Tricotilomania

Tricotilomania este o boala cronica, ciudata ca manifestare, constand in impulsul irezistibil al unei persoane de a-si smulge parul din anumite zone cu pilozitate ale corpului. Pentru zonele corpului ramase fara par in urma smulgerii firelor se foloseste denumirea alopecie (termen folosit in dermatologie pentru prima data).

Sunt afectati in general copiii si tinerii adolescenti, cu un debut in jurul varstei de 12-13 ani, insa este posibil sa apara si mai tarziu. Factorul cel mai frecvent incriminat in tricotilomanie este stresul - stresul schimbarii scolii in care invata, un abuz de orice natura, un conflict familial la care sunt martori sau decesul unui parinte sau pot fi simptome ale schimbarilor hormonale din aceasta perioada.

Elementul esential al tricotilomaniei il constituie smulgerea parului in mod repetat.

Criteriile de diagnostic in tricotilomanie

• smulgerea repetata (recurenta) a parului din propriul cap, rezultand astfel o pierdere considerabila a acestuia;
• senzatia crescanda de tensiune imediat inaintea smulgerii firelor de par sau atunci cand incearca sa reziste acestui comportament;
• senzatie de placere, de gratificare, de usurare la smulgerea firelor de par;
• acesta tulburare nu este explicata mai bine de o alta tulburare mintala si nu se datoreaza unei conditii medicale generale, cum ar fi o afectiune dermatologica;
• tulburarea cauzeaza suferinta semnificativa clinic sau alterare sociala, ocupationala sau in alt domeniu important al functionarii.

Locurile de smulgere a parului pot include orice regiune a corpului in care creste par, inclusiv regiunea axilara, pubiana si perianala, insa cele mai predispuse locuri fiind regiunea capului (scalpul-zona vertexului, zona frontala si temporo-parietala), sprancenele si pleoapele. Smulgerea acestor fire de par poate surveni in scurte perioade de timp pe parcursul unei zile sau in decursul unor perioade mai mari de timp, dar sunt mai sustinute si pot continua timp de ore. In mod frecvent, unele circumstante stresante intensifica acest comportament de smulgere a parului, insa intensificarea smulgerii parului poate surveni de asemenea si in starile de relaxare.

Important de stiut este ca acest diagnostic nu se pune daca smulgerea parului se explica mai bine de o alta tulburare psihica, ca de exemplu in cadrul unui comportament delirant sau ca rezultat al unor halucinatii, ori se datoreaza unor afectiuni dermatologice.

Este necesara examinarea radacinii parului, rasucirea acestuia, ruperea suvitelor de par intre dinti sau tricofagia (mancatul parului) care pot surveni impreuna cu tricotilomania. Acest comportament de smulgere a parului nu are loc de regula in prezenta altor persoane, decat eventual unii membri ai familiei care sunt mai apropiati, in consecinta sunt evitate si iesirea in societate si relationarea. De multe ori acest comportament este negat cu vehementa si se incearca ascunderea efectelor asupra corpului. Unele persoane pot nutri dorinta de a smulge parul altor persoane si uneori incearca, dar pe ascuns, sa faca acest lucru. Acestia pot smulge parul de la animalele de casa, din papusi sau din alte materiale facute din fibre (din pulovere de exemplu). Roaderea unghiilor, scarpinatul, rosul si excorierea pot fi asociate tricotilomaniei. Din spectrul tulburarilor psihice li se pot asocia:

• tulburarile afective
• tulburarile anxioase (tulburarea obsesivo-compulsiva)
• tulburari ale uzului unei substante
• tulburari de comportament alimentar
• intarzierea mintala.

Cauzele tricolomaniei

Din punct de vedere al etiologiei se pare ca niciuna din tezele existente nu da explicatii in totalitate satisfacatoare asupra cauzelor tricotilomaniei. Astfel, teoriile psihanaliste considera aceasta afectiune ca un raspuns la pierderea sau separarea de persoane semnificative. In familiile copiilor cu tricotilomanie, se pare ca mamele au fost percepute ca hipercritice, iar tatii persoane pasive, care nu s-au implicat afectiv.

Behavioristii pun accentul pe invatarea unor conduite vicioase din timpul copilariei care persista si pe mai departe. Teoriile substratului biochimic se refera la rezultatele bune obtinute cu unele medicamente serotonergice in tratamentul simptomelor obsesiv-compulsive, din care se presupune ca face parte si tricotilomania, precum si ipotetica apartenenta la tulburarile depresive si anxioase tot pe baza aceluiasi raspuns pozitiv terapeutic. O alta ipoteza neurobiochimica face referire la rolul potential al sistemului opioidelor cerebrale (endorfinele), ce ar explica o hipoalgezie (mai putini receptori pentru durere si astfel nu percep durerea la fel ca persoanele sanatoase) presupusa a exista la un numar semnificativ de cazuri de tricotilomanie, fapt care nu este inca demonstrat.

Elementele asociate smulgerii parului pot fi pruritul (mancarimea) si furnicaturile. Mancatul parului poate duce la formarea de aglomerari ale parului (bezoari) care pot provoca anemie, dureri abdominale, greata si voma, ocluzie si perforarea intestinului (obstructia, oprirea tranzitului).

Diagnosticul diferential la persoanele care neaga smulgerea parului trebuie facut cu alte cauze de alopecie (afectiuni dermatologice):

• alopecia areata
• calvitie masculina
• lupusul eritematos cronic discoid
• lichenul plan pilar
• foliculita decalvanta
• pseudopelada
• alopecia mucinosa.

Tricotilomania trebuie sa se diferentieze de alte tulburari psihice, de tulburarile delirante, de halucinatie. Smulgerea repetata a parului trebuie distinsa de compulsie, ca in tulburarea obsesivo-compulsiva, in care comportamentele repetitive sunt efectuate ca un raspuns la o obsesie conform unor reguli care ar trebui aplicate fara a te abate de la ele. In tulburarile factice cu aspect somatic prin existenta unei motivatii de simulare a unei boli, prin provocarea de leziuni de automutilare.

In cazurile asociate cu anxietate multi indivizi isi rasucesc parul si se joaca cu acesta ca o masura de relaxare.

Printre copiii cu tricotilomanie, barbatii si femeile sunt egal reprezentati, insa la adulti aceasta este mai frecventa la femei decat la sexul masculin. Prevalenta generala este de 1%, cu o predominanta a sexului feminin, in unele studii nord-americane. Formele cu debut precoce, inaintea varstei de 6 ani, ar avea un prognostic mai bun (prin masuri privind educatia, suport moral, sugestie), in timp ce formele cu debut tardiv (peste 13 ani) ar avea o evolutie cronica si rebela la tratament. Un factor prognostic important este reprezentat de complianta la tratament.

Complicatiile sunt serioase si penibile, generatoare de rusine si complexe nenumatare:

• evitarea examinarilor pelvine, din cauza aspectului inestetic al pubisului
• volvulus intestinal sau ocluzie mecanica a intestinului prin trichobezoar, rezultat prin ingestia firelor de par smulse de pacient.

Terapia in tricolomanie

Odata marturisita de pacient si diagnosticata boala, specialistul trebuie sa abordeze cu mult tact problematica pacientului, cu toate dedesubturile psihologice si complexe ce bareaza si bruiaza comunicarea intre terapeut si pacient, acordand timpul necesar terapiilor de suport, terapiei individuale, de orientare psihodinamica, terapiei familiale si educationale. La copii sub 13 ani, rezultatele sunt bune, iar la cei cu forme cornice sunt incurajatoare, in ciuda complicatilor comorbide, mai ales a depresiei si a tulburarilor anxios-fobice.

Terapiile psihofarmacologice recurg la folosirea medicatiei serotonergice, astfel ca se pare ca folosirea fluoxetinei sau clomipraminei asociate orapului ar produce rezultate incurajatoare si de durata. Paxilul sau zoloftul in asociere cu benzodiazepine, mai ales in formle cu insomnia sunt recomandate cu rezultate pozitive. De utilitate terapeutica s-au dovedit triciclicele, litiul marplan (un inhibitor al monaminoxidazei-izocarboxazida), buspirona (pentru efectului ei axiolitic) si antagonistii opioidici (naltrexona). Pentru multe din formele cronice ale acestei tulburari tratamentul abordat include o psihoterapie dinamica, tehnici comportamentale, hipnoza si biofeedback-ul.