Dependența de alimente

Dependența de alimente
Majoritatea dovezilor științifice care atestă sau nu existența adicțiilor alimentare în rândul oamenilor se concentrează asupra similarității dintre poftele alimentare („food cravings”) și dorința de a consuma droguri.

A fost intens speculată și dezbătută ipoteza potrivit căreia obezitatea și tulburările de comportament alimentar, cum sunt bulimia și mâncatul compulsiv (binge eating), ar putea căpăta valențe asemănătoare „adicțiilor”. Unele studii clinice (puține), respectiv cele realizate pe modele animale sugerează similarități între supraalimentare/hiperfagie și dependența de droguri. Astfel au fost realizate numeroase paralele cu privire la neuroanatomia, neurochimia și procesele de învățare/formare a obiceiurilor alimentare, iar unele voci susțin totuși că astfel de asocieri între alimente și procesele adictive au loc doar în condiții stricte de laborator și nu au fost confirmate în mediul cotidian de zi cu zi. (1)

Cu toate acestea, subiectul a căpătat amploare odată cu popularizarea conceptului de dependență provocată de zahăr și a culminat cu propunerea de a include dependența de glucoză/fructoză/sucroză în cadrul DSM, Manualul de Diagnostic şi Clasificare Statisticǎ a Tulburǎrilor Mintale, drept o formă de abuz de substanțe.

Găsiți mai multe informații despre dependența de zahăr aici.

Supraalimentația – o formă de abuz de substanțe/ alimente rafinate?

Conform DSM-V (Manual de Diagnostic şi Clasificare Statisticǎ a Tulburǎrilor Mintale, ediţia a V-a) dependenţa este definită fiind un proces fiziologic şi psihologic. Din punct de vedere fiziologic au fost identificate douǎ concepte: toleranţa şi sevrajul, iar din perspectivǎ psihologicǎ trebuie respectate mai multe criterii clinice pentru a decide dacǎ un aliment sau component din acesta poate induce sau nu dependenţǎ:
  • nevoia accentuatǎ de a utiliza substanţa în cauză;
  • consumul afectează negativ capacitatea individului de a-şi duce la îndeplinire obligaţiile sociale;
  • utilizarea în ciuda dificultǎţilor interpersonale sau sociale generate sau exacerbate de consum;
  • dorinţa de a opri sau de a scǎdea consumul fǎrǎ posibilitatea de a face acest lucru;
  • interferenţa cu activitǎţile din viaţa de zi cu zi;
  • utilizare în ciuda consecinţelor negative.

O analizǎ individualǎ a consumului de zahǎr poate scoate în evidenţǎ toate simptomele care sunt regăsite în DSM-V. Cu toate acestea, dovezile științifice se rezumă la demonstrarea toleranței și a sevrajului doar în cadrul studiilor pe animale.

Totuși aceste criterii clinice pentru adicție/dependență se axează în principal pe consecințele uzului continuu și a incapacității de a stopa consumul. În cazul în care nu se percep consecințe ale consumului de alimente și nu sunt raportate încercări fără succes de a opri aportul unor cantități crescute de alimente specifice, atunci nu se poate obiectiva un diagnostic de adicție.

Potrivit acestei teorii, persoanele aparent sănătoase, normoponderale, nu prezintă dependențe alimentare, iar alimentele nu pot fi considerate substanțe adictive deoarece, aparent, aduc beneficii sau sunt neutre asupra organismului și nu au efecte negative. De aceea abuzul de substanțe este diferit de cel alimentar. S-ar părea că substraturile neuronale comune pentru poftele alimentare și abuzul de substanțe au evoluat astfel încât să încurajeze comportamente sănătoase precum alimentația și reproducerea. În cazul abuzului de substanțe, acestea preiau controlul asupra mecanismelor comune, iar persoanele tind să fie distrase de la obiectivele care pot asigura supraviețuirea sa și a speciei.

Cu toate acestea, indivizii cu suprapondere sau obezitate ar putea întruni criteriile clinice pentru „dependența alimentară” (dorința persistentă sau încercările repetate nereușite de a înceta consumului de alimente; influența negativă asupra activităților sociale, ocupaționale și recreative importante pentru individ; continuarea consumului de alimente în ciuda conștientizării riscurilor și a consecințelor negative). În acest caz sunt acceptate o serie de paralele cu abuzul de alcool printre care și faptul că unele persoane pot consuma băuturi alcoolice într-un mod responsabil, iar alții nu. La fel și în cazul alimentației, unii indivizi pot consuma cu moderație alimentele fără prea mult efort. (2)

Sistemul cannabinoid endogen și sistemul de recompensă

Deși DSM V propune pentru dependențele alimentare un model adictiv similar abuzului de substanțe, în ceea ce privește probabilitatea unei adicții alimentare se vorbește despre o suprapunere de asocieri și mecanisme neuronale care controlează răspunsul cu privire la consumul unor alimente

Sistemul cannabinoid endogen

Sistemul cannbabinoid endogen joacă un rol crucial în alterarea comportamentului alimentar. Printre componentele funcționale principale se numără receptorii cannabiboizi CB1 și CB2, dintre care se disting  receptorii CB1 implicați la nivelul nucleului accumbens în reglarea apetitului și preluarea hranei. (3)

Mai exact, activitatea receptorilor cannabinoizi CB1 este corelată cu controlul hipotalamic al aportului alimentar și al consumului de hrană, iar prin activarea receptorilor, endocannabinoidele sunt responsabile de următoarele efecte:
  • antrenarea consumului de alimente foarte palatabile (acționând în ariile specifice mesolimbice, respectiv în nucleul accumbens, modelând proprietățile de recompensă ale alimentelor)
  • controlul balanței energetice, prin efectul orexigen central (favorizarea consumului de alimente) și stimularea lipogenezei.

 

Desigur, în cazul șoriceilor obezi studiile au arătat nivele crescute de astfel de endocabinoide la nivelul hipotalamic. Alimentele foarte palatabile favorizează comportamentul alimentar compulsiv, disturbă motivația de a se alimenta și conduc la un comportament adictiv-like în cazul șoriceilor. Aceste modificări asupra neuroplasticității sistemelor neuronale asociate alimentelor palatabile au fost observate și la nivelul structurilor cerebrale consecutiv abuzului de substanțe adictive. Prin urmare au fost propuse drept substratul biologic care să explice alterarea comportamentelor de alimentare, mai ales cel care favorizează apariția obezității. (4) Algoritmul unor astfel de studii presupune autoadministrarea de substanțe și formarea unui comportament/ antrenament; la oameni aceste studii au valoare anectodică.

Sistemul de recompensă

Menținerea homeostaziei alimentare implică, pe lângă selectarea celor mai adecvați nutrienți, corelarea comportamentului alimentar cu sistemul de recompensă hipotalamic, mediat la rândul său de dopamină,  serotonină, GABA (acid gama-aminobutiric), endorfine și enkefaline

Sistemul de recompensă promovează prin intermediul mecanismelor predominant dopaminergice supraviețuirea, răsplătind cu sentimente de plăcere, confort, activitățile necesare supraviețuirii, implicit alimentația. Dopamina nu produce totuși prin ea însăși plăcere, ci crează condițiile prin care aceste senzații sunt recunoscute fiind plăcute.

Stimularea excesivă a sistemului dopaminergic se soldează printre altele cu procesul de neuroadaptare. Circuitele corticale și allocorticale care au ca funcție integrativă memorarea și învățarea sunt „recrutate” și urmează modificări neuroplastice ca răspuns la abuzul stimulentelor, reprezentate implicit de excesul de alimente. Astfel, noua stare de echilibru consecutivă acestor modificări se realizează prin deviația cronică a sistemului de reglare de la starea lui de operare normală.

Neuroplasticitatea la recompensă prin substanțe adictive rezultă atât din interacțiunea dintre locusul molecular de acțiune al drogului, în cazul nostru al componentelor neuroactive din alimente, dar și din stimulii din mediu asociați cu efectul așa-zisului drog. Astfel se pune problema dacă alimentele sunt într-adevăr adictive sau este vorba de o dependență comportamentală sau compulsie cauzată de un tipar comportamental excesiv. (5)

Mai multe informații despre neuroplasticitate găsiți aici.

Însă, dacă această dependență ar fi reală, atunci apar următoarele întrebări: „Alimentele ne fac rău? Alimentele palatibile ne fac rău în mod particular? Ar trebuie eliminate total alimentele foarte palatabile din dietă? Epidemia de obezitate va dispărea dacă adoptăm această restricție?”. Este dificil de izolat un singur mecanism care să explice sau să confirme existența dependențelor alimentare. (2)

Descoperiri mai recente menționează interacțiunea dintre mecanismele neurobiologice de recompensă și efectele hedonice (care provoacă o plăcere intensă) ale ingestiei de alimente care au încurajat nevoia de confirmare a noțiunii de „dependență de alimente” și a componentelor adictive din alimente. Cu toate acestea, în cazul abuzului de substanțe, persoanele cu dependență nu simt plăcerea, ci dorința incontrolabilă de consum. Deși în ambele situații sunt utilizate cu caracter interschimbabil noțiunile de „a place” (to like) și „a dori/ a pofti” (to crave), atât definițiile celor două dar și relația dintre acestea și alimente/ substanțe de abuz diferă profund. (6)

Mâncarea – de la plăcere la compulsie

Pentru o lungă perioadă de timp, persoanele supraponderale sau obeze au fost judecate și învinovățite pentru surplusul ponderal, fiind considerate în mod superficial, direct responsabile pentru situația în care se află deoarece „le place prea mult mâncarea/ să mănânce”, deoarece „nu știu când să se oprească din mâncat”, „sunt mari gurmanzi” etc.

Lucrurile nu sunt însă atât de simple precum par. Foamea selectivă sau craving-ul, termen preluat din limba engleză,  definește o poftă, o dorință imperioasă, percepută drept incontrolabilă, un gând intruziv, care modifică dispoziția emoțională și poate favoriza modificarea comportamentului, inclusiv al celui alimentar. Acest termen este mult mai potrivit, comparativ cu cel de „dependență alimentară”, cele două noțiuni fiind în mod frecvent considerate echivalente din prisma mecanismelor neuronale implicate.

Craving-ul este întâlnit frecvent în rândul populației și se consideră că joacă un rol central în dezvoltarea unor tipare alimentare caracteristice binge-eating-ului, bulimiei și obezității. Este foarte important de subliniat faptul că nu toate craving-urile alimentare favorizează apariția tulburărilor de comportament alimentar. Au fost propuși atât factori biologici, psihologici, dar și factori comportamentali care ar putea determina inducerea poftelor alimentare.

Craving-ul  privit ca o stare motivațională cu caracter fiziologic și psihologic promovează căutarea și aportul de alimente, această dorință fiind influențată de stimuli externi (situații, mediu, oameni etc.) și stimuli interni asociați (neliniște, iritabilitate, disforie). Astfel au fost propuse numeroase teorii care au explorat relația dintre craving-ul alimentar și tulburările de alimentație:
  • teoriile homeostatice/ fiziologice; procese psihologice de ambivalență și atribuire care operează împreună  cu mecanismele normale de control al apetitului, efectele hedonice ale unor alimente, respectiv percepțiile sociale și culturale. De exemplu: atribuirea alimentului valori de „plăcere” și „păcat” în același timp, care favorizează o atitudine restrictivă și amplificarea senzației de poftă. Dorința de a consuma mai mult din acel aliment apare în timpul consumului și nu precede ingestia.
  • inducerea poftelor prin implicarea proprietăților senzoriale ale alimentelor, în special cele vizuale, gustative și olfactive.
  • teoriile psihologice, potrivit cărora dorința intensă de a consuma anumite alimente survine în concordanță cu afecte specifice (mâncatul emoțional). (7)

Compulsia de a consuma un anumit aliment este în mod eronat asociată cu noțiunea de a „place” foarte mult alimentul respectiv, deoarece în mod frecvent alimentele cele mai dorite sunt extrem de gustoase, palatabile. Totuși, craving-ul nu este sinonim cu supraconsumul sau cu supraingestia de alimente preferate. Alimentele dorite (craved) sunt consumate și în absența compulsiei. De asemenea, acestea nu sunt mereu consumate, deși dorința intruzivă este prezentă. În mod similar, foamea nu constituie o pre-condiție a compulsiei. Cu toate acestea s-a constatat o relație puternică între modificările de dispoziție și craving.

Printre cele mai cunoscute compulsii alimentare se regăsesc cele de dulciuri, grăsimi, amidon și, introdusă recent, cea pentru alimente de tip fast-food (amestecuri concentrate de carbohidrați și grăsimi).

În orice caz, alimentele nu sunt adictive per se deoarece alimentele sunt de fapt mixturi de micro și macronutrienți necesari supraviețuirii. De asemenea, compulsiile alimentare reprezintă o altă modalitate de justificare a comportamentelor proprii. Astfel, rolul cheie al compulsiilor și așa-ziselor dependențe alimentare constau în complexitatea individului, a organismului uman, și nu în proprietățile magice ale alimentelor, care le fac să fie dorite. (8)

În concluzie

Printre factorii implicați în alegerea alimentelor și a cantității de consum se regăsesc:
  • componentele socio-comportamentale: gradul de expunere, educația și exemplul, învățarea prin asociere (recomnpensele dulci, de exemplu);
  • componentele cognitive: atitudinea, normele sociale, controlul perceput, ambivalența;
  • elementele psiho-fiziologice: mecanisemele chimice și neurochimice, expunerea la stres, mâncarea drept o alternativă compensatorie a unor emoții pozitive și/sau negative. (9)


Mâncatul implică mecanisme comportamentale, hormonale complexe și nu doar activitatea sistemului de recompensă a organismului. Deși au fost identificate multiple similarități între efectele substanțelor de abuz și compulsiile alimentare asupra anumitor neurotransmițători, de fapt orice plăcere – muzica, sexul, chiar și exercițiul fizic – a fost asociată cu creșterea concentrațiilor de dopamină similare celei cauzate de o masă bogată în grăsimi. Însă acestea sunt considerate plăceri și nu adicții.


De altfel, dorința puternică de a consuma alimente foarte palatabile (de exemplu, ciocolata) se află în conflict cu contextul cultural actual care impune restricția aportului acestora („nu mânca ciocolată deoarece îngrașă”), fapt care amplifică dorința. Această atitudine este interpretată într-o manieră mai puțin academică drept o adicție, obsesie („ciocoholic”, derivat de la alcoolic). (10)

Deși termenul de „adicție” nu este pe deplin acceptat, chiar este considerat în unele instanțe nepotrivit, atrage atenția asupra aspectelor importante ale comportamentului alimentar – capacitatea de a deține controlul asupra propriei diete.

Intervențiile la nivel psiho-comportamental sunt esențiale pentru a facilita adoptarea unui stil alimentar și de viață echilibrat, respectiv pentru a reduce conflictul dintre „plăcere” -nevoia de satisfacere a dorinței de a consuma anumite alimente sau cantități crescute de alimente – și nevoia de sănătate.

 


Data actualizare: 31-10-2016 | creare: 31-10-2016 | Vizite: 353
Alte articole din aceeași secțiune:

Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și:
  • Dragostea şi dependenţa de mâncare
  • Dependenţa de dulce
  • Un medicament utilizat în terapia dependenței de nicotină ar putea trata adicția de zahăr
  • Forumul ROmedic - întrebări și răspunsuri medicale:
    Pe forum găsiți peste 500.000 de întrebări și răspunsuri despre boli sau alte subiecte medicale. Aveți o întrebare? Primiți răspunsuri gratuite de la medici.
      intră pe forum
    Aplicația Activ (by ROmedic)
    Vrei să fii sănătos? Vrei să slăbești? Vrei sa fii în formă și să arăți bine? Vrei să te simți bine în corpul tău? Atunci trebuie să faci eforturi. Aplicația web "Activ" te ajută să fii consecvent în lupta pentru sănătatea ta.

    Accesează gratuit Aplicația
    Acest site foloseste cookies. Continuand navigarea va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii OK