Ajutor! Nu stiu ce se intampla cu mine dar vreau sa aflu.
Buna seara. Sunt baiat iar si ma confront cu stari de anxietate amestecate cu depresie si ganduri suicidare inca din adolescenta. Insa de 1 an chiar si mai bine gandurile mele suicidare sunt declansate de teama extrem de dureroasa de abandon. Mi se intampla in general cu fete cu care incerc sa leg o relatie. Am incercat sa leg multe relatii si de fiecare data am fost respins. Iar cand eram respins traiam o emotie negativa atat de mare incat singura solutie pe care o vedeam era sinuciderea. Iar pe langa gandurile suicidare intervenea si o stare de depresie in care nu ma putem scula din pat toata ziua. Eu sunt constient ca un om sanatos nu ar trebui sa reactioneze atat de extrem dar eu o reactionez foarte extrem si nu stiu s-o mai scot la capat cu starile astea.
Am fost la un psihiatru la 18 ani ( cel la care merg si in prezent) si mi-a pus un diagnostic de TOC ( am si asta dar e alta poveste ) si la al doilea diagnostic nu mi-a zis concret ce am desi am intrebat. Tot ce mi-a spus psihiatrul a fost ca eu am o oscilatie a starilor mai extrema si mi-a prescris tratament cu Olanzapina, Prozac, Convulex si Coaxil.
Dar vreau si eu concret sa stiu ce am pentru ca asa pot gestiona mai bine situatia. Nu doar sa mi se dea niste medicamente si starile mele sa fie inca prezente.
Merg si la o terapie de aproape 3 ani dar nu simt ca ma ajuta mai deloc.
Am incercat de-a lungul timpului sa caut despre boli, am crezut ca am ba Bipolara, ba Borderline, ba Ciclotimie pentru ca toate din cate m-am documentat au legatura cu starile extreme.
In clipa asta pot sa fiu foarte fericit si daca simt ca sunt abandonat ( chiar daca e doar in capul meu ) imediat starea mea se schimba, devin depresiv si ma gandesc la sinucidere, am avut si tentative.
Sunt foarte foarte instabil si nu e bine pentru ca toate trairile astea extreme ma epuizeaza si am ajuns sa nu ma mai bucur de nimic. Simt ca viata mea a ajuns intr-o infundatura si cateodata simt ca mai bine as muri decat sa mai continue suferinta asta nenorocita.
Stiu ca am scris mult dar am nevoie de niste vorbe din partea voastra.
Va multumesc.
Am fost la un psihiatru la 18 ani ( cel la care merg si in prezent) si mi-a pus un diagnostic de TOC ( am si asta dar e alta poveste ) si la al doilea diagnostic nu mi-a zis concret ce am desi am intrebat. Tot ce mi-a spus psihiatrul a fost ca eu am o oscilatie a starilor mai extrema si mi-a prescris tratament cu Olanzapina, Prozac, Convulex si Coaxil.
Dar vreau si eu concret sa stiu ce am pentru ca asa pot gestiona mai bine situatia. Nu doar sa mi se dea niste medicamente si starile mele sa fie inca prezente.
Merg si la o terapie de aproape 3 ani dar nu simt ca ma ajuta mai deloc.
Am incercat de-a lungul timpului sa caut despre boli, am crezut ca am ba Bipolara, ba Borderline, ba Ciclotimie pentru ca toate din cate m-am documentat au legatura cu starile extreme.
In clipa asta pot sa fiu foarte fericit si daca simt ca sunt abandonat ( chiar daca e doar in capul meu ) imediat starea mea se schimba, devin depresiv si ma gandesc la sinucidere, am avut si tentative.
Sunt foarte foarte instabil si nu e bine pentru ca toate trairile astea extreme ma epuizeaza si am ajuns sa nu ma mai bucur de nimic. Simt ca viata mea a ajuns intr-o infundatura si cateodata simt ca mai bine as muri decat sa mai continue suferinta asta nenorocita.
Stiu ca am scris mult dar am nevoie de niste vorbe din partea voastra.
Va multumesc.
9 comentarii
Si ca sa precizez ca am uitat, m-am confrontat si cu stari de manie in care eram foarte euforic si credeam ca lumea este a mea iar dupa au venit cele depresive iar cateodata erau mixte, imi oscilau foarte foarte repede.
Chiar acum am un epsiod foarte nasol si nu stiu cum voi duce la capat…
Poate fi o ciclotimie rapida. De cand luati tratamentul? Simtiti ca nu va ajuta deloc?
Iau tratamentul actual de la 18 ani dar spre rusinea mea sunt foarte iresponsabil si cand ies cu prietenii afara sau la petreceri mai beau si alcool ( cateodata, nu mereu ) si cateodata nu le iau tot din cauza grupului mai ales la petreceri. Dar au fost perioade cand un timp indelungat am respectat tratamentul dar tot am avut stari extrem de dureroase. I-am spus psihiatrului si psihologului daca ar trebui sa-mi pun semne de o trebare cu privire la Ciclotimie si au zis ca nu e cazul. Nu mai stiu ce sa cred, ce sa fac, vreau doar sa fiu normal atat, sa nu mai fie nevoie atunci cand ma uit la un balcon sa-mi vina sa sar.
Am avut o copilarie de cosmar cu ai mei si stiu ca si de acolo se trag multe. Dar am obosit, am obosit si am de abia 22 de ani…
Am avut o copilarie de cosmar cu ai mei si stiu ca si de acolo se trag multe. Dar am obosit, am obosit si am de abia 22 de ani…
Pot sa ma indop de pastile, daca nu inteleg ce am si nu stiu tehnici pentru a gestiona asta, totul in zadar.
Incearca sa iesi cu prietenii daca ai, sau sa faci ceva activitati, hobby care iti plac, ca sa nu te focusezi pe alte ganduri sau daca poti sa ai un job part time sau full time, cum poti. Sa citesti poate, sa stai in natura, sa mergi pe munte.
In afara de pastile si psihoterapie nu exista alte tehnici de a gestiona situatia. Dv. luati deja tratamentul de ciclotimie/tulburare bipolara.
Parerea mea e sa va adresati si altui psihiatru pentru a va pune corect diagnosticul sau altui psiholog.
Puteti sa intrati in Asociatia Equilibrium a Bipolarilor si Depresivilor din Romania. Acolo se tin sedinte de grup pe Zoom si puteti afla mai multe. Trimiteti mesaj pe site-ul asociatiei.
Parerea mea e sa va adresati si altui psihiatru pentru a va pune corect diagnosticul sau altui psiholog.
Puteti sa intrati in Asociatia Equilibrium a Bipolarilor si Depresivilor din Romania. Acolo se tin sedinte de grup pe Zoom si puteti afla mai multe. Trimiteti mesaj pe site-ul asociatiei.
Salut. Ti-am scris in privat. Uita-te la mesaje sus
Buna!
Sunt o fata de 25 de ani(deci varsta apropiata de a ta).
Am fost un copil vesel, toti imi spuneau ca eram tot timpul cu zambetul pe buze si radeam destul de des, insa nu am avut o copilarie lipsita de dificultati deloc(psihologice, caci financiar am avut de toate).
Usor, usor au aparut starile de anxietate, cauzate de multe motive.Prima oara cand am avut aceste stari a fost prin clasa a 5-a din cauza bullyingului in principiu(eram timida si tacuta in public atunci, iar scoala pe care o urmam era plina de copii de corupti, prost educati).
Am fost la psihiatru atunci, pentru ca mama ma vedea des plangand cand veneam de la scoala si nefiind atat de apropiata de mine la vremea respectiva nu prea a inteles de ce.
Acea doamna care m-a consultat m-a facut albie de porci si m-a luat la suturi ca:"de ce te intereseaza cum.se poarta aia cu tine, nu ii baga in seama".Desi bullyingul era ceva infiorator, nu erau doar niste vorbe in vant si atat, asa cum credea femeia aia, mai eram si un copil.
M-am speriat mai tare si am inceput sa ma inchid in mine.
Apoi, prin clasa a 7-a aveam tot felul de blocaje psihice cand trebuia sa dau un test sau sa fiu ascultata(desi ma pregateam super bine).si din cauza scolii pe care am facut-o - era scoala generala cu liceu, pretentiile erau mari, sa nu mai vb.de ai mei care voiam doar 9 si 10 pt a intra la un liceu de top.
Tot asa, nimeni nu m-a inteles si se punea pe seama faptului ca eu nu m-as fi pregatit suficient la acele discipline si din acea cauza imi e frica(desi m-am nascut perfectionista si ei stiau asta).
Pana cand am mers la psiholog pentru psihoterapie.Nu prea m-a ajutat la nimic...
Acea d-na psiholog parea ca reda o poveste dintr-o carte de copii.
In liceu aveam momente si momente...pana, din nou, a inceput presiunea...admiterea la arhitectura...un examen extrem de dur pt care m-am pregatit 2 ani si unde mi s-a spus clar ca daca nu intru la facultate voi fi oaia neagra a familiei pentru ca toti au intrat din prima.
Combinat cu bullyingul de la scoala am inceput sa am niste stari oribile...am mers la psihiatru...era barbat si nu prea ma simteam ok in preajma lui...dar m-a ajutat un pic pt ca si a dat silinta pt mine...macar nu m-am mai simtit asa de lipsita de putere si am invatat sa fac fata mai bine rautatilor oamenilor sau sa ii accept asa cum sunt.
Apoi facultatea...nu vrei sa stii...de fapt Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu"este renumita pentru abuzurile emotionale la care sunt supusi studentii si pt coruptia-i caracteristica(pe principiul:"daca ai o pila ne purtam ok, altfel esti un gunoi care nu are ce cauta pe aici").
Anxietatea mi s-a agravat de 100 ori...aveam palpitatii inexplicabile...etc.
Am incercat in toti acesti ani, de asemenea;psihoterapia.
Insa acum, in ochii adultului, nu copilului de clasa a 7a, iti pot spune ca este o profesie de vocatie si ca nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar multi psihologi ar trebui sa isi schimbe job-ul, pentru ca nu doar ca vb e de vocatie, dar ai nevoie si de o inteligenta fantastica pentru a intelege starile si problemele omului.
De aceea te sfatuiesc si pe tine sa incerci sa iti schimbi psihologul/psihiatrul, pana vei nimeri pe cineva ok, cu care sa te potrivesti.
Sa-ti dau un exemplu:mergeam la o sedinta si ma vaitam de facultate.Acel psiholog mai avea pacienti din facultatea mea(intamplator), s-a intamplat adesea.
Si imi explica ca de fapt eu am rezistenta scazuta la frustrare si ca mi-am atins potentialul intelectual(ceea ce era destul de fals, mai tarziu am realizat) si ma amagea mai tare.
Intr-un final tot singura am rezolvat problema, cand am avut maturitatea de a intelege ca-n sistemul de invatamant superior de la noi e multa coruptie si nu am ce sa fac eu, poate doar sa plec din tara si ca vina nu e la intelectul meu pentru ce mi se intampla.
Intr-un final am gasit o doamna psihoterapeut super ok, cu care ma potrivesc, dar a durat ani de zile si incertitudini.
La fel s-ar putea sa fii si tu.
Bafta!
Iar pentru relatii sa ti spun ceva:adesea mi se intampla fix cum spui tu.Si nu intelegeam de ce;am incercat sa ma schimb pentru ca am crezut ca am o problema.M-am schimbat+maturizat - same!
Pana cand am realizat ca problema nu era la mine, ci la baietii cu care ieseam.Ca multi nu aveau coloana vertebrala sa imi spuna in fata nimic si preferau sa se faca nevazuti..totusi, au fost situatii in care pe acei baieti ii vedeam cu fete inferioare mie.Si stii ce am realizat?din nou, ca nu e vina mea, ci ca ei nu au incredere in ei sa iasa cu o fata de calibrul meu si ca prefera una inferioara pentru a simti ca detin inca controlul.
Sunt o fata de 25 de ani(deci varsta apropiata de a ta).
Am fost un copil vesel, toti imi spuneau ca eram tot timpul cu zambetul pe buze si radeam destul de des, insa nu am avut o copilarie lipsita de dificultati deloc(psihologice, caci financiar am avut de toate).
Usor, usor au aparut starile de anxietate, cauzate de multe motive.Prima oara cand am avut aceste stari a fost prin clasa a 5-a din cauza bullyingului in principiu(eram timida si tacuta in public atunci, iar scoala pe care o urmam era plina de copii de corupti, prost educati).
Am fost la psihiatru atunci, pentru ca mama ma vedea des plangand cand veneam de la scoala si nefiind atat de apropiata de mine la vremea respectiva nu prea a inteles de ce.
Acea doamna care m-a consultat m-a facut albie de porci si m-a luat la suturi ca:"de ce te intereseaza cum.se poarta aia cu tine, nu ii baga in seama".Desi bullyingul era ceva infiorator, nu erau doar niste vorbe in vant si atat, asa cum credea femeia aia, mai eram si un copil.
M-am speriat mai tare si am inceput sa ma inchid in mine.
Apoi, prin clasa a 7-a aveam tot felul de blocaje psihice cand trebuia sa dau un test sau sa fiu ascultata(desi ma pregateam super bine).si din cauza scolii pe care am facut-o - era scoala generala cu liceu, pretentiile erau mari, sa nu mai vb.de ai mei care voiam doar 9 si 10 pt a intra la un liceu de top.
Tot asa, nimeni nu m-a inteles si se punea pe seama faptului ca eu nu m-as fi pregatit suficient la acele discipline si din acea cauza imi e frica(desi m-am nascut perfectionista si ei stiau asta).
Pana cand am mers la psiholog pentru psihoterapie.Nu prea m-a ajutat la nimic...
Acea d-na psiholog parea ca reda o poveste dintr-o carte de copii.
In liceu aveam momente si momente...pana, din nou, a inceput presiunea...admiterea la arhitectura...un examen extrem de dur pt care m-am pregatit 2 ani si unde mi s-a spus clar ca daca nu intru la facultate voi fi oaia neagra a familiei pentru ca toti au intrat din prima.
Combinat cu bullyingul de la scoala am inceput sa am niste stari oribile...am mers la psihiatru...era barbat si nu prea ma simteam ok in preajma lui...dar m-a ajutat un pic pt ca si a dat silinta pt mine...macar nu m-am mai simtit asa de lipsita de putere si am invatat sa fac fata mai bine rautatilor oamenilor sau sa ii accept asa cum sunt.
Apoi facultatea...nu vrei sa stii...de fapt Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu"este renumita pentru abuzurile emotionale la care sunt supusi studentii si pt coruptia-i caracteristica(pe principiul:"daca ai o pila ne purtam ok, altfel esti un gunoi care nu are ce cauta pe aici").
Anxietatea mi s-a agravat de 100 ori...aveam palpitatii inexplicabile...etc.
Am incercat in toti acesti ani, de asemenea;psihoterapia.
Insa acum, in ochii adultului, nu copilului de clasa a 7a, iti pot spune ca este o profesie de vocatie si ca nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar multi psihologi ar trebui sa isi schimbe job-ul, pentru ca nu doar ca vb e de vocatie, dar ai nevoie si de o inteligenta fantastica pentru a intelege starile si problemele omului.
De aceea te sfatuiesc si pe tine sa incerci sa iti schimbi psihologul/psihiatrul, pana vei nimeri pe cineva ok, cu care sa te potrivesti.
Sa-ti dau un exemplu:mergeam la o sedinta si ma vaitam de facultate.Acel psiholog mai avea pacienti din facultatea mea(intamplator), s-a intamplat adesea.
Si imi explica ca de fapt eu am rezistenta scazuta la frustrare si ca mi-am atins potentialul intelectual(ceea ce era destul de fals, mai tarziu am realizat) si ma amagea mai tare.
Intr-un final tot singura am rezolvat problema, cand am avut maturitatea de a intelege ca-n sistemul de invatamant superior de la noi e multa coruptie si nu am ce sa fac eu, poate doar sa plec din tara si ca vina nu e la intelectul meu pentru ce mi se intampla.
Intr-un final am gasit o doamna psihoterapeut super ok, cu care ma potrivesc, dar a durat ani de zile si incertitudini.
La fel s-ar putea sa fii si tu.
Bafta!
Iar pentru relatii sa ti spun ceva:adesea mi se intampla fix cum spui tu.Si nu intelegeam de ce;am incercat sa ma schimb pentru ca am crezut ca am o problema.M-am schimbat+maturizat - same!
Pana cand am realizat ca problema nu era la mine, ci la baietii cu care ieseam.Ca multi nu aveau coloana vertebrala sa imi spuna in fata nimic si preferau sa se faca nevazuti..totusi, au fost situatii in care pe acei baieti ii vedeam cu fete inferioare mie.Si stii ce am realizat?din nou, ca nu e vina mea, ci ca ei nu au incredere in ei sa iasa cu o fata de calibrul meu si ca prefera una inferioara pentru a simti ca detin inca controlul.
Alege-ți medicul și fă o programare!Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Alte subiecte care v-ar putea interesa:
- 9Anxietate depresie
- 6Anxietate, atacuri de panica - Schimbarea antidepresivului.
- 93Anxietate si depresie, ce ma fac?
- 436Ajutor! Atac Panic, Anxietate si Depresie
- 5Depresie și anxietate-tratamente clasice și naturiste
- 7Simptome de depresie si anxietate de foarte multi ani
- 3Atacuri de panica, anxietate, depresie
- 9Efecte adverse
- 4Depresie ???
- 5Depresie, somnambulism, amnezie temporara/disociativa
- 6Am nevoie de ajutor!! senzatie de buimaceala care nu ma lasa toata ziua
- 8Anxietate sau o boala??
- 11Depresie şi anxietate după renunțarea la medicament
- 1Consiliere psihologica
- 12Remedii pt depresie si anxietate
- 4Anxietate/atacuri de panica/depresie
- 6Depresie Majora Anxioasa
- 5Îmi vreau anii pierduți înapoi.
- 2Tratament ADHD
Mai multe informații despre: depresie si anxietate
Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și: