Cea mai importantă strategie de parenting: repararea relației

Becky Kennedy, psiholog clinic și autoare cunoscută pentru abordarea sa empatică în parenting, este supranumită adesea „șoptitoarea părinților”. Prin platforma sa educațională „Good Inside”, a ajutat milioane de părinți să-și regândească relația cu copiii. Într-un discurs TED, ea a abordat un subiect aparent simplu, dar esențial pentru dezvoltarea emoțională a copiilor: importanța reparării relației după momentele de ruptură. Vă prezentăm un rezumat al expunerii și vă invităm să urmăriți și video-ul (link la sfârșit).

O experiență personală transformată în lecție universală

Kennedy își începe povestea printr-un episod cotidian: o seară de duminică, oboseală acumulată, anxietate pentru săptămâna următoare și un copil nemulțumit de cină. O reacție impulsivă – un strigăt de furie – duce la conflict și la retragerea copilului în cameră, unde intervine auto-învinovățirea părintelui. Situația este familiară oricărui părinte: între vinovăție, rușine și teama de a fi „stricat” copilul.

Ceea ce subliniază însă Kennedy este că nu greșeala în sine definește relația părinte-copil, ci ceea ce urmează după ea. În lipsa unei intervenții, copilul riscă să dezvolte mecanisme de auto-învinovățire, interpretând conflictul ca dovadă a propriei lipse de valoare sau iubire.

Conceptul de „repair” – mai mult decât o simplă scuză

Centrul ideii prezentate de Kennedy este strategia de reparare (repair). Aceasta nu este o simplă scuză, ci o întoarcere conștientă la momentul de ruptură, cu recunoașterea responsabilității și validarea emoțiilor celuilalt.

Ea subliniază diferența:

• Scuza clasică: „Îmi pare rău că am țipat, putem trece peste?” – are rol de închidere.

• Repararea autentică: „Îmi pare rău că am țipat, știu că te-am speriat, nu a fost vina ta. Data viitoare vreau să reușesc să rămân calmă.” – are rol de deschidere și reconectare.

Astfel, repararea nu doar elimină riscul ca un copil să interiorizeze vina, ci adaugă elementele esențiale care lipsiseră inițial: siguranță, conexiune, coerență și iubire.

Ce se întâmplă dacă nu reparăm?

Potrivit lui Kennedy, un copil lăsat singur după un episod tensionat recurge la singurul mecanism disponibil: auto-blamarea. Aceasta se traduce în gânduri precum: „Ceva nu e în regulă cu mine”, „Sunt imposibil de iubit”, „Eu provoc lucrurile rele”.

Dacă aceste narațiuni persistă în timp, ele devin teren fertil pentru anxietate, depresie și sentimente cronice de lipsă de valoare în viața adultă. Repararea nu este, așadar, un simplu act de consolare, ci o strategie preventivă de sănătate emoțională și relațională.

Pașii propuși de Becky Kennedy

Kennedy descrie două niveluri de reparare:

• Repararea cu tine însuți – separarea identității de comportament: „Sunt un părinte bun care a avut un moment dificil”. Această etapă permite accesarea compasiunii și redirecționarea energiei către schimbare.

• Repararea cu copilul – trei elemente fundamentale:

  • Numești ce s-a întâmplat („Îmi pare rău că am țipat aseară în bucătărie”).

  • Îți asumi responsabilitatea („Știu că te-a speriat, și nu a fost vina ta”).

  • Indici ce vei face diferit („Voi lucra la a rămâne calmă, chiar când sunt frustrată”).

Un astfel de moment durează doar câteva secunde, dar impactul său poate schimba povestea interioară a copilului pentru toată viața.

Ce nu înseamnă reparare

Kennedy oferă exemple de „false reparări” frecvente:

• „Îmi pare rău că am țipat, dar dacă nu te-ai fi plâns, nu s-ar fi întâmplat.”

• „Trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce primești, altfel vei fi certat.”

Astfel de mesaje transferă responsabilitatea asupra copilului și consolidează un model relațional nesănătos, unde reacțiile adultului depind de comportamentul copilului.

Impactul pe termen lung

Repararea făcută constant schimbă nu doar copilul de astăzi, ci și adultul de mâine.

• Copilul care învață repararea nu se va prăbuși în auto-blamare la greșeli.

• Va ști să își asume responsabilitatea fără a purta poveri care nu îi aparțin.

• Va construi relații bazate pe siguranță și încredere, pentru că a avut un model autentic de reglare emoțională.

Mai mult, după reconectare, părintele are ocazia de a transforma conflictul într-o lecție practică. De exemplu, în cazul fiului ei, Kennedy îl ghidează să exprime dezamăgirea într-un mod mai respectuos: în loc de „E dezgustător”, să spună „Nu e preferatul meu”.

Niciodată prea târziu

Un punct central al discursului este ideea că nu există „prea târziu” pentru a repara. Kennedy invită publicul să își imagineze un apel sau o scrisoare din partea propriei mame sau al propriului tată, conținând recunoașterea momentelor dureroase și asumarea responsabilității. Reacția viscerală a adulților la acest exercițiu arată puterea reparării chiar și după decenii.

Dacă o astfel de intervenție ar avea impact în viața adultului, cu atât mai mult are potențialul de a rescrie povestea unui copil aflat încă în plin proces de formare.

Concluzie

Discursul lui Becky Kennedy aduce un mesaj de speranță și realism: nu perfecțiunea parentală este cheia, ci capacitatea de a repara relația după greșeli. Într-o lume unde mulți părinți se confruntă cu vinovăție și rușine, această perspectivă oferă o alternativă practică și plină de umanitate.

Repararea nu șterge conflictul, dar schimbă finalul poveștii. Dintr-un moment de ruptură poate lua naștere un capitol de conexiune, siguranță și încredere – resurse fundamentale pentru copilul de azi și adultul de mâine.