Lucrul individual intre sedintele de psihoterapie

©

Autor:

Lucrul individual intre sedintele de psihoterapie

Tema pentru acasă este definită ca lucrul individual între sesiunile de terapie.
Procesul terapeutic se imparte astfel în trei etape: recomandarea terapeutului de a efectua acţiuni specifice între sesiunile de terapie, acceptarea din partea clientului şi implicarea in lucrul cu el insusi, experimentând în cât mai multe situaţii obişnuite din viaţa sa.


Tema pentru acasă este un instrument esential al procesului de schimbare in psihoterapie, sporeşte eficienţa actului terapeutic, dă continuitate sesiunilor de o oră prin angajamentul clientului de a observa, lucra şi nota.
Prin  observaţiile verbale  sau notele sale, clientul ofera psihologului informatii referitoare la evolutia procesului terapeutic.
Lucrul independent formează obiceiul de a se observa pe sine si interactiunea sa cu ceilalti,  responsabilizeaza, stimulează autocontrolul,   creşte încrederea în sine,  creşte capacitatea de a soluţiona diverse situaţii.
Conceperea temei implică din partea psihologului cunoaşterea clientului; „Ce pot face pentru a-l ajuta?” este o întrebare la care terapeutul răspunde atunci când decide ce tehnică să aplice pentru a-şi ajuta clientul să-şi atingă scopurile pe care şi le-a propus în terapie. El foloseste metode creative, pe care le integreaza şi administreaza personalizat în funcţie de client.


Feedbackul se obţine prin monitorizare şi interpretarea obiectivă a raportului subiectiv al clientului. Respectarea de catre acesta a recomandărilor, gradul de conformitate în efectuarea temei, seriozitatea depind de diferite grade de motivaţie, angajament şi implicare a clientului. Psihologul urmareste introducerea într-un stil existent al clientului posibilitatea unui proces de schimbare concret şi uşor de înţeles.


Terapeutul,   prin raportul/notiţele din tema pentru acasă, primeşte informaţii despre stările prin care trece clientul, gândurile pe care le are, comportamentul în anumite situaţii, o etapizare a activităţilor zilnice, stabilirea unor obiective, provocarea unor gânduri negative, colectarea de informaţii, găsirea unui mod diferit de comunicare cu cei din jur etc.
Rezultatul activităţilor temei poate fi gândit ca un cumul de rezultate la fel de mici.


De Shazer (1988) oferă un cadru pentru atribuirea de sarcini pe baza motivaţiei clientului cu scopul de a câştiga cooperarea acestuia:
Clienţii sunt clasificaţi ca vizitatori, consumatori, reclamanţi.
Vizitatorii au o minimă responsabilitate pentru problemă şi, prin urmare, temele atribuite sunt doar să se gândească la ceea ce ar putea fi rezolvat sau modificat.
Consumatorii au un nivel ridicat de motivare pentru a rezolva problema prin consiliere şi li se cere să aleagă când  ar dori să efectueze o temă care va acţiona ca o soluţie pentru problema prezentată.
Reclamanţi dau vina pe alţii pentru problemă şi, în consecinţă, sunt rugaţi să observe numai  diferenţele, atunci când acestea apar.


Temele recomandate de terapeuţi se pot grupa în funcţie de mai multe criterii.
Scheel, Seaman, Roach, et al. (1999) au formulat o tipologie de teme derivată empiric printr-o analiză de conţinut a recomandărilor care au avut loc în timpul sesiunilor de terapie.  

Categoriile precizate au fost:

(a) interacţiunile sociale (de exemplu, practicarea asertivităţii),  
(b) de gestionare a stresului (de exemplu, exerciţii de relaxare),
(c) promovarea respectului de sine (de exemplu, afirmaţii pozitive),
(d) validarea de experienţe interne (de exemplu, jurnal),
(e) reîncadrarea şi  reconstrucţia sensului (de exemplu, aplicarea metafore),
(f) referale (de exemplu,  evaluare medicală, terapie de grup),
(g) luare de decizii (de exemplu, colectarea datelor, analiza alternativelor) şi
(h) cererile de acţiune (de exemplu, acţionează conform deciziei).


In funcţie de scopurile terapeutice ale clientului, Michael A. Tompkins clasifică temele în cinci tipuri mari:
1. teme pentru creşterea conştientizării,
2. teme de programare a activităţilor,
3. teme pentru îmbunătăţirea controlului emoţiilor şi a
4. eficienţei relaţiilor interpersonale şi
5. teme de testare a credintelor.

Hay şi Kinnier (1998)  clasifică activităţile independente între sesiuni ca active (de exemplu, iniţierea unei interacţiuni sociale), pasive (de exemplu, ascultarea unei înregistrări audio), sau ambele  (Wells, 1994).

O altă clasificare făcută de Hay şi Kinnier ţine cont de tipurile de teme care au apărut în cărţi şi articole despre diferite abordări şi tehnici de psihoterapie, le încadrează în mai multe categorii specifice: paradoxale, experimental comportamentale, asumarea riscului,  interpersonale, gândire, scriere, citire, ascultare, vizionarea casetei video, focusare pe soluţie şi misiuni "Nu fac nimic".

Acurateţea înţelegerii de către client a temei recomandate de terapeut este fundamentală şi esenţială pentru acceptare, conformare şi finalizare. În cazul în care înţelege greşit cererea temei, clientul nu se poate conforma. Cerinţele temei pot fi implicite sau explicite. Recomandarea în scris a temelor este, probabil, metoda cea mai explicită, lăsând cel mai puţin posibilitatea apariţiei de distorsiuni. Verificarea înţelegerii cerinţelor determină aceleaşi aşteptări faţă de experimentarea temei şi un mijloc de a evalua dacă recomandarea a fost efectuată astfel cum s-a prevăzut.

Acceptabilitatea temei este o componentă atitudinală a experienţei clientului faţă de tema de casă.Astfel, pentru a obţine acceptabilitate şi pentru a maximiza probabilitatea de punere în aplicare de către client, terapeutul trebuie să fie perceput de către client ca social influent şi trebuie să prezinte temele recomandate într-un mod strategic pentru a se potrivi punctului de vedere al clientului cu privire la el însuşi, la problemă şi la capacitatea sa de a efectua cerinţele temei.
Dacă la început clientul face temele doar din obligaţie, pe parcurs simte încrederea terapeutului în el şi atunci apare motivaţia de a fi capabil să le rezolve, ajungând în scurt timp să le facă pentru el însuşi.
Însuşirea tehnicilor deprinse în cabinetul de psihoterapie presupune exerciţiu individual, similar celui de a aplica cunostintele dobandite in clasa de catre elevi.


Data actualizare: 05-05-2014 | creare: 03-11-2011 | Vizite: 3662
Bibliografie
1.Kazantzis, N. K., & Lampropoulos, G.K. - Reflecting on homework in psychotherapy: Whan can we conclude from research and experience? - Journal of Clinical Psychology/In Session, 2002.
2.Michael A. Tompkins Using Homework in Psychotherapy: Strategies, Guidelines, and Forms, Guilford Publications, Inc.  SUA, 2004.
3.Hubble, M. A., Duncan, B.L., &Miller, S. D. (Eds.). The heart and soul of change: What works in therapy Washington, DC: American Psychological Association, 1999.
©

Copyright ROmedic: Articolul se află sub protecția drepturilor de autor. Reproducerea, chiar și parțială, este interzisă!

Alte articole din aceeași secțiune:

Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și:
  • Psihoterapia online
  •  
     
     
    Accept cookies Informare Cookies Site-ul ROmedic.ro foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
    Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.