 5,7 evenimente la 1.000 ani-persoană la cei tratați cu sulfoniluree, corespunzător unui raport de risc de 0,77 (interval de încredere 95%: 0,71–0,85).

Asocierea protectoare a devenit mai puternică odată cu creșterea duratei cumulative de utilizare și a dozei, iar rezultatele au fost consistente între diferite subtipuri de demență și între moleculele individuale din această clasă.

Agoniștii receptorului pentru GLP-1

În cohorta de 181.215 pacienți, cu 530.415 ani-persoană de urmărire, agoniștii receptorului GLP-1 au fost, de asemenea, asociați cu un risc mai scăzut de demență comparativ cu sulfonilureele.

Incidența a fost de 2,3 versus 3,1 evenimente la 1.000 ani-persoană, corespunzător unui raport de hazard de 0,74. Totuși, intervalul de încredere larg (95%: 0,46–1,18) reflectă o incertitudine mai mare, explicabilă prin numărul mai mic de pacienți tratați cu aceste medicamente mai recente.

Similar inhibitorilor DPP-4, efectul aparent protector a crescut odată cu durata și doza cumulative, dar cu o precizie statistică mai redusă.

Interpretare și implicații clinice

Rezultatele susțin ipoteza că terapiile incretinice pot avea beneficii cognitive independente de controlul glicemic. Datorită designului atent al studiului și controlului pentru severitatea diabetului și alți factori clinici importanți, aceste date oferă un nivel mai ridicat de încredere față de cercetările anterioare.

Deși atenția clinică s-a concentrat recent în special asupra agoniștilor receptorului GLP-1, datele sugerează că inhibitorii dipeptidil-peptidazei 4 ar putea avea un rol la fel de relevant în reducerea riscului de demență și merită investigați mai aprofundat.

Autorii subliniază necesitatea unor studii pe termen mai lung și a evaluării efectelor acestor terapii și la persoanele care utilizează medicamente incretinice în alte indicații, precum controlul greutății.