ADHD la adult - să înțelegem tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate

Thomas E. Brown, doctor în psihologie și specialist în funcțiile executive ale creierului, este cunoscut pentru activitatea desfășurată în cadrul Yale Clinic for Attention and Related Disorders. În acest interviu, Brown explică într-un mod accesibil ce reprezintă deficitul de atenție și hiperactivitate, cum evoluează în timp și de ce dificultățile întâlnite de persoanele afectate sunt mult mai complexe decât simplul „comportament problematic”.

 

 

Cum a evoluat conceptul de deficit de atenție și hiperactivitate

De la primele descrieri din 1902 până în prezent, percepția asupra tulburării s-a schimbat radical. În primele decenii, se vorbea aproape exclusiv despre copii, în special băieți, care nu stăteau locului și întrerupeau constant. Accentul cădea pe comportamentele vizibile.

Brown subliniază că abia după 1980, odată cu introducerea termenului „deficit de atenție”, specialiștii au început să înțeleagă că nucleul dificultății nu este comportamentul, ci funcționarea sistemului executiv al creierului.

Mai mult, mulți indivizi cu deficit de atenție nu au avut niciodată comportamente deranjante, iar pentru cei care le-au avut, acestea sunt adesea cea mai mică parte a problemei, în comparație cu dificultățile de concentrare care se amplifică odată cu vârsta și responsabilitățile.

De ce inteligența nu are nicio legătură cu deficitul de atenție

Unul dintre cele mai importante mesaje ale interviului este acela că deficitul de atenție nu reflectă nivelul de inteligență.

Există persoane cu abilități intelectuale excepționale — profesori universitari, medici, avocați — care au dificultăți semnificative de concentrare. În același timp, există indivizi cu niveluri intelectuale modeste care se confruntă cu exact aceleași mecanisme neurocognitive.

Brown evidențiază faptul că tulburarea afectează modul în care creierul gestionează organizarea, prioritizarea și controlul atenției, nu capacitatea de a înțelege sau rezolva probleme.

Dificultatea de a rămâne conectat – o atenție fragmentată

Unul dintre simptomele centrale este incapacitatea de a menține atenția într-un flux continuu. Persoanele afectate descriu senzația ca și cum ar încerca să vorbească la telefon într-o zonă cu semnal slab: uneori mesajul este clar, alteori se pierde complet.

Brown descrie ciclurile frecvente în care atenția „intră și iese” din sarcina principală: se concentrează câteva momente, apoi mintea deviază către un sunet, un gând, o preocupare, pentru a reveni doar temporar.

Această fragmentare constantă a atenției face dificilă separarea informațiilor importante de stimulii secundari, iar persoana se simte adesea copleșită de multitudinea de „canale” care par să se suprapună simultan.

Paradoxul hiperconcentrării – de ce unii pot sta ore întregi la jocuri video

Pentru mulți părinți sau profesori, este derutant să vadă că un copil „nu se poate concentra” la activități școlare, dar poate rămâne complet absorbit ore în șir într-un joc video, un sport sau o activitate artistică.

Brown oferă exemple revelatoare:

• un portar de hochei care urmărește fiecare mișcare din timpul unui meci intens;

• o adolescentă capabilă să joace jocuri video timp de trei ore fără să se miște;

• copii care pot construi structuri complexe sau pot desena cu atenție remarcabilă.

Răspunsul persoanelor afectate este constant: dacă activitatea este cu adevărat interesantă, atenția apare spontan; dacă nu, este aproape imposibil să fie menținută.

Aceasta nu este o chestiune de voință, ci o caracteristică a modului în care funcțiile executive prioritizează stimulii.

De ce nu este o problemă de voință – rolul real al funcțiilor executive

Brown subliniază că întrebarea „dacă poți aici, de ce nu poți și acolo?” pornește de la o interpretare greșită.

Deficitul de atenție este legat de diferențe în modul de funcționare al sistemului executiv al creierului, care reglează:

• inițierea sarcinilor,

• menținerea efortului,

• controlul impulsurilor,

• schimbarea atenției,

• filtrarea stimulilor perturbatori.

Toți oamenii întâmpină ocazional astfel de dificultăți, însă în deficitul de atenție acestea sunt frecvente, puternice și în mare parte involuntare. Brown compară tulburarea cu depresia: nu orice tristețe e depresie, dar când simptomele sunt constante și afectează viața de zi cu zi, devin o condiție clinică reală.

Dificultățile de organizare și inițiere a sarcinilor

Brown descrie faptul că multe persoane cu deficit de atenție se confruntă cu probleme persistente legate de organizarea obiectelor, a materialelor, a spațiului și a timpului. Unii au dificultăți în a-și menține ordinea în rucsac, pe birou sau în fișierele personale, iar dezorganizarea apare frecvent, dacă nu există ajutor extern.

Alții pot gestiona bine partea materială, dar se blochează în organizarea activităților. Ei spun adesea: „Dacă am mai multe lucruri de făcut, îmi este greu să le ordonez. Chiar și atunci când știu ce ar trebui să fie prioritar, îmi este extrem de dificil să încep.”

Această dificultate de inițiere nu este despre lene sau lipsă de interes, ci despre incapacitatea sistemului executiv de a pune în mișcare procesul mental necesar pentru a începe o sarcină, chiar și una importantă.

Problemele de somn, alertă și menținere a efortului

Dificultatea de reglare a somnului este extrem de frecventă. Brown prezintă relatările multor pacienți care susțin că nu pot adormi decât atunci când sunt epuizați, deoarece altfel mintea lor nu se poate opri. În loc să se culce, rămân treji citind, uitându-se la televizor sau navigând online până la epuizare.

Dimineața, trezirea devine un efort enorm. Mulți spun că ar dormi prea mult și că pot rata activități importante dacă nu există cineva care să-i trezească efectiv.

În timpul zilei, starea este relativ stabilă doar atunci când se mișcă sau vorbesc. Însă în activități statice — citit, ascultat, completat documente — apare rapid somnolența, ca și cum energia mentală s-ar disipa imediat.

Brown explică faptul că dificultatea nu se află doar în inițierea sarcinilor, ci și în menținerea efortului. Persoanele afectate încep relativ bine, dar rareori reușesc să ducă la capăt o activitate de durată fără să se simtă copleșite, plictisite sau distrase.

Sarcinile de lungă durată și presiunea termenelor-limită

Multe persoane cu deficit de atenție descriu un tipar: pot realiza o sarcină scurtă și intensă, dar au dificultăți majore cu activitățile care trebuie făcute pe termen lung.

Un atlet universitar îi explică lui Brown: „Mintea mea e o sprinteră foarte bună, dar un maratonist foarte prost.” Aceasta înseamnă că începe rapid și eficient, dar pierde ritmul atunci când sarcina continuă.

De aceea, pentru sarcinile „cu termen”, indivizii oscilează între două extreme:

• „Hurry up, slapdash” – finalizează în grabă, fără timp pentru calitate;

• sau amână excesiv, așteptând până când devine o urgență reală, aproape un „pericol iminent”.

Pentru multe persoane cu deficit de atenție, doar apropierea unui „dezastru” activează capacitatea de concentrare susținută.

Dificultatea în exprimarea în scris

Brown subliniază că problema nu este legată de modul în care scriu de mână, ci de procesul cognitiv de formulare a ideilor. Mulți copii și adulți spun că au o mulțime de idei valoroase, însă:

• durează foarte mult să le pună în propoziții coerente;

• textul iese dezorganizat;

• revin constant asupra frazelor pentru a le modifica;

• gândurile par „mai rapide” decât capacitatea de a le structura.

Scrierea devine astfel o activitate solicitantă, haotică și deseori frustrantă, chiar pentru persoane altfel articulate și inteligente.

Emoțiile – o componentă adesea ignorată

Deși nu reprezintă criteriu de diagnostic, reglarea emoțională este un aspect care preocupă multă lume. Brown oferă exemple extrem de ilustrative.

Când o mică frustrare devine o reacție intensă

Un agent de vânzări povestește că auzea pe cineva mestecând prea zgomotos într-o cafenea. Sunetul, banal pentru majoritatea oamenilor, era pentru el atât de deranjant încât simțea o „explozie interioară”, ca un virus mental care îi ocupa toată mintea. Emoția era disproporționat de mare, deși situația nu se schimbase.

Când o interacțiune banală declanșează ruminare persistentă

În altă zi, un coleg l-a salutat în grabă și a plecat. În loc să treacă peste moment, bărbatul a petrecut ore întregi întrebându-se ce greșise. „Nu m-am putut opri din analizat. Nu mă puteam concentra la nimic altceva.”

Când o teamă imaginară devine un film interior complet

O femeie povestește cum, în timp ce conducea, a început să imagineze un accident grav cu un camion de lângă ea. Nu era doar un gând trecător; era un film mental complex, detaliat, care îi acapara complet atenția, în timp ce conducea cu viteză.

Punctul comun

Brown arată că aceste episoade au același mecanism:
o emoție intră în minte și „ocupă tot spațiul”, fiind imposibil de ignorat, chiar dacă persoana își dă seama că reacția este exagerată.

Nu toți au aceleași tipare emoționale, dar mulți au un anumit tip de reacții disproporționate, fie prin furie, fie prin anxietate, fie prin impulsivitate.

Memoria de lucru – de ce unele lucruri rămân perfect în minte, iar altele dispar în câteva secunde

Brown explică un paradox aparent: multe persoane cu deficit de atenție spun că au „cea mai bună memorie din familie”. Pot reda în detaliu un film văzut acum zece ani, pot reconstitui aproape fiecare fază a unui meci sau își pot aminti sute de melodii, cu tot cu versuri.

Aceasta îl face pe observatorul neavizat să creadă că nu există nicio problemă de memorie. Însă dificultatea reală se află nu în stocarea pe termen lung, ci în memoria de lucru — capacitatea de a păstra o informație în minte pentru a o folosi imediat.

Exemplele lui Brown sunt extrem de sugestive:

• persoana merge într-o altă cameră și uită de ce a plecat acolo;

• începe o activitate, apoi vede altceva în drum și uită complet de sarcina inițială;

• un elev ridică mâna având un răspuns bun, dar până ajunge rândul lui uită și răspunsul, și întrebarea;

• cineva citește câteva pagini, dar își dă seama că „ochii au trecut peste text”, fără să rămână cu nimic;

• un adolescent învață pentru un test și știe totul seara, dar a doua zi, în clasă, mare parte din informație pare dispărută.

Brown spune clar: problema nu este lipsa informației, ci incapacitatea de a o accesa atunci când este nevoie, ca și cum fișierele mentale nu se deschid la momentul potrivit.

Controlul acțiunilor – dificultatea de a încetini sau accelera când este nevoie

Unele persoane, chiar și adulți, rămân extrem de agitați fizic. Au nevoie constantă să se miște, iar corpul pare mereu într-o stare de activare. Altele nu sunt hiperactive, dar întâmpină dificultăți în monitorizarea acțiunilor — de exemplu, vorbesc fără să-și dea seama de consecințe sau se implică impulsiv în activități fără să reflecteze asupra rezultatelor.

Problema centrală este incapacitatea de a regla ritmul intern:

• nu se pot opri atunci când ar trebui să încetinească,

• nu se pot activa atunci când situația cere mobilizare.

Brown subliniază că aceste dificultăți apar în moduri variate, dar toate derivă din același mecanism: funcțiile executive nu gestionează eficient „accelerația și frâna” comportamentală.

De ce toate aceste dificultăți sunt parte din același tablou

Brown reunește toate elementele: problemele cu atenția, inițierea, menținerea efortului, memoria de lucru, controlul acțiunilor și dificultățile emoționale. Toate sunt, de fapt, fațete ale aceluiași fenomen: o disfuncție a funcțiilor executive ale creierului.

El subliniază că toate aceste probleme sunt prezente la orice persoană uneori, dar în deficitul de atenție sunt:

• mult mai intense,

• mult mai frecvente,

• mult mai greu de controlat,

• mult mai perturbatoare în viața de zi cu zi.

Așadar, diagnosticul nu este stabilit pe baza faptului că simptomele apar, ci pe baza cât de des, cât de puternic și cât de mult afectează funcționarea.

De ce apare deficitul de atenție – rolul ereditar și momentul apariției simptomelor

Potrivit lui Brown, cauza principală este cea ereditară. În aproximativ un sfert dintre cazuri, unul dintre părinți are aceeași problemă, chiar dacă nu a fost diagnosticat. În celelalte situații, este frecvent întâlnit un istoric familial: bunici, unchi, mătuși, frați sau veri care prezintă trăsături similare.

Un aspect esențial este că dificultățile nu devin evidente întotdeauna în copilăria timpurie. Uneori apar:

• odată cu intrarea în gimnaziu, când cerințele cresc;

• în liceu, când părinții nu mai pot susține atât de strâns organizarea copilului;

• la plecarea de acasă, când structurile externe dispar;

• la angajare, când sarcinile devin complexe și trebuie gestionate independent.

Brown subliniază că perioadele cele mai dificile sunt, de regulă, adolescența și începutul vieții adulte, când cerințele cresc, iar posibilitatea de a evita sarcinile dificile scade.

Impactul asupra vieții – școală, familie, relații, profesie

Tulburarea nu afectează doar performanța școlară. Brown arată că dificultățile apar și în:

• relațiile de familie, unde persoana poate părea neatentă sau impulsivă;

• relațiile sociale, unde poate rata semnalele emoționale sau poate reacționa disproporționat;

• activitatea profesională, unde dezorganizarea, procrastinarea sau uitarea afectează serios performanța.

De aceea, el insistă asupra nevoii de a înțelege profilul complet al persoanei: care sunt punctele forte, care sunt punctele vulnerabile și cum poate fi construit un plan de sprijin adaptat.

Cum funcționează creierul – o rețea uriașă de 100 de miliarde de neuroni

Brown descrie creierul ca un organ de aproximativ două kilograme și jumătate, alcătuit din aproape 100 de miliarde de neuroni. Pentru a ilustra cât de mare este acest număr, el folosește o comparație foarte sugestivă: un monitor de 17 inch conține circa 200.000 de pixeli. Dacă ai acoperi integral o clădire cât Freedom Tower cu astfel de monitoare, imaginea rezultată ar avea cam tot atâtea „puncte” câți neuroni are un singur creier uman.

Neuroni diferă ca formă, dar fiecare seamănă cu o structură de ramuri. Fiecare celulă nervoasă are peste 1.000 de puncte de contact cu alți neuroni, formând o rețea extrem de densă. Deși funcționează prin impulsuri electrice, conexiunile nu se ating fizic. Sistemul este alcătuit din milioane de mici „punți” microscopice prin care mesajele trebuie să sară, asemenea scânteii unui bujie.

Sinapsele – locul unde se transmite informația

Brown explică întâlnirea dintre neuroni astfel: două mici structuri asemănătoare unor „ciuperci” stau apropiate, dar nu se ating. Între ele se află un spațiu extrem de subțire. Când impulsul electric ajunge în acel punct, el trebuie să „sară” peste spațiu pentru a ajunge la receptorii aflați pe celălalt neuron.

Această „săritură” este posibilă datorită unor substanțe chimice fabricate în mici „bule” aflate în interiorul neuronului. Ele sunt eliberate sub formă de micro-picături care traversează spațiul sinaptic și activează receptorii. Dacă semnalul este suficient de puternic, mesajul continuă. Dacă nu, se oprește acolo.

Pentru a preveni blocarea sistemului, alte celule acționează ca niște microscopice aspiratoare, „trăgând înapoi” chimicalele pentru a reseta sinapsa.

Rolul substanțelor chimice în deficitul de atenție

În creier există peste 50 de substanțe chimice implicate în comunicarea neuronală, dar Brown subliniază că în deficitul de atenție contează, în principal, două dintre ele (fără a le numi în transcript).

El explică faptul că persoanele cu deficit de atenție produc aceste substanțe la fel ca oricine, însă problema este modul în care sunt eliberate și recaptate. Procesul de „spargere” a sinapsei nu funcționează la aceeași eficiență ca în creierul altor persoane.

Concluzia lui Brown este simplă:
nu lipsa chimicalelor este problema, ci modul în care sunt gestionate în sinapse.

De ce medicamentele pot ajuta – dar nu sunt un „leac”

Brown afirmă că, pentru opt din zece persoane, o doză potrivită din medicamentul potrivit poate îmbunătăți clar funcționarea sinapselor. Pentru unii, schimbarea este „uriașă”; pentru alții, este doar „substanțială”; iar pentru o parte, efectul este redus sau absent.

Dar accentuează foarte clar:
medicamentele nu vindecă tulburarea.

El folosește o analogie puternică:
Medicamentele pentru deficitul de atenție sunt ca o pereche de ochelari. Ochelarii nu repară ochii, dar ajută la vedere cât timp îi porți. Când îi dai jos, problema revine.

La fel, medicamentele nu modifică structura creierului, ci doar îl ajută să funcționeze mai eficient în timp ce sunt active în organism.

Tratamentul eficient nu se rezumă la medicație

Brown insistă că medicația este doar o parte a tratamentului. Pentru o abordare eficientă, este necesar un plan complet care include:

• o evaluare foarte detaliată, pentru a înțelege exact tipul de probleme specifice persoanei;

• colaborarea între copil, părinți, medici și profesori, în cazul copiilor;

• identificarea punctelor forte, ca punct de plecare în intervenție;

• învățarea unor strategii și abilități pentru gestionarea dificultăților;

• adaptarea mediului acolo unde este posibil.

Obiectivul final, spune Brown, este ca persoana să poată funcționa la potențialul maxim, folosindu-și resursele și învățând să compenseze zonele vulnerabile.